INTERVIU Adrian Păduraru, actor: „Generația noastră credea că dacă nu faci film cu Dan Pița nu ai nicio șansă“ FOTO
0În vremea studenției la Teatru, toți tinerii așteptau roluri puternice, prin care să își dovedească de la bun început calitățile – iar aceste personaje, credeau ei, le puteau fi oferite doar de către regizorii cu renume.
Născut în Iași, orașul lui Eminescu și-a pus amprenta în dezvoltarea personală, intelectuală și artistică a celui care încă din clasa a II-a își dorea să devină actor – Adrian Păduraru. Chiar dacă mai târziu avea să studieze Mate-Fizică a liceu, a urmărit constant visul de a deveni actor, aproape ca din inerție, deși nu știa ce înseamnă cu adevărat această meserie. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Adrian Păduraru (64 de ani) despre momentele dificile din timpul facultății, când era la un pas să părăsească Bucureștiul, despre stilul profesoarei Sanda Manu, cum l-a surprins succesul din film la începutul carierei, dar și cum a ajuns să joace roluri de băiat rău. Totodată, acesta ne-a mărturisit și cum a reușit alături de colega lui Teodora Mareș din filmul „Declarație de dragoste“ să joace atât de bine încât să nu se vadă dincolo de ecran lipsa de chimie dintre ei doi.
De asemenea, actorul ne-a povestit și despre procesul de dezvoltare personală prin care a trecut în acei ani în care nu era bine cu el însuși, despre cât de important este să ridici ștacheta cât mai sus – lecție învățată în perioada în care făcea atletism – și cât contează să îndrăznești să visezi.
„Weekend Adevărul“: Știm că v-ați născut și ați copilărit în Iași. Cum au fost copilăria și adolescența dumneavoastră în orașul lui Eminescu?
Adrian Păduraru: Am locuit alături de părinții mei, iar la țară, la bunici, nu am petrecut prea mult timp. Iașiul era fascinant, un mediu cultural extraordinar: de la concertele Filarmonicii la care am fost dus la început cu școala până la serile de chitară din campusurile studențești. În Iași se aflau atunci foarte mulți studenți, aproape 30.000, în timp ce în București erau vreo 50.000. Raportat la dimensiune orașului, se simțea când veneau studenții în Iași: de la Conservator, de la Arte Plastice. Toate acestea dădeau un parfum orașului! Mi-a plăcut mult mediul artistic studențesc din Iași, care era foarte puternic. Erau și vreo patru reviste studențești – „Opinia studențească“ fiind cea mai cunoscută dintre ele. Dar mai erau și vreo cinci-șase reviste de cultură, care se vindeau foarte repede. Trebuia să ai cunoștințe la chioșcurile de ziare sau să te duci exact în ziua în care erau livrate. Știam când apăreau „Convorbiri literare“, „Cronica“...
Pare că se vindeau mai ceva ca pâinea caldă, cum se spune.
Da, însă probabil că și tirajele erau mai mici decât cele de la ziarele generaliste. Am pățit foarte des să nu mai apuc să cumpăr revista chiar în ziua în care apărea. Apoi mi-am făcut cunoștințe. Cumpărarea acestor reviste prefigura alintarea din viața mea care a fost aproape constantă, iar, odată cu apariția filmelor, cu atât mai mult (zâmbește). Atunci nu eram foarte conștient că ce se întâmpla în Iași era foarte diferit față de ce se întâmpla în alte orașe. Nouă ni se părea că este normal să fie așa și, privind în urmă, da, chiar cred că ar fi normal și astăzi să fie așa. Atunci exista o grijă pentru exprimarea în limba română, modul în care te îmbrăcai, modul în care arăta strada... Era un fel de cult, nu neapărat al frumosului, ci al încercărilor estetice, care probabil că a lăsat ceva urme în fiecare dintre noi, cei care ne-am făcut copilăria și adolescența în Iași. Astăzi ne plângem de cum merg lucrurile. Sigur, avem dreptate, dar nu avem dreptul să ne plângem. Există și lucruri bune în societatea de astăzi, chiar multe. Dacă ieșim pe stradă la Noaptea Muzeelor, întâlnim o populație a Bucureștiului, dar nu numai, care te face optimist. Sunt oameni politicoși, cu priviri în spatele cărora se vede gândul, se vede emoție, oameni care știu să spună „vă rog frumos“, „mulțumesc“, „cu plăcere“. Pe de altă parte, am cunoscut elevi și studenți eminenți în programe culturale și educaționale: de la elevi din licee tehnologice – oameni extraordinari care învață o meserie –, la elevi din echipe de robotică, unii dintre ei de două ori campioni mondiali. La Oradea am cunoscut un băiat pe care, la prima vedere, nu îl credita nimeni cu nimic, dar era campion mondial la o formă de arte marțiale. Sunt foarte mule cazuri de tineri nedrept anonimi care au performanțe. Am cunoscut mulți oameni extraordinari datorită notorietății mele, care îți poate aduce și multe capcane, dar și o zonă de lumină în viață. Printre lucrurile pentru care sunt recunoscător popularității este faptul că vin către mine oameni extraordinari, din diverse domenii, care vor să mă cunoască, însă eu sunt recunoscător că i-am cunoscut pe ei. Sunt oameni care chiar muncesc și au rezultate în profesiile lor. Toate aceste lucruri mă fac să îmi pot păstra doza de optimism, fără de care nu am mai putea trăi.
„Voiam să fiu Secolul 20“
Mărturiseați într-un interviu că ați intrat în lumea actoriei „ca un fals pionier“ jucând într-un spectacol în clasa a II-a. Aceasta a fost prima întâlnire cu actoria?
Cumva, da. A fost prima interacțiune cu publicul. De fapt, serbarea se ținea într-un teatru de vară și veniseră foarte mulți oameni, poate chiar o mie. Serbările școlare aveau importanță. Mi-a plăcut să fiu în fața publicului și, mai în glumă, mai în serios, din acel moment am spus că vreau să mă fac actor. Și am tot ținut-o pe drumul acesta, crezând că mă fac actor, dar neștiind ce înseamnă cu adevărat acest lucru.
Dar părinții dumneavoastră activau în mediul cultural-artistic? Vă insuflau valori în această direcție?
Nici vorbă. Mama avea tangențe cu arta pentru că era bibliotecară la Conservator. În acest context am întâlnit mulți oameni din domeniu, mergeam la concertele de examen ale studenților, aveam acces la niște cărți care nu se găseau pentru că făceau parte din fondul documentar sau cel de aur. Mama, lucrând la bibliotecă, îmi îndruma acest tip de lectură. Aveam bucuria lecturii, dar am descoperit și niște cărți rare. Este un truism, dar cred că tot ceea ce facem în viață lasă urme în dezvoltarea noastră. Perioada aceea a fost una care m-a format într-un anumit mod.
Aveați anumite modele?
Modelul meu a fost revista „Secolul 20“ (n.r. – de literatură universală) – o entitate de cultură inimaginabilă. Se publicau traduceri din autori care erau interziși. Nu știu cum de exista această revistă. Se publicau studii de artă, traduceri de poezie, proză, dramaturgie, eseistică, filozofie contemporană. Sună aproape ca la vârsta de 3 ani, dar voiam să fiu Secolul 20 (râde).
Vă introducea într-o lume la care, în mod obișnuit, nu ați fi avut acces?
Da, o lume a valorilor universale, a conexiunilor dintre acestea, ceea ce mi se pare foarte important.
Lecții din atletism
Știm că ați făcut și atletism de performanță o perioadă. Cu ce lecție de viață ați rămas în urma acestei experiențe, cum v-a influențat viziunea asupra vieții, asupra lumii?
Mi-a rămas și astăzi pasiunea de a face sport, nu doar de a-l urmări. La proba de săritură în înălțime, noi săream 1,80 metri ca juniori. Dacă puneai ștacheta la un metru, inteligența corpului te făcea să sari 1,20-1,30 metri, dacă o puneai la 2 metri, nu săreai atât, dar săreai 1,8. Aceasta este și o metaforă a aspirațiilor. Cred că aspirațiile noastre sunt fără limită, doar că uităm că sunt așa. Realizările depind de mulți factori – atât de noi, cât și de unii exteriori –, însă nivelul aspirațiilor noastre nu depinde de nimic, decât de noi înșine. Ne punem aspirațiile acolo unde credem că le putem pune. Cred în dezvoltarea personală a oamenilor la orice vârstă. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât putem învăța mai mult, deși oamenii cred despre ei înșiși fix invers. Orizontul este mai larg și putem învăța mai mult, nu neapărat cantitativ, ci mai profund. Cred că să înveți continuu este și unul dintre secretele menținerii într-o formă bună. Mie mi se pare că în profesia de actor, încă 100 de ani dacă aș trăi, am de învățat încontinuu.
Revenind la actorie, ce a urmat după momentul din clasa a II-a?
Am mers pe această direcție din inerție, neștiind exact ce înseamnă cu adevărat profesia de actor. În adolescență, tuturor ne place să fim în centrul atenției și vă dați seama cum suna când spuneam că vreau să dau la Actorie, când restul vorbeau de Medicină, Matematică... Se întorceau toate privirile: Wow, actorie! Cred că a fost și un soi de vanitate care m-a făcut să continui pe acest drum (râde).
Și ați continuat, chiar dacă în acele vremuri era o competiție acerbă la admitere...
După ce am intrat la facultate, eram cu un picior în Olimp, pluteam peste muritori (râde). Doar intenția de a da la Facultatea de Teatru era deja un curaj, fiind astfel și prin prisma faptului că, dacă nu intram la facultate din prima, mergeam în armată pentru o perioadă mai lungă. Și astăzi cred că am intrat datorită încrederii în mine pe care o aveam. Sigur, o încredere cu o bună doză de ingenuitate. (râde) Nu m-am pregătit deloc, mi-am făcut singur repertoriul, nu știam cât de buni sunt ceilalți, că dăduseră admiterea de cinci-șapte ori sau se pregătiseră ani de zile și știau poeziile la virgulă. Eu încă mă gândeam dacă îmi pot aminti tot textul. Eu consider că oamenii ar trebui să vină nepregătiți la facultate, indiferent de domeniu, ca să vezi exact ce poate fiecare.
Cu Beatles la teatru
În acel an luau clasă Sanda Manu și Olga Tudorache. Vă doreați să intrați la cineva anume?
Habar nu aveam. Nu eram în mediul acesta, venisem de la Iași flower-power. Citisem despre procesul de admitere într-o broșură și nu mă sfătuisem cu nimeni. Nu știam cine sunt profesorii sau cine face parte din comisii. La probele eliminatorii, când spuneam prima poezie, Olga Tudorache mi-a spus să iau o gură de apă. La nivelul acesta de plutire eram! În cazul Sandei Manu, văzusem un spectacol de-ale ei de la Național, dar nu știam cum arată. Faptul că nu cunoșteam pe nimeni dintre profesori m-a făcut să fiu relaxat. Eu știam că la improvizație este o probă de ritmică muzicală în care cineva bate ritmul și eu trebuie să îl reproduc. Dar abia în dimineața în care trebuia să merg la probă am aflat că trebuie să și cânt. Mie îmi plăceau Beatles și m-am gândit că este foarte potrivit să cânt „Let It Be“.
Este o melodie destul de grea...
Numai faptul că unul la admitere se gândește să cânte a cappella „Let It Be“ deja este hazos. Dar eu știam doar prima strofă și auzisem în folclorul concurenților că te pun să cânți două vorbe și apoi te opresc. Probabil că stupefiați de alegere, cei din comisie m-au lăsat să cânt până la capăt și a trebuit să improvizez vorbe (râde). Atunci aveam o engleză la un nivel de tot râsul. Probabil m-a ajutat relaxarea omului care nu are dimensiunile exacte ale procesului în care s-a băgat.
„În facultate am vrut să renunț de vreo trei ori“
Ulterior ați descoperit treptat ce înseamnă de fapt meseria de actor. Ați avut momente de îndoială dacă să mai continuați pe acest drum sau nu?
Primul moment a fost în anul I sau II când am vrut să plec acasă, mi s-a părut că nu înțeleg nimic, că nu se potrivește cu ceea ce credeam eu. Vreo două zile am avut această hotărâre. Mi s-a întâmplat de vreo trei ori în facultate să vreau să renunț. Aveam un simț al ridicolului foarte dezvoltat. La liceu studiasem mate-fizică și la facultate mi se părea că totul este ridicol, nu înțelegeam, mi se părea că nu fac nimic bine. Sanda Manu nu era omul care să te încurajeze, ci, dimpotrivă, te tăia mereu, iar mie nu mi se potrivea acest stil pentru că îmi deconstruia încrederea în mine pas cu pas. Cred că este foarte important să fim capabili să ne identificăm defectele și calitățile, să putem vorbi despre ele, să ne identificăm atuurile și să credem în noi înșine. Pentru mine a fost foarte important să am încredere în mine, iar când s-a întâmplat să îmi cadă a fost o perioadă îngrozitoare în care m-a salvat filmul. Faptul că aveam succes în film m-a ținut pe o linie de plutire.
Din generația dumneavoastră fac parte Oana Pellea, care v-a fost colegă la clasa Sandei Manu, și Radu Duda, Principele României, care studia la clasa Olgăi Tudorache. Cum vă înțelegeați cu colegii dumneavoastră în general? Ce atmosferă era în facultate?
Mă înțelegeam aparent bine, și spun astfel pentru că eu, în acea perioadă, nu eram în echilibru cu mine însumi. Plecând de la această premisă, relațiile nu aveau cum să fie autentice dacă eu nu eram autentic în mine. Aveam un zâmbet care acoperea orice fel de situație în care eram nesigur. Relațiile mele puternice cu colegii s-au clădit în ultimii 10-15 ani, inclusiv cu oameni cu care nu schimbam nici măcar două vorbe în facultate. Eu credeam că sunt vai de capul lor, ei credeau că eu sunt vai de capul meu (râde). De exemplu, eu și George Alexandru păream din două lumi cu totul diferite, cu două sensuri sau direcții de dezvoltare diferite și nu îmi amintesc să fi schimbat mai mult de saluturi în timpul facultății. Într-o zi, înainte cu cinci ani înainte de a se stinge, nu știu în ce context, am stat de vorbă și ulterior am dezvoltat o relație adevărată, caldă, sinceră, în care niciunul dintre noi nu voia să îi arate celuilalt nimic, ne acceptam cu bune și cu rele. Astăzi am relații bune, calde, în sensul cel mai bărbătesc de iubire, cu mai mulți colegi cu care nu aveam legături în facultate.
Surpriza succesului
După terminarea facultății ați avut un succes răsunător în film, mai ales cu „Declarație de dragoste“ (1985). Mărturiseați într-un interviu că nu credeați în povestea filmului și că va avea succes, dar totuși a avut...
Succesul a fost șocant. Nu ne așteptam. Generația noastră credea că dacă nu faci film cu Dan Pița și alții mari de la acea vreme nu ai nicio șansă. Știam foarte puțin despre Nicolae Corjos la momentul acela. Și povestea despre revolta post-adolescentină mi se părea că este siropoasă. La 20 și ceva de ani, student la teatru, vrei să ai un personaj puternic, un tânăr furios. Eu oricum eram revoltat împotriva distribuirii mele în roluri de băieți buni (râde). Personajele atât de luminoase sunt greu de jucat pentru că nu au nuanțe, trebuie să le inventezi subnuanțe, lucruri extrem de fine. Nu aveam răbdare să fac și mi se părea spectaculos să ai rolul băiatului rău, care se bate, are sânge pe față. Deci da, succesul filmului a fost o surpriză. Pe de altă parte, nu știu de unde învățaserăm noi să fim foarte profesioniști. Îmi amintesc că aveam un caiet de actorie în care scriam ce îmi propuneam pentru secvențe, ce să arăt în fiecare, cum se dezvoltă personajul. După ce se încheia ziua de filmare, analizam ce a ieșit. Când vedeam materialul filmat, dacă regizorul ne primea și pe noi, actorii, analizam cele trei dimensiuni: ce mi-am propus să fac, ce mi se părea că am realizat și ce ieșea de fapt. Desigur, și ceea ce vedeai nu era 100% obiectiv pentru că aveam asemenea emoții când vedeam materialul filmat, încât nu făceam o apreciere foarte exactă. Și astăzi se vede că filmul este lucrat, muncit, atent făcut, ci nu la întâmplare. Operatorul Doru Mitran a fost foarte important în realizarea filmului. Era un operator extraordionar, un artist și un sprijin foarte important pentru noi, actorii. Era mai mucalit așa, iar atitudinea lui ne ajuta să ne echilibrăm acolo unde trebuie.
Deci echipa din spate este foarte importantă.
Cu siguranță. Eu și astăzi mă uit la toți cei din echipă cu mare atenție, mai ales când repetăm înainte de a filma, pentru că ei fac mai multe filme decât noi, actorii, sau regizorul. Îi observ pe tehnicieni, cât de atenți sunt, dacă se opresc din treabă când repeți. Pentru mine, oamenii din echipă sunt un reper.
Revenind la profesionalism, dincolo de ecran nu s-au transmis tensiunile dintre dumneavoastră și colega Teodora Mareș. La ce trucuri ați apelat să ascundeți acest aspect?
Eram buni actori (râde). Credeam în personajele noastre, în poveste, ne înțelegeam, dar nu era acea chimie. Eu nu eram bine cu mine în acea perioadă și atunci e greu să stabilești o relație bună, inclusiv de parteneriat în actorie. Noi eram bine, nu ne certam, dar nu era scânteie.
„Începusem să fac actorie fără ca eu să îmi dau seama“
„Weekend Adevărul“: Tot acel succes din film v-a ispitit să rămâneți în această industrie, să vă îndepărtați de teatru?
Adrian Păduraru: Am fost întotdeauna încăpățânat, mi-au plăcut pariurile imposibile și căile nebătătorite. Formarea mea este în mare parte livrescă și, tributar frazelor din cărți, am făcut tot felul de lucruri. Mottoul meu era „per aspera ad astra“ – „pe căi grele către stele“ (zâmbește). Probabil și din vanitate și cred că pot face mai mult. Și în profesie eu cred că nu am făcut încă lucrurile mari, abia urmează să vină. Mi-a plăcut întotdeauna altfel. În teatru nu prea mergea și asta m-a ambționat să încerc și să fac în continuare. Perioada aceea mi-a făcut foarte mult bine. Pentru mine era aproape un chin când mă duceam la teatru, dar m-a ajutat să descopăr în mine resurse, lucruri care nu funcționează. Ce s-a întâmplat cu mine pe plan uman este cumva și rezultatul perioadei aceleia de chin care m-a făcut să descopăr că poate problema nu era pe scenă, ci în afara ei, la mine.
Dar care au fost momentele de cotitură pe care le-ați avut ulterior în această profesie?
Cel de la 30 de ani, când deja absolvisem facultatea. Fac o distincție ce uneori ar putea fi supărătoare între ce înseamnă să fii absolventul unei facultăți și a fi profesionist în domeniu. Așa cum nu există teatru bun și teatru prost. Există doar teatru, pentru că cel prost nu e teatru, ci altceva. Dacă termini o facultate, nu înseamnă că ești profesionist în acel domeniu. Unii o pot face încă din timpul facultății, alții poate la ani de zile după terminarea ei. Nu există o rețetă universală, ci doar personală. Nu cred în niciun fel în patul lui Procust. Momentul meu a venit când jucam la Naționalul din Iași în spectacolul „Omul care aduce ploaia“, în care îl jucam pe Noa – fratele dur, închis, introvers – un personaj foarte departe de mine, iar simțul ridicolului a funcționat mai puțin. Începusem să fac actorie fără ca eu să îmi dau seama, căci reprezentam acel personaj care era atât de diferit față de mine. M-a făcut mai liber, mai puțin inhibat de simțul penibilului. Acesta a fost momentul în care am simțit că începe să fie teatru ceea ce fac.
Și ați mai tot jucat roluri de băieți răi...
Primii regizori care m-au distribuit pe mine în altceva decât băiatul bun și drept au fost străini. Primul rol interesant a fost într-un policier franțuzesc, o coproducție româno-franceză cu firma lui Puiu Marinescu, un extraordinar director de imagine. Cred că nu știa ce „Declarație de dragoste“ făcusem eu și m-a distribuit într-un presupus asasin. El nu era rău, dar trebuia să fie credibil că ar putea fi rău. Avea o anumită calitate a privirii, a gesturilor.
Miracolul întâlnirilor
Ce mari întâlniri ați avut în această meserie?
Una dintre ele a fost cea cu regizorul David Esrig, care, înainte de anii ’70, a fost unul dintre cei mai importanți regizori din România. Întâlnirea cu el a fost un moment în care am înțeles ceva. Momentele de întâlnire, de profunzimi diferite, am avut cu zecile și sutele. Miracolul există în fiecare secundă a existenței noastre. Mi se pare că alunec mai mult spre zona personală decât cea profesională, însă există o legătură între ele și, pe de altă parte, experiența mea de viață este în mare parte datorată celei profesionale. Până la urmă, în actorie înțelegi niște oameni și povestești despre ei pe scenă. Când încerci să înțelegi despre ei, de fapt începi să înțelegi și despre tine. Este o muncă de descoperire și autodescoperire care te ajută.
Deschide mai multe perspective asupra tipurilor de oameni, perspectivelor asupra vieții, iar dumneavoastră ați jucat diverse roluri, de la politician, la polițist. Cel mai recent rol din film fiind cel al lui Nea Gicu din „Mai departe“, în regia lui Tedy Necula. Cum v-a îmbogățit acest rol?
Inițial, i-am spus lui Tedy că nu cred că sunt potrivit pentru rolul lui Nea Gicu, însă a fost insistent. A fost una dintre bucuriile mele din cadrul profesiei. Din punct de vedere uman, nu știu dacă rolul m-a îmbogățit foarte mult, deși mai toți colegii mei care au lucrat la filmul acesta spun că pe ei da. Eu trecusem prin niște întâmplări de viață dramatice, una tragică, care mi-au dat altă axiologie a valorilor. De aceea nici această poveste nu cred că m-a modificat sau m-a făcut mai sensibil, cu toată modestia, eram deja (zâmbește). M-a ajutat profesional să descopăr încă o dată că, în actorie, ceea ce este mai departe de tine este cu atât mai interesant.
Atingerea unor visuri necreionate
Știm că ați interpretat și rolul căpitanului Covaci, în filmul „Comrade Detective“, alături de Channing Tatum, care l-a și produs. Cum a fost această experiență?
A fost o experiență foarte plăcută. Pe de-o parte, era contactul a două culturi destul de diferite și o perspectivă dublă asupra unei perioade pe care o trăisem eu, dar uneori literatura și arta pot sonda în zone la care nu te-ai fi gândit niciodată. Pe de altă parte, mi-a plăcut foarte mult că personajul era la distanță față de mine. Era un șef de poliție destul de autoritar și obtuz, cu un vag simț al umorului, cu niște patetisme. Era interesant ce se petrecea acolo. Și, în plus, atingeam un vis pe care nu îl avusesem niciodată: zeci de milioane de oameni vedeau un film în care jucam. O altă experiență de acest fel a fost când am participat la realizarea unui videoclip al cântăreței care compusese muzica dintr-un film în care jucam. Ieșeam de la metrou în Paris și când am ridicat capul am văzut un ecran de 6 metri pe 5 cu chipul meu. Era o reclamă de câteva secunde. Este una dintre cele mai puternice imagini din viața mea profesională! Viața uneori ne dă mai mult decât îndrăznim să sperăm. Tocmai de aceea cred că putem visa la mai mult, să punem ștacheta mai sus.
Se încarcă comentariile...
