Mondialul care a făcut România să creadă din nou în fotbal. Cum s-a născut „generația de aur”, la cel mai vizionat turneu final din istorie

Anul 1990 a însemnat momentul descătușării pentru o întreagă națiune. Regimul ceaușist se prăbușise, iar „Tricolorii“ reveneau la Mondial după două decenii. Pauza a fost totuși de bun augur: la Coppa del Mondo, în Italia, s-a cristalizarat „Generația de Aur“ a fotbalului românesc. 

Naționala de fotbal a României la Mondialul din 1990

Anul 1990 a fost cu adevărat magic pentru români. În primul rând, regimul Ceaușescu se prăbușise, iar oamenii respirau, după 45 de ani, aerul libertății. Îi aștepta o tranziție dificilă, marcată de corupție, demagogie, abuzuri și multe alte neajunsuri ale adaptării la un capitalism original românesc, dar oamenii se consolau cu infuzia de mici bucurii care lipsiseră cu desăvârșire în comunism. În al doilea rând, toată trauma Revoluției și a evenimentelor care au urmat a fost mângâiată de o performanță care a scos întreaga națiune în stradă: România s-a calificat, după două decenii, la Campionatul Mondial de Fotbal. Bucuria acestei reușite a fost uriașă pentru un popor traumatizat, sărăcit și aproape lipsit de speranță. Fotbalul era, în acel moment, balsamul și tămăduirea unei întregi națiuni.

Fotbaliștii care au alcătuit lotul României la Coppa del Mondo Italia 1990 le-au oferit conaționalilor adevărate „notti magiche“. La Mondialul din 1990 s-a născut „Generația de Aur“, grupul de jucători care avea să obțină cele mai mari performanțe din istoria fotbalului românesc.

Mondialul „catenaccio”, cel mai vizionat turneu final din istorie

Coppa del Mondo Italia 1990 a fost un Mondial aparte în istoria fotbalului. Practic, a deschis drumul fotbalului modern, atât la nivel de regulament, cât și ca stil de joc. Mondialul italian a lăsat în urmă fotbalul romantic al primelor campionate mondiale, ultraofensiv, exuberant, dar neglijent și bazat mai ales pe calitățile individuale ale fotbaliștilor. În schimb, a deschis un nou capitol al „sportului rege“, devenit, în cele șase decenii scurse de la primul turneu final, Uruguay 1930, un fenomen cultural și social, dar și o industrie de miliarde de dolari.

Gheorghe Hagi la Mondialul din 1990 FOTO profimedia

Odată cu Italia 1990, fotbalul a devenit mai tacticizat, mai precis, cu accent pe jocul colectiv, mai degrabă decât pe individualități. Evident, superstarurile și monștrii sacri ai fotbalului au existat și vor exista mereu, însă în jurul lor s-au construit echipe solide, cu joc combinativ și defensive bine structurate. Tocmai de aceea, după un Mondial precum cel din 1986, în care Maradona făcuse spectacol, Coppa del Mondo 1990 a fost considerat cel mai „plictisitor“ turneu final. Motivul a fost jocul extrem de tacticizat, ultradefensiv și centrat pe organizarea colectivă. Turneul a avut o medie de doar 2,21 goluri pe meci, un record negativ care se menține și astăzi. Totodată, Coppa del Mondo a înregistrat un număr-record, la acea vreme, de 16 cartonașe roșii, inclusiv prima eliminare din istoria unei finale de Campionat Mondial.

Victoria de trei puncte

Cu toate acestea, Cupa Mondială din Italia 1990 a fost unul dintre cele mai urmărite evenimente din istoria televiziunii, cu peste 26 de miliarde de telespectatori cumulat. În plus, a avut un rol decisiv în schimbarea regulamentelor și a modului de abordare a jocului. Din cauza tacticilor excesiv de defensive, după Mondialul din 1990 a fost introdusă regula, valabilă și astăzi, a pasei înapoi la portar. Astfel, portarul nu mai poate prinde cu mâna mingea primită intenționat de la un coechipier, fiind obligat să o joace cu piciorul. Tot după Italia 1990 s-a renunțat la sistemul cu două puncte pentru victorie, fiind introdus cel cu trei puncte. Nu în ultimul rând, Mondialul din 1990 a însemnat relansarea fotbalului englez modern și afirmarea echipelor africane pe scena mondială. Camerunul a făcut senzație prin jocul său ofensiv. Totodată, a fost ultimul Campionat Mondial la care au participat Iugoslavia, Cehoslovacia, URSS și Germania de Vest.

La Coppa del Mondo Italia 1990, cea de-a XIV-a ediție a competiției, au participat 24 de echipe, iar turneul final s-a desfășurat între 8 iunie și 8 iulie. Echipele care treceau de faza grupelor se calificau în optimi, apoi în sferturi, semifinale și finală. Meciurile s-au disputat pe 12 stadioane din întreaga Italie, iar organizarea a fost impecabilă.

„Nea Imi” și o calificare pentru Istorie

România, deși pionieră la Campionatele Mondiale de fotbal, ajungea tot mai rar la turneul final. După cel de-Al Doilea Război Mondial s-a mai calificat o singură dată, în 1970, când a părăsit competiția încă din faza grupelor, deși a lăsat o impresie foarte bună. În rest, nu a mai obținut niciun bilet la Mondial, nici măcar în 1986, când fotbalul românesc, la nivel de cluburi, obținea performanțe remarcabile.

Totul a început cu un pariu câștigat în fața șefilor Federației Române de Fotbal. În 1986, Emeric Ienei, antrenorul care câștigase Cupa Campionilor Europeni cu Steaua București, a fost numit în locul lui Mircea Lucescu la cârma echipei naționale. Ienei a ratat calificarea la Campionatul European, după înfrângerea cu Spania și remiza cu Albania. Cu toate acestea, conducerea Federației a decis să-i acorde în continuare încredere și să-l lase să pregătească echipa pentru preliminariile Campionatului Mondial din 1990 – o decizie care avea să schimbe istoria fotbalului românesc.

Duelul dintre Lăcătuș și argentinieni FOTO profimedia

Campania de calificare pentru Italia 1990 a început în 1988. România se afla într-o grupă cu Danemarca, Grecia și Bulgaria. Nea Imi, cum era poreclit selecționerul, a adunat toate vedetele și cei mai promițători tineri din campionatul intern, în condițiile în care fotbaliștii români nu puteau evolua în străinătate. Printre aceștia se aflau Florin Răducioiu, în vârstă de 20 de ani, și Gheorghe Hagi, de 23 de ani. Din lot mai făceau parte Gică Popescu, Ovidiu Sabău, Dănuț Lupu, Ionuț Lupescu, Marius Lăcătuș, Ilie Dumitrescu, Bogdan Stelea, Gavril Balint, Dorin Mateuț, dar și veteranii Rodion Cămătaru și Silviu Lung. Cu această garnitură, România a trecut fără mari emoții de Bulgaria și Grecia. Urma duelul decisiv cu Danemarca.

În primul meci, România a fost învinsă cu 3-0. Finala pentru calificarea la Mondial avea să se joace pe 15 noiembrie 1989, pe stadionul Ghencea, în fața a peste 30.000 de spectatori. Românii au început prost și acel meci, iar danezii au deschis scorul prin Poulsen. „Gașca nebună“ a lui Nea Imi a revenit însă spectaculos: Balint a reușit o dublă, iar Sabău a închis tabela. România s-a impus cu 3-1 și s-a calificat, după două decenii, la un turneu final.

„Fiara” a pornit petrecerea

Ca de fiecare dată, la Campionatul Mondial, „tricolorii“ au avut ghinion la tragerea la sorți. Au fost repartizați în Grupa B, alături de Argentina, campioana mondială en titre și echipa lui Maradona, URSS, vicecampioana Europei, și Camerun, fostă campioană a Africii și una dintre revelațiile turneului.

Primul meci al României s-a disputat pe 9 iunie 1990, împotriva URSS. Situația lotului era delicată: Hagi, conducătorul de joc, era suspendat după cartonașul roșu primit în preliminariile cu Danemarca, iar fundașii Dan Petrescu și Ștefan Iovan erau accidentați. Emeric Ienei a fost nevoit să mizeze fie pe foarte tineri, precum Florin Răducioiu și Ionuț Lupescu, fie pe jucători fără experiență la echipa națională. De cealaltă parte, sovieticii aveau fotbaliști consacrați, care evoluau în marile campionate ale Europei. Portarul Rinat Dasaev fusese transferat la Sevilla, iar Aleinikov și Zavarov jucau la Juventus Torino.

Maradona atacă poarta românească

Partida s-a disputat pe stadionul San Nicola din Bari, în fața a peste 40.000 de spectatori. Așa cum era de așteptat, URSS a dominat jocul, însă România a dat dovadă de un pragmatism remarcabil. Marius Lăcătuș a fost omul meciului. În minutul 41, „Fiara“ a deschis scorul după o pasă excelentă a lui Ovidiu Sabău. În minutul 56, Lăcătuș a majorat avantajul dintr-un penalty acordat pentru un henț în careu. A fost prima noapte magică a românilor la Mondialul italian și o victorie cu o puternică încărcătură simbolică.

Certificatul de naștere al „Generației de Aur”

După succesul cu URSS, România a întâlnit Camerunul, pe 14 iunie 1990. Africanii aveau o echipă tehnică, rapidă și puternică, iar căldura sufocantă a îngreunat și mai mult misiunea „tricolorilor“. Camerunezii produseseră deja surpriza turneului, învingând în primul meci campioana mondială en titre, Argentina. Înaintea confruntării directe, Camerun și România conduceau grupa, iar un rezultat de egalitate ar fi apropiat decisiv naționala de calificarea în optimi.

Entuziasmați după victoria cu URSS și odată cu revenirea lui Gheorghe Hagi, românii sperau să obțină încă un rezultat mare. Nu a fost însă să fie. După un joc echilibrat, în minutul 58, selecționerul Camerunului a făcut mutarea decisivă. L-a introdus pe Roger Milla, atacantul de 38 de ani retras de un sezon din fotbalul mare, care evolua la o formație semiprofesionistă din Oceanul Indian. Schimbarea a părut surprinzătoare, însă s-a dovedit decisivă. În minutul 76, Milla a deschis scorul, impunându-se prin forță și viteză, iar zece minute mai târziu a reușit o execuție spectaculoasă pentru 2-0. Balint a redus din diferență în minutul 88, însă Camerun s-a impus cu 2-1. Calificarea urma să se decidă în fața Argentinei, campioana mondială en titre.

Roger Milla scăpând către poarta României FOTO gettyimages

Pe 18 iunie 1990, Hagi, Lăcătuș, Balint și compania au dat piept cu echipa lui Diego Maradona. Emeric Ienei i-a găsit antidotul starului argentinian, trimițându-l pe Iosif Rotariu să-l marcheze om la om. Jucătorul Stelei l-a anihilat aproape complet pe Maradona, în timp ce Hagi conducea jocul României. Argentina a deschis scorul în minutul 62, prin Pedro Monzón, iar România era, în acel moment, eliminată. Răspunsul a venit rapid. În minutul 68, Gavril Balint a egalat cu o lovitură de cap și a calificat România în optimile de finală.

„Generația de Aur“, născută încă din preliminarii, începea să-și confirme valoarea pe cea mai mare scenă a fotbalului. „Acum 30 de ani, împotriva României, trebuia să obţinem calificarea pentru faza următoare. Aveau mari jucători, precum Hagi, Lăcătuş, Popescu“, își amintea ulterior Maradona.

În optimi, „tricolorii“ au întâlnit Irlanda. Partida s-a disputat pe 25 iunie 1990, la Genova, în fața a peste 30.000 de spectatori. România pornea cu prima șansă, după prestațiile din faza grupelor. Irlandezii au practicat însă un joc tipic britanic, foarte fizic și bine organizat defensiv. Au închis culoarele și au reușit să împingă meciul în prelungiri, apoi la loviturile de departajare. După primele serii, scorul era 4-4. Urma lovitura decisivă. Pentru România a executat Daniel Timofte, considerat unul dintre cei mai buni executanți ai lotului. Portarul Patrick Bonner i-a intuit însă colțul și a apărat.

România și-a încheiat astfel parcursul la Mondialul din 1990, dar a câștigat ceva mult mai important: o echipă extraordinară, care avea să aducă românilor cele mai mari satisfacții din istoria fotbalului rom