Căldărarii poligloţi

Meşterii rromi din comuna sibiană Brăteiu au învăţat engleză, italiană şi germană, pentru a negocia cu străinii un preţ mai bun ca să îşi vândă marfa Rromii căldărari din comuna

Meşterii rromi din comuna sibiană Brăteiu au învăţat engleză, italiană şi germană, pentru a negocia cu străinii un preţ mai bun ca să îşi vândă marfa

Rromii căldărari din comuna sibiană Brăteiu se mândresc cu meseria lor şi îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile de mai bine de 400 de ani. Mai mult, au învăţat cuvinte în engleză, franceză, italiană şi germană, pentru a se înţelege cât mai bine cu străinii, avizi după obiectele româneşti, făcute de mână. Urmaşii făurarilor cu experienţă învaţă încă de la trei ani secretele meşteşugului.

Cum am intrat în localitatea Brăteiu, din judeţul Sibiu, am fost surprinsă de casele mari şi frumoase, din cărămidă, în care locuiesc rromii căldărari. Niciun gospodar nu s-a lăsat mai prejos faţă de vecinul său. Rromii din Brăteiu au după ce bea apă, nu sunt zdrenţăroşi şi chiar le pasă sub ce acoperiş îşi duc traiul.

Respectă cu stricteţe tradiţiile şi se mândresc cu meseria de căldărar, moştenită din moşi-strămoşi. Nici nu a intrat bine autocarul pe uliţa prăfuită, că ne-am şi trezit asaltaţi din toate părţile. Erau tot un zâmbet. "No, suntem ca la ţară", se scuză Nicolae Căldărar.

Mă pofteşte în curtea sa cu viţă de vie, fântână şi flori. Încă de dimineaţă au măturat. Totul era pus la punct. De la trei ani se învaţă meserie Nicolae Căldărar are 18 ani şi are pe lângă el doi ucenici, unul de trei ani şi unul de cinci. Începe să povestească. "Facem meseria asta de mai bine de 450 de ani.

Mai suntem în sat vreo patru familii.

Noi nu vrem să pierdem tradiţia. Copilul ăsta are trei ani (şi îmi arată un ţânc de vreo trei palme înălţime, cu ochi mari, albaştri), are mingi, dar nu se joacă cu ele". Cel mic, Emil Căldărar, bate în fier cât e ziulica de lungă. Tigaia din cupru e mai mare ca el.

Cu toate că are vreo câteva kilograme bune, o ţine strâns în mânuţă şi zâmbeşte la poză. "Ne place foarte mult meseria asta. E şi multă muncă. Pentru mine e o pasiune, dar şi o afacere. Nu furăm. Nu înşelăm omul", continuă Nicolae, tânărul mustăcios şi cu strungăreaţă.

La un ibric lucrează trei zile.
Cât costă?
"Depinde cum te înţelegi cu omul. Circa 50-60 de lei".
Cât e dispus să lase?
"La 40". Încerc să negociez la 20. Nu merge. Ţine la negociere. "E foarte mult de lucru. Bat, decălesc, bat, decălesc, până îl aduc în forma asta", spune Nicolae. Un tuci se vinde scump. 400 de lei. "Dar merită", sare stăpâna casei, mama a doi băieţi care ţin cu dinţii de această meserie.

"Ale noastre îs mai lucioase şi mai ieftine" "Sunt de calitate şi la lucrare, şi la material. Îs căutate foarte mult şi în ţară, şi în străinătate", adaugă Eva Căldărar. Materialul e adus tocmai de la Baia Mare. "Ne adunăm mai mulţi şi punem bani pentru benzină.

Ne facem provizii pe un an de zile.

Cumpărăm cu factură", ţipă din fundul curţii Nicolae. Au casă mare, din cărămidă. Aproape o vilă. Foarte curată şi cochetă. Se trăieşte bine din meseria asta. Şi nu spun eu asta, ci căldărarii care au învăţat cum să îşi vândă marfa. Eva Căldărar îşi pune mâinile în şold şi îmi explică de-a fir a păr cum stă "afacerea". "Le vindem la şoseaua principală. Şi la târguri.

Opreşte lumea. Şi străinii, maghiari, italieni, germani. Tot felul de naţiuni. Dar şi românii. Nu există să nu vindem. Fie vară, fie iarnă. Ne înţelegem cu omul. Şi lăsăm la un preţ convenabil şi fiindcă vrem să rămânem prieteni şi să ne mai caute. Noi suntem mândri de meseria noastră".

Am întrebat-o pe tanti Eva cum se face că totul străluceşte de curăţenie în curtea lor, iar gunoiul e aruncat unde trebuie. "Doar d'aia ne-a lăsat D-zeu mâini. Să facem curat şi să muncim". E şi aici o râcă între meşteri. Tanti Eva îmi şopteşte: "Le e ciudă că noi lucrăm de calitate şi mai ştim să şi vorbim. Le e ciudă fiindcă noi ne descurcăm şi facem lucrare mai frumoasă.

Ale noastre îs mai lucioase. Şi dăm şi mai ieftin".

Duminica se stă la poveşti Duminica e sfântă. Bărbaţii lasă lucrul şi ies cu femeile la poartă, la o "poveste". Cu toate că mai merg ba pe afară, ba pe la festivaluri meşteşugăreşi, tot la şosea vând mai bine. "Străinii admiră foarte mult lucrurile noastre. Ei negociază mai tare ca românii.

Băiatul meu cel mare ştie englezeşte.

A învăţat-o de la televizor. Eu cunosc italiană. Celălalt copil ştie şi franceza, şi germana", se făleşte Eva Căldărar, aranjându-şi broboada înflorată. Nu am plecat de acolo până nu ne-am îmbrăcat tradiţional, ne-am învârtit fustele lungi şi creţe şi am bătut puţin piciorul în colbul uliţei.