Drumeție în magicul ținut al Buzăului. Frumuseți din țara regelui mitic Luana, de văzut în România
0Pentru cei care iubesc natura, drumețiile și peisajele, atât de sălbatice încât înspăimântă și, nu în ultimul rând, vor să evite aglomerația, ținutul Buzăului este alegerea perfectă.
Opțiunile de petrecere a timpul liber sunt nenumărate și ieftine și sunt multe de văzut, astfel încât e practic imposibil să faci o trecere în revistă, fie și sumară, într- o singură zi.
Ținutul muntos al Buzăului este vitregit de turiști: nu este promovat, nu se poate ajunge pe autostradă, nu sunt atâtea opțiuni de cazare, însă are de oferit cel puțin la fel de multe în materie de peisaje și legende ca Valea Prahovei.
Vulcanii Noroioși
Am avut doar 12 ore la dispoziție, așa că ne-am propus să cuprindem chintesența. Prima oprire și cea mai cunoscută din Buzău, dar și cea mai facilă, este la Vulcanii Noroioși, zonă de un farmec bizar de necontestat. Sunt patru platouri distincte, unde se poate ajunge din Drumul Național 10 până în localitatea Sătuc. De aici indicatoarele ne trimit pentru încă 20 de kilometri pe drumuri județene până la unul dintre platouri, la alegere: La Fierbători, Pâclele Mari, Pâclele Mici și Beciu.
Sunt parcări amenjate în toate zonele unde poți lăsa mașina, iar de la parcări urmează o drumeție de aproximativ zece minute, pe poteci pitorești, până la vulcani.
Peisajul gri selenar, vulcanii care bolborosesc scoțând apa cu argilă din adâncuri, șanțurile săpate de revărsarea neobosită… merită tot efortul. Lasă impresia de altă lume și, deși nu ți-ai putea dori ceva mai instagramabil de atât, turiștii sunt de ordinul zecilor, deși este ora prânzului.
Taxa de acces este mai mult decât accesibilă: 4 lei plătesc adulții, 2 lei studenții și 1 leu elevii. Dacă nu dorești să vizitezi și să pozezi toate cele patru platouri, rămâne timp suficient pentru alte minunății din zonă.
Trovanții bizari de la Ulmet
Drumul spre trovanții din Ulmet este un coșmar pitoresc. Semănat cu căsuțe, camuflate de copaci, cu peisaje splendide și cu gospodari ce vând pe marginea drumului ceapă de apă, cartofi, fructe de pădure și dulcețuri, este o adevărată capcană pentru mașini.
Acolo unde nu sunt gropi, sunt cratere, iar în unele zone, podețele sunt în reabilitare, așa că trecerea se face pe scurtături prăfoase ce coboară în pante abrupte de toată groaza, pante pe care cu greu încap două autoturisme. Ne-a luat mai mult de o oră să ajungem de la vulcani la trovanți, mergând doar pe drumuri județene cu viteză redusă forțată de drumul accidentat.
Indicatorul din parcarea amenajată arată că mai sunt doar 400 de metri până la sălașul pietrelor ciudate cărora li se atribuie puteri magice și origini extraterestre. În realitate, turiștii au de parcurs aproximativ un kilometru și jumătate pe jos, în urcare, pentru că ultima porțiune de drum este accesibilă cu mașina doar riveranilor curajoși, care probabil sunt posesori de căruțe: altfel nu este explicabil cum ar folosi cărarea umbroasă semănată cu bolovani.
Față de accesul la vulcani, aici este o provocare: micii trovanți în devenire acoperă întreaga potecă ce șerpuiește ascendent pe lângă căsuțe vechi minunate, cu garduri din lemn, iar copacii au coroanele atât de dese încât formează asupra drumului un tunel de verdeață.
După drumeția prelungită care impune încălțări sport, am ajuns la poalele versantului unde comercianții oferă socată de casă, chiar necesară pentru ultima parte a drumului: o scară abruptă, veche, cu unicul merit de a avea băncuțe pentru odihnă, făcute din bușteni, la fiecare nivel.
Simți la fiecare pas răcoarea muntelui escaladat până când, în final, peisajul se deschide și simți că a meritat. Nave extraterestre cioplite în piatră, capete de copii, sfere gigantice aruncate pe pajiști fără nicio explicație sau folos logic și o ultimă pantă către Babele de la Ulmet, o grupare de pietre uriașe, care parcă se sfătuiesc pe un platou de o frumusețe ce îți taie respirația.
Despre aceste pietre se spune că efectiv cresc din pământ, că uneori își schimbă locul, că au puteri magice. Taxa de intrare către acest tărâm tăcut este de 10 lei pentru adulți și 5 lei pentru copii. În materie de turiști, am întâlnit puțini curajoși: un grup de turiști maghiari de vârsta a treia, pe care i-am invidiat pentru condiția fizică, și câțiva români fericiți și uimiți de acest peisaj incredibil, musai de văzut în România.
Țara mistică a Luanei
S-au scris atâtea despre Ţara Luanei, regele mitic care a domnit cândva pe aceste meleaguri, încât este de mirare că nu a devenit loc de pelerinaj. Fie că magia acestui loc te provoacă să lupți ca să ajungi să îl vezi, fie că autorităților nu le pasă, este incredibil cât de abrupt și de neasfaltat este drumul ce duce în această zonă: după ce că este în serpentină, este și 99% neasfaltat.
Ținta noastră era să ajungem să vedem chiliile sihaștrilor, săpate în piatra muntelui, conservate admirabil și despre care se vorbește doar la superlativ.
Ajunși în satul Nucu, am înțeles că trebuie să ne despărțim de mașina și așa greu încercată până acolo. Pentru pasionații de drumeții în natură, aceasta este probabil excursia ideală, perfectă. Pentru un grup de orășeni, ca noi, nu!
Bătrânele de la portițele ultimelor case aflate la intrarea în pădure au făcut discret semnul crucii asupra noastră și și-au întipărit bine semnalmentele, probabil ca să știe ce să spună la 112 despre inconștienții plecați spre Athosul României în tricouri și fără provizii de apă la ei.
O oră a durat călătoria prin pădure: indicatoarele de pe drum nu îți spun exact la ce să te aștepți, ca să nu dai înapoi. Panourile cu explicații ne ispitiseră explicându-ne că aici era cândva mare, că poți vedea fosilele vietăților marine încrustate în stânci și că există dovezi că zona este locuită din Epoca Bronzului.
Drumul este efectiv de pădure: copaci doborâți, pante noroioase, bolovani la tot pasul, temperatura scade grad după grad și parcă te aștepți să-ți sară și o jivină în față. Urci, și urci, și urci, fără să vezi țipenie de om, fără să auzi alt sunet decât al râului Nucu, despre care se spune că ar fi, de fapt, legendara apă vie tămăduitoare, cu care regele Luana își vindeca supușii. Deasupra noastră, cerul albastru incredibil, probabil acestea sunt „gurile de Rai“ prin care locuitorii de pe vremuri credeau că pământul comunică nemijlocit cu Divinitatea.
Athosul României
Drumul spre zona chiliilor a fost doar inițierea blândă: când ne gândeam că am ajuns la liman, indicatorul ne arată că mai avem cinci minute de mers. Cinci minute de cățărat efectiv pe munte, pe verticală, cu ajutorul rădăcinilor și arbuștilor până la chilia lui Dionisie Torcătorul. Nu ne-am lăsat. Cu greu am ajuns și cu groaza că semnalul lipsă al telefonului nu ne va ajuta să sunăm la Salvamont în caz de nevoie. Ne-am pus nădejdea în Dumnezeu și în faptul că soarele mai avea să stea pe cer vreo două ore, așa că ne-am putea întoarce.
Chilia e mică, așa cum se cuvine unui sihastru, care dormea pe lavița cioplită în stâncă. Te face să te gândeșți că, dacă nu ai vedea aievea, ar fi greu să crezi că o ființă umană ar fi ales să se surghiunească în această pustietate, fără alt tovarăș decât râul sursurător din zonă, fără țipenie de om indiferent de anotimp, de parcă ar fi vrut să aibă de-a face doar cu sinele și cu Dumnezeu. Ceea ce este, probabil, adevărat…
Suntem singuri aici, însă credincioșii care au ajuns înaintea noastră au lăsat icoane și lumânări.
La kilometri distanță se află chilii și mai spectaculoase, cum ar fi Biserica lui Iosif, săpată într-o stâncă perfect rotundă, ca o căsuță de hobbit, sau Agatonul Vechi și Nou. Din păcate, aceste minunății au rămas neaccesibile pentru noi, întrucât se lăsa deja seara.
Încă o dată, ni s-a părut incredibilă pustietatea, lipsa amatorilor de cățărat și de fotografii, a iubitorilor de natură, care lasă acest loc fără turiști. La fel, am notat și lipsa pensiunilor, care în alte zone din țară sunt ridicate chiar pe versanți, uneori până în inima pădurii.
Cum o zi nu a fost suficientă pentru toate aceste vizite uimitoare, ne-am propus să lăsăm pentru o altă excursie vizita la complexul rupestru de la Aluniș, despre care specialiștii spun că nu este doar uimitor, dar și atestat ca având 700 de ani vechime.
Escala la Pleșcoi
Frumoasa localitate Pleșcoi a fost de departe cea mai mare deziluzie. Așa cum nu te duci cu castraveți la grădinar, tot așa și micul nostru grup a sperat să savureze cea mai cunoscută delicatesă a zonei, direct de la sursă, nu de la restaurantele îndepărtate de localitate, care și-au pus pe meniu cârnații aromați de Pleșcoi, fripți sau prăjiți.
Ei bine, surpriza a fost totală. Pe întreg drumul principal din localitatea făcută celebră de cârnați, nu era niciun restaurant. Viziunile pofticioase de grătare la terase, în buza șoselei, cu bucate rumene și miros să-ți lase gura apă s-au stins în scurt timp și noroc cu un magazin artizanal de pe drumul principal, de unde am putut lua provizii pentru a le prepara acasă.
Ca în multe zone care speră să scoată bani din turism, și în Buzău toate centrele de infoturism erau închise. Pentru o zonă care deja are o infrastructură precară, să nu faci nici promovare și străinii să nu aibă de unde lua informații sau îndrumări, asta este chiar grav. Singurul pas în domeniul promovării zonelor care au ceva de oferit vizitatorilor este făcut pe pagina web a Consiliului Județean Buzău, surprinzător de alimentat cu informații în această direcție.
Se încarcă comentariile...
