Interviu „Viziru“ Ion C. Brătianu, omul care a construit România modernă. Istoricul Ioan Scurtu: „A fost politicianul care știa ce trebuie să facă și cum trebuie să arate țara“

Ion C. Brătianu nu a lăsat țării doar un partid de tradiție, ci a fost unul dintre întemeietorii României moderne și ai unei dinastii politice care a condus țara aproape un secol.

Ion C. Brătianu, prim-ministru al României pentru 12 ani. Foto: Wikipedia

Prof. univ. Ioan Scurtu a explicat pentru „Weekend Adevărul“ care a fost implicarea lui Ion C. Brătianu pentru crearea unui stat modern, cum a negociat cu Imperiul Rus, dar și cu Austro-Ungaria, câștigând astfel independența României, și cum l-a adus incognito în țară pe Carol, domnitorul și viitorul rege al țării noastre

„Weekend Adevărul“: În ce măsură destinul politic al lui Ion C. Brătianu reflectă transformarea generației pașoptiste de la idealism revoluționar la realismul guvernării?

Prof. univ. Ioan Scurtu: Dacă vorbim despre Ion C. Brătianu, pentru că au urmat fiii lui, Ion. I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu și Dinu Brătianu, și apoi Gheorghe Brătianu, cel care a întemeiat această „dinastie“ a fost unul dintre făuritorii României moderne. S-a născut în 1821, anul revoluției lui Tudor Vladimirescu, care a marcat momentul de redeșteptare națională, cum se numea atunci, a participat activ la Revoluția de la 1848 din Țara Românească, și apoi, după înăbușirea acesteia, a plecat în exil la Paris. Revoluționarii idealiști au devenit pragmatici și au decis să desfășoare o activitate intensă pe plan european pentru a face ca problema Principatelor Române să intre pe ordinea de zi a diplomației europene și acest fapt s-a împlinit în anul 1856, după Războiul Crimeii, când s-a organizat Conferința de Pace.

Deși Principatele Române n-au participat la război, situația lor a făcut obiectul conferinței, care a hotărât, la sugestia lui Napoleon al III-lea, împăratul Franței, să se organizeze în Moldova și în Muntenia adunări ad-hoc pentru a vedea dacă românii se pronunță pentru unire, așa cum spunea emigrația românească. Au avut loc alegeri pentru adunările ad-hoc și ambele s-au pronunțat pentru Unirea principatelor sub un principe străin dintr-o familie domnitoare europeană de religie creștină.

Pe această bază s-a clădit Unirea, pentru că după decizia adunărilor ad-hoc s-au organizat alegeri pentru domnitor. Atât moldovenii, cât și muntenii au ales un singur domnitor, pe Alexandru Ioan Cuza. Oamenii politici de la acea vreme au avut inteligența de a specula faptul că în hotărârea de la Paris nu se prevedea că nu poate fi aleasă aceeași persoană, ci se prevedea alegerea unui domnitor în fiecare principat, însă românii au decis să aleagă același domnitor.

Incognito alături de Carol

Brătianu a ajutat la aducerea pe tron a lui Cuza și tot el a luptat pentru detronarea lui.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza de șapte ani a fost una foarte rodnică, cu reforme esențiale pentru dezvoltarea României moderne. Treptat s-a dezvoltat și o opoziție, considerându-se că Alexandru Ioan Cuza ar dori să-și întemeieze o dinastie, or, la vremea respectivă, liderii politici români nu acceptau ideea revenirii la o domnie autoritară și așa au pus la cale detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. Dimitrie Bolintineanu socotea că s-a realizat o „monstruoasă coaliție“, pentru că toate grupările politice – liberale, radicale, conservatoare – s-au unit pentru răsturnarea lui Cuza. În acest context, Ion C. Brătianu a primit misiunea de a găsi domnitorul străin care să ocupe tronul Principatelor Unite care încă de la 1862 primiseră numele de România. El a încercat mai întâi în Belgia, propunând lui Filip de Flandra, dar acesta a fost nevoit să decline oferta pentru că aparținea familiei Orleans, care râvnea la tronul Franței și deci la răsturnarea lui Napoleon, care la acel moment era o personalitate dominantă în Europa. Și atunci Brătianu s-a deplasat la Paris pentru a discuta cu Napoleon al III-lea cine ar putea fi domnitorul României. A profitat de faptul că avea o cunoștință, pe doamna Cornu, care fusese soră de lapte cu Napoleon, și prin mijlocirea ei, Brătianu a ajuns la Napoleon, iar acesta a recomandat un prusac, deci nu un francez, un membru al nobilimii prusace și anume din familia de Hohenzollern-Sigmaringen.

Intrarea lui Carol I în București Foto: Arhivă

Brătianu a discutat cu Karl Anton de Hohenzollern, care a fost de acord și a recomandat ca românii să-l aleagă pe fiul său Carol. În însemnările zilnice ale unui apropiat al lui Carol se relatează că, atunci când el a aflat de această propunere, a rămas uluit, deoarece nici nu știa bine unde se afla România, doar undeva pe la Dunăre, iar colegii lui – el fiind locotenent în armata prusacă – au început să-l poreclească „turcule“, pentru că România se afla sub dominația otomană. Dar până la urmă a acceptat, fiind sfătuit și de regele Prusiei. A venit împreună cu Ion C. Brătianu, ambii incognito, în România. Au călătorit inițial cu trenul, apoi pe Dunăre, și abia când au coborât din vapor la Orșova, Brătianu și-a scos pălăria, Carol și-a scos ochelarii fumurii care-i ascundeau fața și politicianul l-a salutat ca pe domnitorul României.

În București, Carol a fost primit cu festivități, primarul Bucureștiului i-a prezentat cheia orașului, a trecut pe sub un arc de triumf improvizat. Când a ajuns la o casă mare, trăsura a oprit și Carol a văzut în fața lui o baltă mare unde se scăldau niște porci. Atunci a întrebat: „De ce ne-am oprit aici?“, şi i s-a răspuns că „acesta este Palatul“. Vă dați seama care a fost prima imagine a celui care avea să fie domnitorul României. În ziua de 10 mai, Carol a jurat pe Constituție, dar, neștiind limba română, a pronunțat un singur cuvânt: „Jur“. Astfel a început cea mai lungă domnie din istoria României, depășindu-l chiar pe Ștefan cel Mare, până în septembrie 1914.

Care a fost relația lui Ion C. Brătianu cu Regele Carol I? Ce ne spune această relație despre raportul dintre monarhie și clasa politică românească?

A fost o relație destul de contorsionată și incertă, mai ales în primii ani de domnie ai lui Carol. Acesta avea rigiditatea specifică nemților, voind să stabilească ordine și disciplină, or, aici a găsit o situație destul de haotică. Spre exemplu, el convoca miniștrii pentru a-i consulta la o anumită oră, iar ei veneau după zece minute sau după o oră, ceea ce el nu putea să accepte. Și atunci, într-o bună zi, a dat ordin ca la ora fixă stabilită pentru întâlnire să se închidă porțile Palatului, iar miniștrii care întârziau nu mai puteau intra și atunci și-au dat seama că nu merge așa. Un alt exemplu: pentru a nu lăsa să se dezvolte o camarilă specifică fanarioților, îi ținea la distanță pe politicieni și nu le dădea decât un deget, și foarte puțini sunt oamenii politici care au avut onoarea să le întindă mâna. Sau: fixa întâlniri de câteva minute, avea ceasul pus deasupra lui și cu fața la interlocutor, iar când mai erau câteva secunde îl anunța că audiența s-a încheiat. Iată cum se impunea el în politica românească cu spiritul ei latin, iar oamenii politici nu se împăcau cu acest stil. Dar, desigur, important este că domnitorul și Regele Carol I a adus o contribuție importantă la dezvoltarea României. Nu i-a fost ușor. Eu am făcut o comparație între cei șapte ani de domnie ai lui Cuza și primii ani de domnie ai lui Carol.

În primii șapte ani, s-au perindat vreo șapte guverne și evident că mare lucru n-a putut să facă. Ca urmare, a decis să impună un regim care să aibă coordonate și programe clare, și asta evident că-i nemulțumea pe politicienii români. Pe acest fond a izbucnit, în iulie 1870, războiul franco-prusac, când Franța a atacat Prusia. Clasa politică românească, inclusiv Ion C. Brătianu, ținea cu Franța, împotriva germanului din România care a trimis o telegramă de felicitare regelui Prusiei. Au avut loc manifestații în București.

În august, Candiano-Popescu a pus la cale răsturnarea lui Carol I și a anunțat că se creează un nou guvern în care ministru de Interne este Ion C. Brătianu. Ion Luca Caragiale a avansat ideea că la Ploiești a fost proclamată republica, dar nu există niciun document care să susțină această teorie. Rebeliunea a fost înăbușită, Candiano și Brătianu au fost arestați, dar Brătianu a fost eliberat după câteva zile. A fost organizat un proces în urma căruia toți inculpații au fost achitați, spre marea nemulțumire a lui Carol. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea Franței, iar în ianuarie 1871, în Palatul de la Versailles, regele Prusiei a fost proclamat împăratul Germaniei. A fost o mare victorie pentru Carol și o mare înfrângere pentru politicienii români, care și-au pierdut principalul lor punct de sprijin, pe împăratul Franței.

Carol a profitat de această stare de spirit și a trimis în ianuarie 1871 o scrisoare către un prieten închipuit care a apărut într-un ziar din Austria, în care relata situația din România, care a trecut de la un regim despotic la un regim liberal, are cea mai largă Constituție din Europa, dar că în realitate acele prevederi nu se pot aplica. Tot în acea epistolă mai spunea că poporul român nu vrea să se lase condus, că politicienii tot timpul protestează și vor demiterea guvernului abia instalat și că el în această situație este hotărât să părăsească România. Această scrisoare, care s-a mediatizat intens și în presa din România, a creat un șoc în rândul clasei politice. Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti și ceilalți, care erau destul de radicali și porniți împotriva lui Carol, și-au dat seama că nu pot trăi într-un haos permanent și nu pot merge doar pe mâna Franței care, iată, a fost înfrântă. Și atunci Carol a putut să-și impună un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu, care, bazându-se pe forțele de ordine, a reușit să potolească toate aceste mișcări care nu se mai terminau. Despre această nouă stare de spirit, Nicolae Iorga aprecia că a urmat dominația politică a lui Carol.

Guvernarea Brătianu

Și atunci s-a născut și Partidul Național Liberal.

Da, Lascăr Catargiu era un conservator și exista temerea printre liberali că domnitorul vrea să prelungească acest guvern peste limita de patru ani care era prevăzută în Constituție pentru alegerile parlamentare care dădeau prim-ministrul. Și atunci, în 1875, curentele liberale, care erau destul de multe, au hotărât să se unească. A avut loc o consfătuire în casa lui Mazar Pașa, pe numele său adevărat Sir Stephen Bartlett Lakeman, un ofițer britanic, venit pentru prima oară la București în timpul Războiului Crimeii, unde s-a elaborat programul electoral al grupărilor liberale. Nu a fost vorba de un act de înființare a Partidului Național Liberal, dar pentru că acest program a coalizat toate forțele liberale, care mai apoi s-au prezentat unite în alegeri, s-a considerat a fi momentul constituirii acestui partid. A fost o luptă dârză până când liberalii au reușit să se impună prin propagandă, prin câștigarea de aderenți în teritoriu și câștigarea alegerilor parlamentare.

Meritul principal îi revenea lui Ion C. Brătianu, un excelent organizator, un om cu o mare capacitate de a atrage oameni de partea sa în lupta împotriva conservatorilor. Astfel, după cinci ani de guvernare conservatoare, a urmat chemarea liberalilor prin Ion C. Brătianu la guvernare. A început o guvernare de 12 ani, cu o scurtă întrerupere în 1881, care i-a atras lui Brătianu numele de „Viziru“, adică omul sultanului care conducea România în acel timp.

Ion C. Brătianu Foto: Wikipedia

Cum putem caracteriza această perioadă? Istoricii spun adesea că Ion C. Brătianu este „părintele statului român modern“. Dacă România nu l-ar fi avut pe Brătianu, ar fi urmat aceeași traiectorie de dezvoltare sau personalitatea sa a influențat decisiv cursul istoriei?

A fost o guvernare extrem de roditoare. Este perioada în care s-a proclamat Independența, care a fost cucerită pe câmpul de luptă și recunoscută la 1 iulie 1878 de Congresul de la Berlin. Pe această bază s-a putut derula un program constructiv fără precedent în istoria României. Meritul lui Ion C. Brătianu este că a militat pentru înscrierea României pe această traiectorie și a contribuit la punerea ei în practică. Ion C. Brătianu a murit în 1891, lăsând în urma sa trei feciori pe care i-a pregătit pentru politică, trimițându-i mai întâi la studii la Paris, făcându-și o meserie. La vremea respectivă, partidele se autofinanțau, oamenii politici făceau politică din buzunarul lor și nu din buzunarul statului, parlamentarii se alegeau pe banii lor și nu pe banii statului, nu primeau indemnizație de la stat. Ion C. Brătianu a rămas în istorie ca un spirit extrem de constructiv care a creat un Partid Național Liberal puternic care a alternat la Putere cu Partidul Conservator.

Carol I a pus în funcțiune așa-numita rotativă guvernamentală, care i-a asigurat lui liniștea domniei și stabilitatea României. Din inițiativa lui Carol I, Ion C. Brătianu a negociat tratatul din anul 1883 cu Austro-Ungaria și cu Germania, care a fost semnat de ministrul de Externe D.A. Sturdza. Regele Carol și-a realizat unul dintre visurile lui: alianța României cu Germania. Nu a fost o alianță populară, iar Carol a ținut secret textul tratatului. L-a scos abia în iulie 1914, la Consiliul de Coroană, când l-a prezentat ca fiind obligația pe care România trebuia să o onoreze neapărat și să intre în război alături de Germania și Austro-Ungaria. Consiliul de Coroană nu a acceptat această solicitare și a decis ca România să rămână neutră. Din ianuarie 1914, guvernul era condus de un alt Brătianu la conducerea României, respectiv Ion I.C. Brătianu.

„Momentul esențial din cariera lui Brătianu“

Dacă ar trebui să alegeți o singură decizie a lui Ion C. Brătianu care a schimbat decisiv destinul României, care ar fi aceea și de ce?

Decizia cea mai importantă, după părerea mea, a fost aceea de a se alia cu Rusia în lupta pentru obținerea independenței de stat a României. El a fost la Livadia, în Rusia, unde a discutat cu țarul și cu Aleksandr Mihailovici Gorceakov, ministrul de Externe, în legătură cu perspectiva unui război între Rusia și Imperiul Otoman. Brătianu a propus alianța României cu anumite condiții și a fost o discuție destul de aprinsă, iar la un moment dat, Gorceakov a spus: „Eu înțeleg că dumneata te gândești ca România să nu fie în situația curcanului din poveste pe care vrem să-l îngrășăm ca să-l tăiem“, adică România să fie cea care sprijină Rusia în război ca după aceea Rusia să o ocupe. Brătianu a obținut ca alianța să se facă pe baza unei convenții scrise. Această convenție s-a semnat la 4 aprilie 1877, de ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu.

Acest act prevedea libertatea trupelor rusești de a trece prin România pentru a ajunge în sudul Dunării, Rusia angajându-se să-i respecte integritatea lor teritorială – a fost primul document semnat de la stat la stat, deși România nu era independentă. A fost pentru prima dată în istorie când trupele ruse au intrat pe teritoriul Principatelor Române, devenite România, pe baza unei Convenții politice (până atunci intrau după bunul plac al țarului).

În momentul în care trupele rusești au trecut Prutul, artileria otomană a început să bombardeze orașele românești de la Dunăre și atunci, în această atmosferă, la 9 mai, a fost convocat Parlamentul, unde Mihail Kogălniceanu a făcut celebra declarație că „suntem independenți“. Cred că acesta a fost momentul esențial din cariera lui Brătianu. După război, el și Mihail Kogălniceanu s-au dus la Congresul de la Berlin, dar ei acolo „au fost auziți, dar nu ascultați“.

Esențial este că la 1 iulie 1878 a fost recunoscută Independența de stat a României. Prin participarea la război alături de Rusia și înfrângerea Turciei, la Congresul de pace de la Berlin, România a fost recunoscută ca stat independent, după trei secole de dominație otomană. A trebuit ca pe parcurs să se negocieze un acord pentru ca Marile Puteri să recunoască proclamarea României ca Regat în 1881, și aici iar a intervenit un act de înțelepciune politică a lui Brătianu, pentru că el a demisionat din funcția de prim-ministru, iar în locul lui a rămas fratele lui, Dimitrie Brătianu, care a organizat serbările încoronării. După două săptămâni, Ion C. Brătianu a revenit la conducerea Guvernului. Se poate spune că și Regatul este tot o expresie a voinței Brătienilor, sigur a lui Ion C. Brătianu în primul rând, dar și a fratelui său.

Politicianul care știa cum trebuie să arate România

De ce familia Brătianu a ajuns să domine politica românească timp de aproape un secol? A fost vorba despre o dinastie politică sau despre o școală de guvernare? Care este cea mai importantă instituție pe care a lăsat-o moștenire României?

Fiii lui Ion C. Brătianu au fost la înălțimea tatălui. În primul rând, Ion. I.C. Brătianu a fost inginer și a contribuit la construirea căii ferate Pașcani-Iași. A locuit în palatul de la Ruginoasa, unde era și reședința unei foste soții a unui fiu al lui Alexandru Ioan Cuza care a decedat curând după nuntă. A avut o relație cu această doamnă, care a născut un băiat, pe care Ion I.C. Brătianu l-a recunoscut ca fiind fiul său. Este Gheorghe I. Brătianu, care a devenit un mare istoric. Apoi Ion I.C. Brătianu a lucrat pe șantierul podului de peste Dunăre sub conducerea lui Anghel Saligny. A aplicat ingineria în politică, așa cum spunea Nicolae Iorga.

A fost un lider politic luminat, dar care, spre deosebire de tatăl său, nu a cultivat o relație strânsă cu românii și nu era un mare orator. Era un înțelept, care calcula toate eventualitățile, avea o viziune, știa ce trebuie să facă și cum trebuie să arate România. A avut eleganța și înțelepciunea de a-l determina pe Carol I ca la Consiliul de Coroană de la Sinaia din iulie 1914 să accepte neutralitatea României și apoi să-l determine pe succesorul său, pe Ferdinand, să fie alături de România și împotriva țării sale de origine și să susțină la Consiliul de Coroană din august 1916 intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale, adică împotriva Austro-Ungariei, Germaniei, Bulgariei și Turciei. Ion I.C Brătianu, după ce în 1907 în calitate de ministru de Interne a contribuit la înfrângerea marii răscoale țărănești, a fost cel care a inițiat reforma agrară și reforma electorală în 1913.

În 1917, majoritățile liberale plecate la Iași în refugiu au modificat Constituția pentru ca aceste două reforme să se poată înfăptui. Acest Brătianu, care a condus guvernul în timpul războiului pentru întregirea României, și-a legat numele și de actul Marii Uniri. Un act semnificativ a fost și încoronarea lui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia în 1922. Fratele său, Vintilă Brătianu, a contribuit la dezvoltarea economică a României. El a lansat și a susținut politica „Prin noi înșine“, a promovat industrializarea țării, socotind că numai astfel se poate afirma ca un stat puternic și independent. Fratele său, Constantin I.C. Brătianu, a venit la conducerea Partidului Național Liberal într-un context extrem de dificil, în decembrie 1933, după asasinarea lui I.G. Duca. A căutat să țină echilibrul și linia tradițională a partidului, dar, din păcate, nu prea a reușit. Era și bătrân, era și neexperimentat din punct de vedere politic, pentru că el se ocupase mai mult de problemele financiare și nu era pregătit pentru viața politică.

A militat pentru menținerea regimului democratic în România, dar la sfârșitul anului 1947 a decis să încheie activitatea partidului, în condițiile în care Partidul Național Țărănesc fusese desființat și liderii săi arestați. Începuse ocupația sovietică și nu se mai putea face politică democratică, dovadă că și Gheorghe I. Brătianu, care nu a ocupat nicio funcție în stat, a fost arestat și a murit la Sighet în 1953. Familia Brătianu a cunoscut soarta României, care a evoluat de la un stat care plătea tribut Porții Otomane, la un stat independent, la România Mare, cu puternică dezvoltare pe toate planurile, după care a urmat, după 23 august 1944, ocupația sovietică.