Înjurătura pe stadioane (II)

Ştim cu toţii, sunt cuvinte greu de reprodus, ocări, măscări sau, şi mai simplu, înjurături. Despre români se spune că au o listă inepuizabilă de cuvinte de ocară – de altfel, unul dintre textele celebre ale literaturii române este o predică a lui Antim Ivireanul (Mitropolit de Bucureşti, 1650 – 1716, autor al „Didahiilor”) care înfierează prostul obicei al sudalmelor.

Istoricul Adrian Majuru afirmă într-un studiu că repertoriul înjurăturilor româneşti a suferit transformări de-a lungul timpului. La o distanţă de sute de ani de la predicile lui Ivireanul, poţi să înjuri de absolut orice, folosind cele mai noi cuvinte din dicţionarul limbii române sau, dacă nu-ţi mai ajung, să treci cu uşurinţă la expresii consacrate în alte limbi. De fapt, printre primele lucruri pe care le învaţă orice român care studiază o limbă străină se regăsesc înjurăturile. Tinerii din ziua de astăzi nu încep nic măcar o conversaţie banală fără arhicunoscutul cuvânt englezesc „fuck".

Medicul primar neurolog Ion Eugen Păunescu, specialist în psihiatrie, crede că înjurăturile nu sunt altceva decât o supapă a frustrărilor cumulate în viaţa de zi cu zi, „o refulare pe care ne-o permitem numai în anumite situaţii".Cel mai tare se înjură fotbalul. Aşa cum este acum „peisajul sonor" al tribunelor noastre, violenţa verbală care-l caracterizează, nu se distinge de alte forme de agresiune care apasă asupra sportului de elită: dopingul, fanatismul, corupţia arbitrilor, înşelătoria, etc.Deşi nu se pot face clasificări ale naţiunilor care înjură cel mai mult, pentru că fenomenul este foarte vechi şi foarte răspândit , noi, românii, suntem printre campioni în privinţa şi diversităţii înjurăturilor de pe stadioanele de fotbal.