ANCHETĂ Prima zi de școală în amintirea vedetelor: biletul misterios din cartea de greacă, pisicul din ghiozdan și teama zilei de duminică
0Nostalgia primelor zile de școală rămâne un liant al diferitelor generații care poate chiar au învățat de pe aceleași manuale fără să știe. Bilețelele și însemnările rămase în manuale, uniforma – simbol al apartenenței și mândriei sau, din contră, al constrângerii asupra libertății de exprimare –, pregătirea ghiozdanului și înnoirea hainelor sunt doar câteva dintre micile momente care anunțau începerea școlii și a noilor aventuri pe tărâmul învățăturii.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Doina Ruști, Andrei Ursu (Wrs), Niculina Stoican, Adrian Păduraru, Liviu Teodorescu, Denis Roabeș (The Motans) și Nicole Cherry despre sentimentele care îi poartă înapoi în timp spre primele zile de școală, amintirile care le-au marcat, dar și bucuriile sau „necazurile“ pe care le anunța primul clopoțel.
Doina Ruști (67 de ani), scriitoare:
„Dacă deteriorai sau pierdeai vreun manual, îl plăteai de trei ori!“
În general, prima zi de liceu era o zi de chiul, admis și consacrat. După festivitatea din curte, unde se țineau discursuri și se anunțau diriginții, urma cel mai important moment al primei zile: primeam manualele. Nu le cumpăram. Cred că nici nu se găseau pe undeva să le cumperi. Ci ni le dădeau de la școală, cele mai multe vechi, adunate de la generațiile anterioare. Bineînțeles, exista și o ultimă zi de școală în care le predam. Nu uitați, ne spunea diriga, mâine predăm manualele! Dacă deteriorai/pierdeai vreunul, îl plăteai de trei ori. Practic, manualul era o carte închiriată. Iar pentru mine, frumusețea acelor cărți se traducea prin numărul de mesaje rămase, pentru că între file găseam adeseori însemnări, sugestii pentru rezolvarea temelor, câte o sintagmă scrisă printre rânduri, dar și desene, adrese, fițuici, scrisorici uitate între file și, mai rar, câte un semn de carte ori chiar câte un obiect gen mărțișor.
Prin urmare, am intrat în clasă și m-am așezat în banca desemnată de dirigintă. Eram clasă de fete, plus doi băieți – clasa de Limbi Clasice. Manualul de greacă era deasupra, urmat de două manuale mici de latină. Venea literatura română, de regulă cel mai bine întreținut manual, nedeschis. Apoi, istoria, franceza, literatura universală, cărțile de științe sociale și așa mai departe.
Nu mai văzusem până atunci un manual de greacă și eram curioasă. Era unul singur pentru toți cei patru ani de liceu, nu foarte gros. Printre rândurile scrise în alfabetul grecesc se vedeau însemnări de creion subțirel, traducerea elevilor anteriori. Pozele, alb-negru, desigur, erau cețoase. Apoi am făcut descoperirea care mi-a amplificat bătăile inimii. Două file erau lipite, dar nu foarte bine, atât cât să-mi dau seama că acolo era ceva pentru mine. Diriginta dicta orarul, iar eu scoteam cu prudență biletul din carte. Erau câteva rânduri scrise grăbit, pe o foaie de aritmetică. I-am dat drumul în buzunar și am început să scriu orarul, după colega de bancă.
Nu cunoșteam pe nimeni, erau eleve venite din multe locuri, pentru că existau doar trei secții de clasice în toată țara. Normal, eram pătrunsă de importanța întâlnirii.
După ce ne primeam manualele și semnam pentru ele, plecam la plimbare. Treceam strada în parc și ne plimbam, cu gențile de școală pe umăr, un fel de gentoaie, cu o singură bretea, lată. Grupuri multe, în uniforme de școală, vorbind tare, făcând caz de valoarea personală. În plimbărica asta aflai nume, adrese, crâmpeie din viața colegilor. La Clasice veneau copii din familii de profesori sau de popi.
Am făcut câțiva pași, dar eu voiam să citesc biletul din cartea de greacă. Și-am și dat de un loc mai ferit, dar în realitatea lumii de atunci nu erai niciodată singur, ba chiar deveneai suspect dacă te îndepărtai, băgai nasul într-o carte, de exemplu, ori te așezai în ultima bancă, Doamne ferește! Totul era colectiv în lumea școlilor mele.
În sfârșit am citit, dar imediat cineva a fost lângă mine, iar mesajul, acel secret care promitea o lume fermecătoare, a devenit imediat public. Nu era cine știe ce, dar privind hârtia cu pătrățele, care mi se păruse a mea, cum trecea de la o mână la alta, o tristețe s-a lăsat peste mine. Era ca o pierdere, ca o risipire. Iar mai târziu, în alte prime zile de școală, a reapărut ca un fel de amprentă a școlilor mele. Eram în curte, în careul discursurilor și, fără veste, venea peste mine o fâlfâire, o aripă de hârtie, ruptă din caietul de matematică. Restul e prozaic, fără importanță, de fapt. Pe bilet scria: „Dacă-i înveți declinările, pe urmă nu mai are treabă cu tine“. Asta era tot. Un sfat bun, care s-a dovedit plin de înțelepciune. Profesorul de greacă, zbir inițial, se îmblânzea după declinări, încât la lecțiile următoare te trata cu oarecare respect: măcar știai declinările.
Dar povestea nu se putea încheia cu atât. Ne-am dus la clasa a X-a de Clasice să întrebăm cine scrisese biletul și așa am aflat că manualul era pentru patru ani, iar autorul acelui bilet se afla printre absolvenți, misterios, neștiut până la finele vieții.
Andrei Ursu – Wrs (31 de ani), artist:
„În general, prima zi de școală era groaznică“
Eram foarte mic de înălțime în prima zi de școală și învățătoarea m-a pus direct în prima bancă. Îmi era foarte teamă de ea pentru că stătea chiar în fața mea. M-am certat cu o colegă pentru că aveam amândoi ceasuri de la pufuleți cu surprize – al meu era albastru, iar al ei roz – și indicau ore diferite. După aceea am devenit cei mai buni prieteni. Era totul drăguț și simplu atunci.
Începeam să mă pregătesc pentru prima zi de școală foarte devreme pentru că locuiam la țară, dar învățam în oraș, la Buzău, și făceam naveta. Trebuia să mă trezesc în fiecare zi la ora 5:00 și asta m-a enervat foarte tare. Cred că acum, adult fiind, îmi iau revanșa și dorm foarte mult, până foarte târziu, pentru că toată copilăria și tot liceul m-am trezit foarte devreme și nu-mi plăcea deloc, eram foarte moșcăit. Dar era drăguț pentru că mă ducea mama cu mașina la școală și povesteam cu ea, mai vorbeam despre teme...
În general, prima zi de școală era groaznică pentru că se termina vara, se termina cu joaca, se terminau viața, distracția. Nu am avut niciodată dorința asta nebună să mă întorc la școală. Îmi plăcea mult vara și eram foarte nostalgic încă de când se termina august și începea septembrie. Îmi dădeam seama că trebuie să aștept până anul viitor vara... Îmi era foarte greu. Însă cred mă entuziasma totuși ceva legat de prima zi de școală, hainele noi. Și abia așteptam să răspund la întrebarea: Ce ați făcut în vacanța de școală? (râde). O „tradiție“ amuzantă era că în fiecare an la începutul școlii, dar și de 8 martie, îmi ieşea herpes la buză și apăream în poze așa, ceea ce mă enerva mereu.
Când am intrat în clasa a V-a, în prima zi de școală am simțit cum s-au rescris regulile jocului: nu mai aveam învățătoare, ci dirigintă. Eram mai mare și cumva mi-am asumat identitatea. Când m-a întrebat diriginta ce prenume să folosească, i-am răspuns: Andrei. Pe mine mă cheamă Andrei Ionuț, Andrei fiind numele de fapt, numele de botez. Dar tatăl meu nu a vrut să mi se zică pe numele de botez pentru că, zicea el: Cum o să ți se zică la bătrânețe, Moș Andrei? Și îmi spunea Ionuț. Dar mie îmi plăcea mai mult numele de Andrei. Deci când m-a întrebat diriginta, i-am spus să îmi zică Andrei. Astfel, pentru prima dată în viața mea, a început să mi se zică așa în clasa a V-a, deși în clasele primare mi se spunea Ionuț.
Niculina Stoican (53 de ani), interpretă de muzică populară:
„O zi memorabilă a fost cea în care am fost făcută pionieră“
Când mă gândesc la prima zi de școală, îmi amintesc cu drag de curtea școlii plină de veselie și de bucurie, în care eram foarte mulți copii, dar și de respectul pe care îl aveam față de învățători și, mai târziu, de profesori. Pe învățătoarea mea o chema Mircea Eugenia. Și pe mine mă cheamă Eugenia, port numele bunicii mele. Eugenia era o doamnă foarte elegantă, foarte calmă, dar categorică în același timp. O doamnă care a muncit foarte mult cu mine ca să pot face cifra opt. Era răbdătoare, blândă, bună. Întotdeauna zâmbea, dar niciodată nu râdea. Avea un zâmbet cald, ne domolea și ne punea la locul nostru.
Dar, în ceea ce mă privește, foarte amuzantă a fost perioada de grădiniță. Eu am fost crescută de bunicii mei la țară, iar în Mehedinți se vorbește în grai. Mama m-a luat la oraș și m-a dus la grădiniță ca să mă obișnuiesc pentru că urma să merg la școală. Nu am vrut să plec la grădiniță fără pisoiul meu și fără bunica. Părinții m-au mințit că bunica este pe bancheta din spate, iar eu stăteam în față, în poala mamei, ținând pisoiul în brațe (zâmbește). La grădiniță, pe vremea mea, se punea pachețel, dar eu îl scoteam pe furiș ca să fac loc pentru pisicul frumos pe care îl luam cu mine la grădiniță. Când nu îmi mai convenea „regimul“ din clasă, scoteam pisicul și se crea un haos total. El alerga, se juca, toți copiii râdeau, se tăvăleau pe jos. În orice caz, am făcut numai și numai rele. Vorbeam în grai și nu mă înțelegea nimeni, iar eu am realizat lucrul ăsta și întotdeauna răspundeam în grai. Până la urmă, educatoarea i-a spus maică-mii că îi pare rău, dar nu mă poate înțelege și că mai bine să mă ducă la țară.
Cămășuța cu guler-eșarfă și stiloul magic
Când am intrat la școală, mi-a plăcut uniforma încă din clasa întâi până în a XII-a. La liceu ne dădea voie să purtăm, pe sub sarafan, diverse cămăși, dar de culoare alb sau bleumarin. Eram înnebunită să îmi schimb cămășile, îmi plăcea să fiu pedantă, ca oricărei femei. La început de an, căutam prin casă toate cămășile pe care le-aș fi putut purta la uniformă, iar într-un an am găsit una bleu în șifonierul mamei și am ascuns-o. Era o cămășuță care avea un guler-eșarfă pe care o puteai face fundă sau cravată. Când mama întreba de ea, mă făceam că nu știu nimic, dar de fapt o aveam ascunsă. O puneam în rucsac și mă îmbrăcam cu ea la baie când ajungeam la școală, așa mult mă plăcea.
De obicei, mama mă trimitea la cumpărături și niciodată nu-mi cerea restul, dar îmi spunea: Ai grijă că începi școala și vrei tot felul de lucruri pe care n-o să accept să mi le ceri mie, să-ți strângi bănuți și să ți le cumperi. Și îmi luam caiete cu un anumit fel de copertă, pixuri, stilou, căci eram obligați să scriem cu stiloul şi datorită căruia am un scris foarte frumos și acum.
O primă zi memorabilă de școală a fost cea din clasa a II-a, când am fost făcută pionieră, pentru că atunci a venit la festivitate și bunica mea. Când ne-am mutat din Oltenia în București, în clasa a V-a, mă mândream foarte tare cu originile mele (ca și pentru totdeauna) și nu mă feream să le arăt. Eram mai băiețoasă, îmi plăcea să joc fotbal și țineam, bineînțeles, cu Universitatea Craiova. Din clasa a V-a până în a VIII-a, pe care le-am făcut la Școala Generală nr. 71, am purtat jambiere alb-albastre, chiar dacă în oraș toți țineau cu Rapid, Sportul Studențesc, Dinamo... Dacă cineva îndrăznea să spună ceva despre Universitatea Craiova, îl luam la bătaie (râde).
Adrian Păduraru (64 de ani), actor:
„Când îmi cumpăr cărți, le miros, să simt ceva din amintirea primelor zile de școală“
M-am trezit acum câteva zile devreme ca să încerc să retrăiesc prima zi de școală, dar nu era 15 septembrie. Pare că nici nu mai contează dacă este 15 septembrie sau altă dată, pentru că școala nici nu mai începe anul acesta pe 15. Probabil că așa s-a rezolvat orice problemă a învățământului românesc – deschizând școala într-o altă dată. Păcat. Era un ritual, o obișnuință și avea o anumită semnificație data de 15 septembrie. Puține lucruri au mai rămas cu semnificație.
Pentru mine, școala de fapt nu începea pe 15 septembrie. Primul fior îl aveam pe 23 august. Atunci mă trezeau ai mei foarte devreme și mă duceam la defilarea de 23 august. Nu semnificația zilei conta pentru mine atunci, foarte mic fiind, ci bucuria unor valuri de oameni care mergeau împreună și care se bucurau de întâlnirea acelei zile. Atunci începea școala pentru mine pentru că era răcoare ca în prima zi de școală, era o emoție specială, o teamă de necunoscut. Aspirațiile mele se vedeau în privirea pe care o aveam stând pe umeri tatălui meu. Poate că ceilalți copii se bucurau mai mult decât mine, pentru că mie îmi era destul de frică. Oricum, atunci simțeam prima dată răcoarea dimineții și mi se pare că, trecând anii, asta a rămas cea mai puternică amintire despre prima zi de școală.
Îmi mai amintesc și de careul în care ne adunam cu toții în prima zi de școală. Nu am înțeles niciodată de ce se chema careu. Era de fapt un fel de U, avea trei laturi, pe cea de-a patra erau directorii, câțiva oameni, în timp ce pe toate celelalte laturi erau zeci de elevi, cu învățătorii, iar, mai târziu, cu profesorii lor. Îmi amintesc de bucuria mirosului paginilor de manual pe care le primeam la începutul anului. Și da, asta mi-a rămas pentru toată viața atunci când cumpăr cărți: primul lucru pe care îl fac este să le miros, să simt probabil ceva din amintirea primelor zile de școală.
Nu-mi aduc aminte nici cum a fost în prima clasă, nici într-un alt moment special din primele zile de școală de pe tot parcursul procesului educativ în care am fost angrenat. Mi-amintesc însă că era și un fel de teamă față de zilele de duminică și asta mi-a rămas de-a lungul timpului. Duminica, spre după-amiază, deveneam un pic neliniștit pentru că erau teme de terminat pentru a doua zi, luni, și ani de zile am păstrat o ușoară umbră, un nor peste după-amiezile de duminică. Era amintirea acelor momente în care nu știam dacă apuc să-mi fac toate temele sau să îmi împart timpul între teme și libertatea de a mă juca. Interesant e faptul că de-a lungul timpului am păstrat această amintire a după-amiezei de duminică, deși în profesia noastră ziua de luni a fost mai tot timpul liberă.
Cred că amintirea școlii e una care, evident, se estompează în timp, dar exercițiul de a ne reaminti ce simțeam atunci este unul care ne ține în legătură cu copilăria noastră, cu ceea ce suntem, și astăzi păstrând-o în noi, și că e un fel de a ne păstra tineri.
Liviu Teodorescu (32 de ani), cântăreț:
„S-a lăsat cu hohote de râs după ce și-au dat seama că nu aveam un nou coleg, ci eram eu, ras pe cap“
Prima zi de școală a fost marcată de entuziasm și de bucurie în ceea ce mă priveşte. Țin minte că stăteam la careu cu un buchet de flori în mână pentru doamna învățătoare, alături de viitorii colegi. Eram toți tăcuți și emoționați, iar drumul spre clasa l-am făcut „2 câte 2“ de mână. Așa se făcea atunci.
În general, cumpărăturile de rechizite și caiete erau ritualul meu de pregătire. Mergeam cu ai mei și cumpăram tot ce credeam că e necesar, practic aveam rechizite noi în fiecare an. Am fost un copil norocos. Tot timpul la începutul școlii eram foarte conștiincios, atent și ordonat, dar recunosc că după vreo lună mă plictiseam și îmi reintram în ritmul normal. Nu eram foarte haios eu în general, doar că aveam un fel al meu de a face lucrurile, găseam ordinea în dezordine.
Așteptam cu entuziasm revederea cu colegii. Practic, eram super curios cum s-au schimbat în vacanța de vară, iar în adolescența timpurie schimbările erau uluitoare, abia ne recunoșteam. Țin minte că într-un an nu m-au recunoscut, crescusem în înălțime destul de mult.
La un moment dat, pe timpul verii, m-am ras pe cap, cu gândul că până la începutul școlii îmi va crește la loc. Îmi stătea rău de tot fără păr și trăiam cu această speranță că o să îl am din nou pe cap până la începerea școlii. Doar că nu a fost așa, iar revederea cu colegii a fost marcată de hohote de râs. La început nu înțelegeau cine e colegul nou, iar apoi, când s-au prins că eram eu, s-a lăsat cu râsetele alea mari.
Denis Roabeș – The Motans (35 de ani), cântăreț:
„Nu eram foarte entuziasmat la început, dar emoțiile treceau“
Îmi amintesc că prima zi de școală a fost una friguroasă și aveam o stare de confuzie pentru că nu știam la ce să mă aștept. Am încă întipărită în memorie imaginea unui copil care stătea în fața mea și zornăia un clopoțel. Acel sunet îl simțeam parcă atât de familiar.
În fiecare an mergeam cu mama la magazin și îmi alegeam toate rechizitele pe care mi le doream. Era un moment care îmi plăcea cu adevărat. Apoi mă asiguram cu atenție că toate caietele și cărțile sunt bine așezate în rucsac. Așa mă pregăteam mereu pentru prima zi de școală, iar această rutină îmi dădea un sentiment de siguranță. Deși nu eram foarte entuziasmat la început, emoțiile treceau pe parcurs și reușeam să intru în ritm. Anii de școală rămân cu siguranță importanți pentru mine, plini de amintiri frumoase care vor avea mereu un loc special în sufletul meu.
Fiecare primă zi de școală avea un farmec aparte pentru mine, pentru că simboliza un nou început. Era și un soi de nerăbdare cu care așteptam schimbările și surprizele pe care noul an școlar le aducea, iar în timp, aceste începuturi s-au transformat în amintiri frumoase. Habar nu aveam ce mă aștepta mai departe, atunci era doar prezentul. Eram de fel un copil curios.
Nicole Cherry (25 de ani), artistă:
„În fiecare an aveam alt ghiozdan și îl aduceam în prima zi ca să mă laud“
Aveam emoții mari în prima zi de școală ca orice copil. Loc nou, colegi noi, mai multe responsabilități, teama de necunoscut. Îi aveam pe părinții mei alături și îmi era greu pentru că treceam într-o nouă etapă, dar știam de la sora mea cum urmează să fie la școală. Sunt convinsă cum voi resimți eu prima zi de școală cu Anastasia, fetița mea.
În fiecare toamnă, la început de an școlar, aveam mereu emoții. Mereu voiam să fie părinții cu mine, mai ales în clasele I-IV, pentru că simțeam că am nevoie de sprijinul lor. Îmi pregătea mama uniforma, codițele și fundițele, luam flori pentru doamna învățătoare sau profesoară, ghiozdanul. Odată ce am crescut și mă obișnuisem cum e la școală, abia așteptam să îmi întâlnesc colegii. În prima zi, ghiozdanul era mai degrabă gol, pentru că nu stăteam la școală decât puțin, dar aproape în fiecare an aveam altul, așa că îl aduceam „să mă laud“. Așteptam cu nerăbdare reîntâlnirea cu colegii și poveștile despre ce am făcut în vacanță. Dar nu îmi plăcea că trebuie să mă trezesc devreme, să îmi fac temele întruna, să citesc.
Cred că diferită a fost prima zi de școală când deja mă lansasem în muzică și observam că mai mulți colegi din școală mă recunoșteau. Mă simțeam o mică vedetă (râde).
Sursă foto principală: Getty Images
Sursă fotografii interior: arhivele persanele
Se încarcă comentariile...
