Beethoven, în cinci concerte la Ateneu

Rudolf Buchbinder va dirija miercuri şi joi, la Ateneu, Orchestra Filarmonicii „George Enescu“, în program fiind astă-seară concertele nr. 2, 4 şi 3, iar mâine seară concertele nr. 1 şi 5 pentru pian şi orchestră de Beethoven.

Articol realizat de Elena Zottoviceanu

Când un afiş propune publicului integrala concertelor pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven (1770-1827) îţi spune cam totul despre cel care îndrăzneşte să abordeze acest colos. Luate împreună, cele cinci concerte constituie un monument nu numai ca dimensiuni şi solicitare tehnică, ci şi prin extinderea ideatică, prin substanţialitatea muzicii care cere o concentrare maximă. Rudolf Buchbinder este unul dintre foarte puţinii interpreţi care se aventurează într-o asemenea încercare; el trasează astfel parcursul istoric al unui gen muzical, căruia geniul beethovenian i-a consolidat rădăcinile prin referirile la trecut (Mozart, Haydn etc.), dar a aruncat şi flashuri puternice înspre viitor (Liszt, Brahms, Prokofiev etc). 

După ce principiul concertant care opune orchestra şi solistul fusese definit de Mozart, conferind pianului solist un rol expresiv esenţial, Beethoven descoperă sursele unui dialog poetic inovator infinit de bogat în conlucrarea dintre cei doi participanţi. Şi chiar dacă primele două concerte pentru pian sunt încă tributare esteticii secolului al XVIII-lea, dimensiunile sonore şi temporale, concepţia simfonică sau limbajul pianistic prevestesc deja trăsături ce vor deveni modele neîntrecute pentru cel puţin două veacuri. 

VISARE ŞI REFLECŢIE

Deşi mai puţin celebru decât confraţii săi, Concertul nr. 2 în Si bemol major nu este nici el de neglijat. Este o muzică substanţială, abundentă melodic, plină de farmec şi de eleganţă. 

Partea I, Allegro con brio, păstrează tiparul clasic, centrat pe două teme principale într-o dublă expoziţie la orchestră, apoi la pian. Şi dacă dezvoltarea şi prelucrarea acestora aminteşte de rădăcinile lor mozartiene, temele au deja tonul entuziast şi energic tipic beethovenian. 

Adagio-ul este una dintre primele mişcări lente premergătoare paginilor unice de visare şi reflecţie adâncă ce vor defini toate concertele sale. Finalul alternează o temă semeaţă,în ritm marcat de contratimpi, cu pasaje melodice briliante, străbătute de mici surprize (accente impulsive, salturi sprinţare, solo-uri neaşteptate ) care conduc spre o încheiere plină de voioşie. 

CONTRASTE PUTERNICE

Concertul nr.4 în Sol major depăşeşte cu mult practica instrumentală a timpului, revoluţionând pianistica, împingând limitele instrumentului tot mai departe: contraste puternice de la nuanţe abia şoptite până la sonorităţi furtunoase, creşteri repetate ce duc la culminaţii de forţă, urmate de prăbuşiri vertiginoase, rupturi neaşteptate, expresivitate în legato şi cantabile etc. Într-o amplificare fără precedent a simfoniei: nu mai este vorba de o orchestră acompaniatoare retrasă în fundal, ci de o sinteză în care solist şi ansamblu constituie un tot, într-o fuziune fără precedent. 

Tot novator este şi debutul Concertului în Sol major, lipsit de obişnuita prefaţă a orchestrei, înlocuită cu pianul ce murmură singur o temă legănată, ca o întrebare sfioasă; abia atunci începe orchestra să elaboreze în jurul ei, în timp ce pianul brodează ghirlande sonore delicate. S-a spus că acesta este concertul cel mai „intimist“ din creaţia beethoveniană datorită tocmai lipsei de emfază, de brilianţă ostentativă. 

O pagină unică în literatura concertantă este, fără îndoială, partea a II-a, Andante con moto, prin dramatismul intens al confruntării dintre pian şi coardele la unison. Neînduplecate, aspre sună replicile orchestrei căreia pianul îi răspunde cu o duioşie sfâşietoare, parcă cerând îndurare. Intensitatea acestei scurte pagini a trezit numeroase interpretări poetice, cea mai cunoscută fiind cea care o aseamănă cu Orfeu implorând zeităţile infernale să o elibereze pe Euridice. Este o tragedie fără cuvinte care se stinge treptat fărămiţându-se în intervenţii tot mai scurte până când o ultimă ameninţare dispare. Nu există pauză între vraja Andantelui şi vivacitatea Rondo-ului final care izbucneşte impetuos, cuceritor, de o forţă energetică latentă, crescând în volute elegante, într-o perfectă complicitate cu orchestra, până la Presto-ul exultant ce încununează întregul.

O DRAMATURGIE INOVATOARE

Cu Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră, Beethoven face pasul decisiv în direcţia a ceea ce va fi o nouă viziune nu numai în genul concertant, ci şi în întreaga sa creaţie. Acum principiul simfonic va domina asupra celorlalte componente ale discursului, iar concertul pentru un instrument solist va deveni o simfonie cu solist concertant. De altfel, „do minorul“ este primul din seria capodoperelor care evadează oarecum din cadrul clasic şi deschid perspectiva romantismului, cu noi dimensiuni expresive şi printr-o nouă relaţie între parteneri. 

Pianul solist evoluează spre postura de personaj şi induce atmosfera generală în simbioză cu simfonia, pentru conturarea unei dramaturgii inovatoare. Lăsând pianului libertatea de a-şi etala valenţele virtuoze, Beethoven dă şi orchestrei un rol bine individualizat, care merge uneori atât de departe încât cele două entităţi par două personaje ce se înfruntă. În succesiunea clasică de trei mişcări, păstrată, tonul dominant al primei părţi Allegro con brio este eroic, plin de energie ca o afirmare a voinţei de a găsi un patos de o nouă calitate. Largo aparţine în principal pianului, care de la început fixează o atmosferă de reculegere şi austeritate: pe armoniile sobre ale orchestrei pianul desenează pasaje dantelate care deschid instrumentului regiuni sonore noi, anunţând scriitura pianistică a romanticilor. 

În contrast puternic cu această pagină poetică izbucneşte finalul: ritmul vioi dansant, antrenează toţi participanţii în scurte dialoguri nu lipsite de umor, dar şi de momente de dramă, ca pentru a ne reaminti de atmosfera iniţială. Totul se precipită într-un Presto vijelios. 

Rudolf Buchbinder -  Dirijor şi pianist

Austriacul Rudolf Buchbinder (66 de ani) se remarcă printr-o extraordinară atenţie pentru fiecare detaliu din variatul său repertoriu, căutând mereu acel drum pe care un interpret trebuie să-l parcurgă între textul scris şi intenţiile compozitorului.

Pianistul pune accent pe studiul meticulos al izvoarelor muzicale, deţinând o bogată colecţie de partituri în autograf, prime ediţii sau documente originale. Mai mult de 100 de înregistrări şi numeroase apariţii scenice ca solist-dirijor atestă marea diversitate a repertoriului său, iar Integrala lucrărilor pentru pian de Haydn i-a adus artistului premiul Grand Prix du Disque.

„Noul Testament“ al pianului, după cum numea Hans von Bulow, cele 32 de sonate ale lui Beethoven, constituie pentru Buchbinder fundamentul repertoriului său de concert. Integrala sonatelor de Beethoven, înregistrată live la Dresda, a primit în 2012 prestigiosul premiu Echo Klassik, categoria Instrumentistul anului.