Via Transilvanica într-o zi. Interviu cu Radu Dumitru: „Este atât de solemnă atmosfera în aceste păduri, încât și-a găsit aici casă și un arbore Sequoiadendron giganteum”

Să parcurgi Via Transilvanica – drumul care unește – este o aventură în sine. Dar să o străbați într-o singură zi, dintr-un capăt în altul, este deja o poveste despre curaj, comunitate și spirit de echipă. Aceasta a fost provocarea pe care Orange Romania și-a asumat-o, într-un proiect în premieră.

Sute de angajați Orange Romania s-au mobilizat pentru a acoperi, simultan, cele 78 de tronsoane ale traseului care leagă Putna de Drobeta-Turnu Severin – peste 1.500 de kilometri ce străbat inima României. A fost o zi a redescoperirii – a naturii, a echilibrului și a conexiunii autentice dintre oameni.

Despre cum s-a simțit această experiență „la firul ierbii”, ne-a povestit Radu Dumitru, din echipa de Strategy, Transformation & Wholesale la Orange Romania.

Ce a însemnat pentru tine provocarea de a participa la acest proiect, în momentul în care ai primit invitația? Trebuie să vă povestesc despre Via Transilvanica văzută de ochi de bucureștean din naștere, al unui nomad în vacanțe și al unui corporatist prin ocupație. Viața la job poate fi un hățis de planuri sau șovăieli, rezultate frumoase sau neputințe, dar ORO (cum o alintăm între noi pe Orange Romania) e o companie care a învățat repede că dacă vrea să facă ceva frumos și greu în același timp, e suficient să își propună.

De frumos s-au ocupat oamenii ambițioși din Asociația Țășuleasa Social, cei care au inventat, de câțiva ani buni, Via Transilvanica, alături de care Orange e partener de o bună bucată de vreme. E mult suflet pus în Via Transilvanica, iar acest lucru este vizibil în toți cei 1542 de km de ai traseului care străbate România.

Când Orange s-a întrebat dacă nu i-am putea parcurge pe toți într-o zi, întrebarea a părut mai degrabă o metaforă. Noi am răspuns “da” provocării și metafora a devenit plan, iar planul realitate. Astfel, sute de colegi au participat atât în echipele care au pornit pe trasee în ziua aleasă. Alții, multe săptămâni înainte de ispravă, au pus la cale cele necesare (de la cursuri de prim-ajutor, la kituri pentru participanți și multe altele).

Printre toți aceștia m-am regăsit și eu, în postura de „tu vei fi responsabil de unul dintre cele 78 tronsoane”, ales mai degrabă fiindcă pot să ridic repede mâna când trebuie să facem vreo șotie corporatistă. S-ar putea spune că genul acesta de implicare, asumată înainte de a înțelege exact ce presupune, funcționează ca un cvasi-program de dezvoltare personală. Pentru că, fie că ești priceput sau nu, atunci când ajungi la cârmă, tot trebuie să aduci corabia în port.

Cum s-au dovedit traseul și experiența alături de echipă raportat la ceea ce îți imaginai inițial? Ca să fiu sincer și cu mine, pot să spun că mă pricep de minune să-mi dau singur de furcă – m-am întrebat unde, prin țara noastră, n-aș ajunge în mod firesc, ca destinație de weekend. Am făcut o scurtă listă de porțiuni din Via Transilvanica care sunt peste mână din perspectiva unui bucureștean și, cu puțin noroc, am reușit să conving alți patru colegi să mi se alăture pentru tronsonul între Iabalcea și canton Coșava.

Spun asta, în primul rând, pentru că e mai lung drumul din București până la Iabalcea, în județul Caraș-Severin, decât din Budapesta, Sofia sau Belgrad. În al doilea rând, fiindcă urma să ajungem în cel mai înalt punct de pe Via, la cantonul Coșava, parcurgând puțin sub 30 km de Via, cu o diferență de nivel de 1.100 m.

Probabil că orice om de munte ar zâmbi condescendent și ar privi chestiunea ca fiind o plimbare prin parc, așa că am împrumutat și eu aceeași atitudine. În același timp, în ghidul Via Transilvanica scrie că acest tronson este unul dintre cele mai frumoase. După primii pași din Iabalcea, am înțeles. Este genul de frumusețe care te face curios, care te face să uiți că porți în spate un rucsac greu și, totuși, te îndeamnă să continui, chiar dacă suspectezi că niște pietricele fac autostopul în bocancii tăi 😊. Ce ai învățat despre România și nu știai înainte de a pleca la drum? Parcul Național Semenic - Cheile Carașului este o arie protejată și adăpostește păduri primare de fag incluse în patrimoniul mondial UNESCO, iar cantonul Coșava este unul dintre cele mai izolate locuri din țară. Este atât de solemnă atmosfera în aceste păduri, încât și-a găsit aici casă și un arbore Sequoiadendron giganteum.

Nu știam că putem admira asemenea giganți și în România. Pe zeci de kilometri pătrați am fost mult timp doar opt oameni: doi drumeți din Alba Iulia, care urcau undeva în spatele nostru, cabanierul care ne aștepta cu drag la canton și micuțul nostru grup de cinci colegi care zumzăiau vrute și nevrute. Care a fost cel mai special moment de pe traseu? Muntele are priceperea să îți facă cunoștință într-un mod aparte cu cei pe care deja îi știi, fie ei colegi sau prieteni. Natura decojește ușor convențiile sociale și nu te lasă să te mai ascunzi, rămâi așa cum ești tu, cu toate ale tale. E o diferență de nuanțe între a fi amabil și a fi bun, iar noi asta am experimentat în echipă - o trecere subtilă de la o colegialitate politicoasă la o fraternitate lejeră.

Autenticitatea este un atribut greu de cules în spațiile sociale largi, dar poteca muntelui se repezea în sus suficient de îndrăzneață, încât ne-a dat și nouă ghes să căpătăm curaj în vorbe și gânduri. Nici nu se putea altfel, mai ales când împarți drumul și ciocolata, faci schimb de sandvișuri și de ranițe și, după cum urma să aflăm ulterior, te întinzi în aceeași cameră, noaptea, pe saltele.

Noi nici nu am mers prin zăpadă viscolită până la brâu, nici nu am sărit peste crevașe de lavă. Am depășit momentele mai dificile în echipă: cu o mână de ajutor întinsă celui care avea nevoie și cu puțină încăpățânare să ajungem la finalul traseului, peste care am mai presărat uneori niște umor britanic (keep calm and carry on).

Dacă ai povesti experiența cuiva care nu a fost acolo, ce i-ai povesti din ceea ce ai trăit tu alături de echipa ta? Am tot mers prin pădurea asta ca o biserică lungă și luminoasă cu gândul că ne-am ales bine ca echipă (sau că muntele ne-a ales bine pe noi). Ne-am gândit că ne e ușor împreună, chiar dacă nu suntem în cuibul nostru de confort și că drumul acesta, Via Transilvanica, chiar unește, mai ales oameni.

Cam asta am gândit că voi lua în desagă la întoarcere, la coborârea de pe munte: încrederea că cei mai mulți dintre noi, dezlegați de norme și constrângeri sociale, abia așteaptă să fie de folos, să se bucure și să ajute.

Spre exemplu, la canton, cabanierul ne-a așteptat cu foc de tabără, mămăligă și alte bucate menite să alunge oboseala. În mijlocul pădurii, fără curent electric, semnal GSM, departe de orice legătură cu lumea obișnuită, nu am avut ce face și am ridicat ochii să privim cel mai adânc cer de stele. Cu siguranță o să îmi rămână amintirea asta și toată experiența de pe Via în memorie mult timp de acum încolo.