Aventură în inima Germaniei: „Ich bin ein Berliner!“

Zeiţa Victoriei de pe Poarta Brandenburg zâmbeşte discret şi ironic către Ambasada Franţei / FOTO: REUTERS

„Sunt un berlinez“, spunea preşedintele american Kennedy în urmă cu 50 de ani. Acum, e aproape imposibil să fii tânăr, să faci un „city break“ în capitala Germaniei şi să nu devii, la rândul tău, puţin berlinez.

La Berlin am ajuns într-o după-amiază neagră, cu ploaie, frig şi vânt. 29 noiembrie, nici măcar ora 16.30, dar afară era deja întuneric: „Unde am nimerit?“. Nimerisem bine. Ne-am dat seama încă de la ieşirea din aeroport, în faţa căruia se formaseră două cozi relativ ordonate, una de călători şi o alta de taxiuri. Maşinile trăgeau pe rând în faţa pietonilor, iar clienţii se îmbarcau. Turcul care ne-a preluat a înjurat de mama focului văzând că hotelul nu-i foarte departe, dar n-a îndrăznit să refuze cursa şi nici să ne plimbe aiurea pe străzi sau să umble la aparatul de taxat (situaţii cu care m-am confruntat, de exemplu, la Roma şi Barcelona). A fost startul unui „city break“ dintre cele mai plăcute în singurul loc unde s-au sudat două lumi antagonice: o jumătate de oraş comunist cu o jumătate de oraş capitalist.

Hotel de patru stele cu tigăi şi cratiţe în cameră

Nu există loc mai nimerit decât Berlinul pentru ca nostalgicii comunişti şi idealiştii să-şi poată confrunta utopiile cu realitatea. La 23 de ani după ce a fost dărâmat fizic, Zidul domină încă mental acest oraş. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi până în 1990, aici au coabitat, despărţite de o linie de demarcaţie foarte subţire, cele două sisteme care au împărţit omenirea în secolul trecut: comunismul şi capitalismul. Berlinul de Est, devenit capitala Republicii Democrate Germane, şi Berlinul de Vest, păstrat liber de puterile occidentale ca parte a Republicii Federale Germane, au urmat, între 1945 şi 1990, traiectoria sistemelor politice pe care le-au reprezentat.

Berlinul e rupt, literalmente, în două, şi asta se simte tot timpul. E ca şi cum te-ai fi procopsit cu aparatul de teleportare al căpitanului Piccard, din „Star Trek“. Cu un singur pas, poţi părăsi un cartier precum Drumul Taberei, să zicem, pentru a intra într-o zonă rezidenţială tipică oricărui mare oraş occidental. Tot ce ai de făcut pentru a trece din comunism în capitalism e să întinzi piciorul şi să traversezi acea linie de demarcaţie lată cât o cărămidă, acum observabilă, în cea mai mare parte a timpului, doar dacă te uiţi bine pe unde calci. Pe o parte a străzii – blocuri mohorâte, pe cealaltă – vile spaţioase. Aici – înghesuială, acolo – spaţii verzi.

Nici hotelul unde ne-am cazat n-a făcut excepţie: unul plasat în zona estică, la graniţa cu fostul sector de ocupaţie francez. Hotelul era prezentat pe site ca având patru stele, dar probabil că socoteala era făcută pe sistemul socialist, pentru că şi condiţiile erau muncitoreşti: mobilier uşor ponosit şi, surpriză!, într-unul dintre dulapuri am descoperit o plită, iar pe rafturile de deasupra, tot ceea ce-i trebuie unui om al muncii gospodar, venit la Berlin să se simtă ca acasă – tigăi, veselă, tacâmuri, ştergare, ba chiar şi un fierbător...

Corectitudine, atenţie la detalii şi punctualitate

Diavolul se ascunde în detalii, dar şi perfecţiunea tot acolo. Un puzzle compus cu grijă: zeci de ani de experienţă, aplecarea către organizare şi armate de specialişti contribuie la confortul vizitatorilor. La intrarea în metrou nu există turnicheţi, paznici, gherete, bariere, ci doar nişte automate de unde călătorii îşi procură benevol tichetele. Pentru un sejur de trei zile, cea mai bună variantă e „Berlin Welcome Card“, un abonament pe 72 de ore pe toate mijloacele de transport care costă 24,5 euro şi care include, de asemenea, o serie de facilităţi şi reduceri la restaurante şi muzee.

Nu confundaţi însă civilizaţia nemţilor cu prostia. Cine crede că poate face „blatul“ trebuie să ştie că există controlori care verifică legitimaţiile de călătorie, iar amenzile sunt foarte mari. Mijloacele de transport vin la fix şi sunt curate. Berlinezii sunt, în general, amabili şi săritori, chiar dacă puţini ştiu alte limbi. Indiferent că eşti la o tonetă ambulantă sau la un mare magazin, eşti tratat corect, restul ţi se dă la centimă, iar produsele pe care le iei sunt de calitate.

La plimbare prin centru cu galeza Sophie

Galeza Sophie are 27 de ani, a venit în Berlin „pentru a-şi lărgi orizontul“ şi e ghid voluntar pentru turişti


Între facilităţile oferite vizitatorilor se numără şi organizarea de tururi gratuite ale oraşului, alături de ghizi voluntari. Tot ceea ce ai de făcut este să intri pe internet şi să te înscrii. Zis şi făcut, vineri, 30 noiembrie, pe o vreme ostilă, ne-am pomenit, în faţa cafenelei Starbucks de la Poarta Brandenburg, alături de o mulţime zgomotoasă: numai în acea zi făcuseră ca noi sute de oameni din toate colţurile pământului.

Organizatorii aveau însă antrenament, în câteva minute s-a făcut împărţeala, grupul nostru a picat, alături de britanici, australieni, americani şi japonezi, în grija vioaiei Sophie, o galeză cu piercing în nara dreaptă şi debit verbal impresionant. Într-o scurtă pauză, Sophie avea să ne mărturisească faptul că e licenţiată în Istorie, specializată în Zidul Berlinului, şi că a venit aici în urmă cu trei ani, „pentru a-şi lărgi orizontul“.

De ce se uită Zeiţa Victoriei către Franţa?

Timp de trei ore şi jumătate, britanica ne-a purtat în zig-zag prin centru. Aşa am aflat că, după ce Napoleon a cucerit Berlinul şi a amplasat Ambasada Franţei în centrul oraşului, nemţii au aşezat Zeiţa Victoriei de pe Poarta Brandenburg în aşa fel încât să privească „întâmplător“ către clădirea franceză. Aluzie la faptul că, în ultimii 150 de ani, Germania i-a învins pe rivalii de-o viaţă în cam toate războaiele...

Sau că blocurile roşiatice din centru au fost construite de redegişti lângă Zidul Berlinului pentru a le arăta capitaliştilor cât de frumos e socialismul. Demonstraţie patetică, nomenclaturiştii şi securiştii care primiseră repartiţie acolo putând vedea doar mai uşor cum, peste gard, oamenii nu erau nevoiţi să stea la coadă pentru un litru de lapte sau un kilogram de portocale.

Acasă la Orwell: Ministerul Ministerelor

Lugubrul monument al Holocaustului construit de Einsenman între Poarta Brandenburg şi buncărul lui Hitler, cele două catedrale aproape identice, neobişnuita Gendarmenplatz, hotelul care seamănă cu „Hogwarts School“ din „Harry Potter“, legendarul Checkpoint Charlie, Universitatea unde seara apare la fereastră silueta lui Lenin citind, palatul Kaiserilor, încăperea subterană cu rafturi goale din piaţa unde naziştii au ars 10.000 de cărţi şi multe altele şi-au adâncit semnificaţiile odată cu explicaţiile date de Sophie.

Tot pentru nostalgici: nu trebuie ratată terifianta clădire a Ministerului Ministerelor. Aţi citit bine: o fortăreaţă cenuşie, cu geamuri mici şi zăbrele la uşi ridicată de nazişti, cartier general al Luftwaffe până-n 1945, iar apoi, în perioada comunistă, al unui minister care se ocupa cu coordonarea celorlalte ministere – poveste ruptă din orwellianul „1984“, culme a controlului şi a birocraţiei. Acum, clădirea este sediul Fiscului...

Ponturi pentru drumul la Berlin

Dacă nu vreţi să depindeţi de o agenţie de turism, să faceţi o incursiune pe cont propriu, e bine să vă pregătiţi din timp. Aici, internetul este cel mai competent prieten. Totul se poate face cu un simplu click. În cazul de faţă, două bilete dus-întors Bucureşti Otopeni – Berlin Tegel cu Lufthansa şi trei nopţi de cazare cu mic dejun inclus la un hotel de patru stele au costat aproximativ 500 de euro.

Berlinul rămâne un oraş al contrastelor şi al diferenţelor semnificative între Estul cândva comunist şi Vestul capitalist. În consecinţă, sunt şanse mai mari să găseşti camere libere în vârf de sezon şi la un preţ mai bun la un hotel situat în partea fostă „redegistă“ faţă de un altul din cea occidentală. Dacă hotelul e şi aproape de o staţie de metrou, iar referinţele postate de foştii clienţi despre condiţiile de cazare sunt favorabile, atunci sunt şanse mari ca sejurul să corespundă aşteptărilor.

Dacă sunteţi interesaţi de locul unde vă duceţi şi de ceea ce vă aşteaptă acolo, tot internetul vă poate furniza o grămadă de informaţii foarte utile. Câteva adrese utile: www.bvg.de – găsiţi informaţii amănunţite despre oraş, hărţi, recomandări, preţuri ale biletelor şi indicaţii de unde le puteţi cumpăra şi cum le puteţi folosi. www.newberlintours.com – totul despre tururi gratuite cu ghizi voluntari organizate prin oraş. www.bahn.de – dacă doriţi să călătoriţi cu trenul către alte destinaţii din Germania, puteţi obţine toate informaţiile şi face rezervări. La acestea se adaugă, bineînţeles, site-urile clasice unde puteţi selecta cele mai bune oferte pentru transport şi cazare.

Deosebiri între Bucureşti şi Berlin

Berlin nu înseamnă numai istorie. Înseamnă şi nenumărate puburi unde domneşte o atmosferă primitoare, cluburi ultimul răcnet şi complexe comerciale uriaşe. E bine să abandonaţi zonele turistice, pentru că barurile frecventate de localnici şi-au păstrat mai bine amprenta de originalitate.

La începutul lui decembrie, Berlinul mai înseamnă şi târgurile de iarnă unde nemţii ies pentru a încerca o
varietate aproape necuprinsă de wursti, ciolane şi coaste de porc cu diverse garnituri (varză, ciuperci, piure de mazăre, cartofi etc.), „stinse“ cu halbe de bere la litru, vin şi tărie fierte – toate, de bună calitate –, pentru a avea timp apoi să ronţăie, pe îndelete, cornete de alune prăjite şi castane coapte, frigărui de struguri înveliţi în
ciocolată, batoane de turtă dulce, căpiţe de gogoşele şi tablete de halviţă.

Deputaţii lucrează sub ochii publicului

Scriitorul britanic Jonathan Coe susţinea, într-un interviu din „Weekend Adevărul“, că Berlinul cu Bucureştiul seamănă. În realitate, deosebirile sunt mult mai mari decât asemănările. Clădirea Bundestagului – sediul camerei inferioare a Parlamentului – a fost amenajată astfel ca deputaţii să poată fi văzuţi la lucru permanent de către vizitatori. Iar accesul în clădire e liber. Totul a fost gândit special pentru ca aleşii neamului să nu uite pentru cine lucrează. Se bea la greu în public. În perioada în care am vizitat oraşul, temperaturile oscilau în jurul a zero grade (a şi nins), dar asta nu-i împiedica pe nemţi să se cinstească din sticle de bere pe stradă, în autobuze sau metrou. Cu toate acestea, n-am văzut oameni beţi.

Disciplina în trafic este dată de corectitudinea participanţilor şi de soluţiile inspirate ale autorităţilor. Berlinul nu dă pe dinafară de curăţenie, e un oraş chinuit, cu multe cicatrice, ruine şi zone de şantier, dar e o altfel de murdărie, abundă parcurile şi spaţiile verzi, ceea ce tonifică psihicul şi curăţă aerul.

Una peste alta, Berlinul e un oraş cosmopolit, pulsând de viaţă, cu o istorie interesantă şi un prezent plin de vitalitate. Aceasta e, probabil, şi explicaţia pentru care mulţi tineri din alte ţări urmează celebra expresie a preşedintelui american J. F. Kennedy, „Ich bin ein Berliner“ (n.r. – „Sunt un berlinez“), şi aleg să trăiască aici sau, măcar, să dea o fugă peste weekend, aşa cum făceau tinerele austriece pe care le-am întâlnit într-un bar şi care povesteau că vin în capitala germană pentru câte o distracţie de 48 de ore, deoarece în Viena e „boring“ (plictisitor).

Oportunităţi de neratat

Perioadele de reduceri sunt cu adevărat spectaculoase. Chiar şi în afara lor, e practic imposibil să nu găseşti haine şi încălţăminte de foarte bună calitate, în pas cu ultimele tendinţe şi la preţuri – în general – mai mici decât cele din mallurile româneşti.

Turnul televiziunii din Alexanderplatz. Se spune că, atunci când a fost inaugurat de est-germani ca un simbol al măreţiei comunismului, în 1969, fostul premier al RDG-ului, Walter Ulbricht, a avut un şoc: pe carcasa de oţel strălucitor, razele reflectate ale soarelui formau o cruce imensă. Berlinezii au numit-o imediat „revanşa Papei“ sau, şi mai sarcastic, „Sfântul Walter“ (de la numele premierului comunist). Cu 368 de metri înălţime, „Ferneshturm“ este cea mai înaltă construcţie din Germania, iar când e senin, peisajul din vârf este absolut incredibil. Peste un milion de vizitatori sunt înregistraţi anual.

Mâncărurile tradiţionale – trebuie să vă pregătiţi stomacul. Sunt în ton cu imaginea pe care o avem despre germani, dar interesante.

Suvenirurile – la peste două decenii după plecarea trupelor sovietice, e încă plin de comercianţi ambulanţi care vând căciuli, medalii şi decoraţii ruseşti, uniforme militare, dar şi diverse accesorii – unele dintre ele, interesante.

Şi, bineînţeles, ciocolata! În cantităţi uriaşe, de toate felurile, în toate combinaţiile şi pe toate gusturile.

Puteţi da curs invitaţiei de a vă plimba prin Berlin cu Trabantul. Oraşul abundă de astfel de oferte, micuţele maşini fiind recondiţionate, vopsite în toate felurile, modificate, decapotate... Personal, n-am simţit nevoia să-mi amintesc „confortul“ de dinainte de 1989, aşa că le-am lăsat plăcerea amatorilor de senzaţii tari din Occident. Dar, pentru cei care n-au prins perioada comunistă, un astfel de drum ar fi chiar util...