80 de ani de la Bombardarea Bucureștiului: „Flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră“ SPECIAL
0Din dorința de a slăbi Axa, Aliații, mai exact SUA, au bombardat în aprilie 1944 punctele strategice din România care ajutau Germania, punctând cea mai neagră zi din istoria Bucureștiului: clădiri de patrimoniu distruse și aproximativ 3.000 de morți în doar o jumătate de oră.
În primăvara lui 1944, România încă se afla de partea Germaniei, însă doar Mareșalul Antonescu mai susținea această alianță. Pe de cealaltă parte, erau în curs negocierile începute în toamna anului 1943 la Ankara și la Stockholm, privind armistițiul și scoaterea României din războiul împotriva Națiunilor Unite. Prințul Barbu Știrbey, reprezentantul Regelui Mihai și al opoziției, plecase la sfârșitul lui februarie la Cairo pentru negocieri cu oficiali ai Națiunilor Unite – Marea Britanie, SUA și URSS – în vederea încheierii unui armistițiu. Puterile Aliate însă nu aveau răbdare cu atitudinea indecisă a românilor, își doreau să acționeze, așadar, să slăbească puterea nemților. Planul era bine făcut: americanii au pornit din Africa unde debarcaseră în noiembrie 1942, apoi au gonit italienii și germanii până în Tunisia, și au ocupat sudul Italiei în august 1943, unde au început să construiască aerodromuri. Acolo și-a avut baza Armata Aeriană a 15-a a Statelor Unite, de unde a pornit nimicirea „burții moi a crocodilului“, așa cum îi plăcea lui Winston Churchill să numească sudul Europei. Toată infrastructura pusă în slujba lui Hitler a fost distrusă sistematic de americani, așa că România știa (sau ar fi trebuit să știe) că este următoarea pe listă – propria benzinărie a Axei.
„Progresele civilizației care întunecă albastrul cerului“
În București, exercițiile de apărare deveniseră o obișnuință – când alarmele începeau să sune, oamenii trebuiau să se ascundă în adăposturile antiaeriene. Pe 4 aprilie 1944, la ora 11.00, tocmai se desfășurase un astfel de exercițiu. Astfel că, la 13.30, când primele bombardiere au intrat în spațiul aerian al Capitalei și alarmele au început să sune, lumea le-a ignorat, crezând că este iar un exercițiu. Nimeni nu a băgat de seamă când cerul senin de primăvară s-a înnegrit și la fix 13.45 a început să plouă cu bombe. „Eram la dejun, pe sfârșite, când au început să urle sirenele. La început am crezut că era continuarea exercțiului de apărare pasivă, care avusese loc dimineață. După 15 minute, au început să pocnească tunurile, și ne-am dat seama că nu este o glumă. Și apoi a început danțul, care a ținut o oră și ceva... De trei ori am crezut că-mi cade casa în spinare; s-au clătinat și zidurile și obiectele ca la un cutremur... dar m-am ales numai cu câteva geamuri sparte. O formidabilă explozie, în vecini spre Bulevardul Lascăr Catargiu şi întreg blocul în care fiică-mea își avea apartamentul (imobilul Băicoianu) s-a prăbuşit! Noroc că fiică-mea dejunase la mine (era ziua ei de naștere și frumos dar i-a mai trimis Dumnezeu!)... Bomba a trecut prin sala ei de mâncare, dacă era acas, gata era... Și noroc asemenea că evacuase fetițele ei cu opt zile înainte la Breasta... E lesne de înţeles în ce stare ne aflam la mine, ascultând bubuiturile tunurilor și trosnetele bombelor, așteptând în fiecare clipă să se sfârșească și cu noi“, nota în memoriile sale politicianul Constantin Argetoianu, fost prim-ministru al României.
Pe de altă parte, generalul Constantin Sănătescu, șef al Casei Militare Regale, scria cu surprindere în jurnalul său: „La ora 13.40 se sună alarma. Au venit 250 de avioane anglo-americane, care au bombardat capitala timp de o oră și jumătate, făcând stricăciuni apreciabile în cartierele Cotroceni, Grivița și Gara de Nord. A fost o mare surprindere pentru noi acest bombardament, fiindcă ne obișnuiserăm cu ideea că Bucureștii nu vor fi bombardați“. Tot despre cele 30 de minute cu miros de moarte a scris mai târziu și Maruca Cantacuzino, care se afla acasă (pe Calea Victoriei, în Casa cu Lei), împreună cu soțul ei, compozitorul George Enescu: „Pe cerul senin de primăvară, huruit, salve de artilerie neaşteptate, explozii care ne smulg uşile din balamale, detonări formidabile făcând ţăndări geamurile în locul în care George Enescu îşi compunea cvartetul în mi bemol major. Alt cutremur, provocat de această dată de nebunia ucigătoare a oamenilor, răstoarnă şi dărâmă peste tot în jurul nostru casele peste locatarii lor, porumbeii zboară înnebuniţi în strălucirea metalică a rachetelor luminoase. Ultimul răcnet al geniului tehnic al secolului… progresele civilizaţiei! Care întunecă albastrul cerului, acoperă soarele“.
Bucureștiul imobilizat
Americanii știau clar ce își doresc să obțină cu cele 313 bombardiere escortate de 119 avioane de vânătoare: distrugerea căilor ferate. Însă, în jumătate de oră, au făcut mai multe distrugeri decât (poate) aveau în plan: au fost lovite frontal printr-un „covor de bombe tactice“ cartierele Filantropia, Grivița, Parcul Domenii, Biserica din Bulevardul Nicolae Titulescu, Bulevardul Dinicu Golescu, Calea Griviței, Calea Plevnei, Calea Victoriei, Cartierul Cotroceni, Cimitirul Sfânta Vineri, Gara de Nord, Hotelul Ambasador, Hotelul Splendid și Athenee Palace, Legația Argentinei, Palatul Regal, Piața Matache Măcelaru și Strada Jules Michelet. De asemenea, alături de Gara de Nord au fost distruse și Atelierele Grivița ale CFR, prăbușindu-se peste toți oamenii aflați înăuntru.
Transportul în comun nu a mai funcționat câteva zile în Capitală – mașinile nu puteau să își croiască loc printre mormanele de dărâmături, iar tramvaiele nu mai funcționau deoarece fusese avariată și centrala electrică Grozăvești. O zi mai târziu după bombardamente, Sănătescu descria situația în care se afla Capitala: „Până acum s-au înregistrat 900 de morți și 1.200 de răniți. Este lipsă de apă în oraș, conductele de apă și Uzina de la Grozăvești fiind avariate.Tramvaiele nu mai circulă. Noroc că lumina electrică funcţionează. După masă s-a dat alarma din nou. Circa 300 de avioane s-au apropiat de București, însă s-au dirijat apoi spre Ploiești, unde au bombardat puternic cartierul Gării de Sud. Sunt pagube mari, mai ales în centru și la rafinăriile de petrol. În București se resimte lipsa de alimente, căci cei din vecinătatea orașului se tem a mai veni cu aprovizionările obișnuite“.
„Trei femei boceau un cadavru carbonizat“
Cu toate că americanii vizaseră doar punctele strategice, scopul lor fiind să afecteze mașinăria nazistă și nicidecum să distrugă Bucureștiul, bombele lansate – peste 2.500 de bombe brizante, plus multe altele incendiare – au distrus cartiere întregi, fiind îngropați sub dărâmături peste 5.000 de oameni, dintre care aproape 3.000 au murit. „Când am ieşit în curte am văzut plutind nenumărate hârtii colorate (manifeste probabil) şi am crezut că într-adevăr avioanele nu aruncaseră altceva decât manifeste... Primele zvonuri venite din oraş (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol) mi s-au părut născociri. Când am ieşit spre centru, o stranie agitaţie nervoasă însufleţea străzile, parcă mai mult din curiozitate decât din groază. Abea mai târziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului (...) Ieri după-amiază am fost în cartierul Grivița. De la Gara de Nord la Bulevardul Basarab nicio casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliștea este sfâșiietoare. Se mai dezgroapă încă morți, se mai aud vaiete de sub dărâmături. La un colț de stradă trei femei boceau – cu țipete ascuțite, rupându-și părul, sfâșiindu-și hainele – un cadavru carbonizat scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puțin dimineața și peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune atroce, de coșmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab și m-am întors acasă cu un sentiment de silă, oroare și neputință“, descria situația Mihail Sebastian în jurnalul său.
Tabloul a fost completat, printre alții, în pagini de jurnale și memorii, și de către diplomatul și profesorul Ion Hudiță: „Am văzut pe Bulevardul Pake, aproape de Calea Moşilor, ambele trotuare pline de geamuri sparte, iar sergenţii de stradă încercând să împiedice trecerea pietonilor, de frică să nu se prăbuşească pereţii clădirilor. Am văzut casa lui Taşcă; avea toate ferestrele sparte şi un balcon dărâmat. Am ajuns acasă pe la ora trei. Ai mei observaseră de la fereastra sufrageriei, împreună cu soacră-mea, sutele de avioane care străluceau în soare. De la Calea Moşilor până la Vatra Luminoasă n-a căzut nici o bombă. Până la ora 4 am aflat la telefon dezastrul din oraş, în special cartierul Griviţa şi Gara de Nord. Pe la 5 vine Mielu Mihăiescu cu maşina să vizităm atelierele şi garajele Societăţii pentru a vedea ce stricăciuni a produs bombardamentul. În Cobălcescu, clădirea n-a suferit nimic afară de ferestre, sparte toate. La Hotel Ambasador, a căzut o bombă chiar pe trotuar, spărgând toate ferestrele faţadei, precum şi ale Centralei noastre“.
„Flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră“
Istoricul și economistul Gheorghe Zane, aflat în momentul bombardamentului la Gara de Nord, așteptându-și bagajele de la Iași, notează: „Deodată a început să cadă o ploaie de bombe dinspre Gară înaintând în faimosul «covor» spre centru. Ne-am refugiat în subsolul Hotelului Union la care locuiam, fără să ne dăm seama de primejdia acestui fel de adăpost. Bombele cădeau în jurul nostru, continuu... Afară părea că un infern se declanşase. În adăpost, copiii au început să plângă şi unele femei să scoată ţipete. Încet, încet, bubuiturile s-au rărit, până când, după vreo oră, nu s-au mai auzit. (…) Se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând Hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str. Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe“.
Aliații își atinseseră obiectivul și cea mai afectată era Gara de Nord: „Vizităm cartierul Gării de Nord şi Calea Griviţei. Case dărâmate, copaci scoşi din rădăcină, străzi pline de moloz, pe unde nici nu putem trece cu maşina. Cordoane de soldaţi şi sergenţi de stradă caută să dirijeze circulaţia. Ambulanţe şi medici aleargă transportând răniţi. Grupuri de soldaţi şi cetăţeni caută să scoată de sub dărâmături cadavrele celor morţi şi pe cei care mai pot fi în viaţă. Mergem pe Calea Griviţei până la camera pe care o aveau închiriată Mircea şi Lizeta. Găsim, în locul casei, o imensă groapă cu apă. Bomba căzuse chiar pe casă. Am aflat pe urmă că ei erau în oraş, în timpul bombardamentului, căci altfel ar fi fost făcuţi praf, ca toate cele vreo 7 persoane, din celelalte camere, care au fost toate mutilate îngrozitor. (...) Vai de bieţii refugiaţi din Moldova, care după ce şi-au părăsit gospodăriile, îşi văd acum pierdute în Gara de Nord puţinele lucruri pe care le mai putuseră salva“, a mai scris Ion Hudiță.
Se încarcă comentariile...
