Fost ministru al Apărării: Încălcarea spațiului aerian nu e un accident, ci o agresiune strategică în războiul hibrid
0Fostul ministru al apărării, Vasile Dâncu, face o analiză dură a vulnerabilităților sistemului militar românesc, de la criza de personal până la ezitările decizionale în cazul dronelor rusești. Într-un amplu interviu acordat pentru „Adevărul”, europarlamentarul PSD explică de ce banii nu pot înlocui viziunea strategică și de ce speranța unei păci rapide în Ucraina s-a transformat într-o „Fata Morgana”.
Vasile Dâncu avertizează că deficitul de personal din Armată nu este o criză de patriotism, ci nota de plată a anilor în care statul a tratat cu dispreț demnitatea hainei militare, transformând rezerviștii într-o problemă administrativă, nu într-o resursă. În viziunea fostului ministru al Apărării, incursiunile dronelor rusești nu sunt „accidente”, ci teste strategice la care România răspunde ezitant, invitând astfel la repetare. Pe de altă parte, europarlamentarul PSD susține că simpla alocare a 5% din PIB pentru apărare, angajament pe care România și l-a asumat în fața partenerilor, este inutilă în lipsa unei viziuni coerente de achiziții.
Rezervistul nu este un civil plătit ocazional
Adevărul: Ca fost ministru, știți cifrele reale ale deficitului de personal din Armată. Cum poate România să regenereze această resursă umană pe termen scurt? Cum vi se pare Legea privind rezervistul voluntar?
Vasile Dâncu: Ca ministru al Apărării am lucrat cu datele reale, nu cu percepții. Deficitul de personal din Armată nu apare din senin și nu ține de lipsa patriotismului. Ține de felul în care statul și societatea au tratat profesia militară în ultimii ani.
Am pierdut demnitatea acestei profesii. Nu printr-un singur gest, ci prin acumulări. Condiții materiale sub nivelul așteptat. Baze și facilități rămase în urmă. O carieră greu de înțeles pentru cei tineri. Mesaje publice oscilante, uneori chiar disprețuitoare. Toate acestea au transmis un semnal clar: statul nu știe ce vrea de la militarii săi.
Resursa umană militară nu se regenerează rapid. Armata nu funcționează ca o piață a muncii obișnuită. Formarea unui militar durează ani, iar cultura organizațională se construiește în timp. Pe termen scurt se pot face doar intervenții de stabilizare. Cine promite soluții rapide nu înțelege mecanismul.
Primul pas este recâștigarea respectului pentru uniformă. Nu ca slogan, ci ca politică publică. Militarul trebuie să simtă zi de zi respectul instituțional. În cazare, în hrană, în echipamente, în modul în care este evaluat și promovat. Cariera trebuie să fie previzibilă, omul trebuie să știe unde se află și încotro merge.
În privința rezervistului voluntar, legea pe care am susținut-o are o logică solidă. România are nevoie de o rezervă activă. Problema apare la implementare. Accentul s-a pus prea mult pe compensația financiară și prea puțin pe conținutul profesional. Rezervistul nu este un civil plătit ocazional. Este parte a sistemului de apărare, are nevoie de instruire reală, periodică și coerentă. Are nevoie de legături funcționale cu unitățile active. Are nevoie de exerciții care să conteze, nu doar de prezență formală. Fără acest cadru, orice lege rămâne fragilă.
Mai este un aspect ignorat frecvent. Relația cu mediul civil. Angajatorii, instituțiile publice și private trebuie integrate în acest efort. Rezervistul nu trebuie perceput ca o problemă administrativă, ci ca o resursă strategică.
România nu are doar o problemă de personal militar. Are o problemă de viziune asupra apărării. Fără o reconstrucție morală și instituțională, nici recrutarea, nici rezerva nu vor funcționa la capacitatea necesară.
Adevărul: Am văzut că ați scris despre violarea spațiului aerian al României de către dronele rusești. Cât este greșeală și cât intenție în aceste incidente? Ce soluție vedeți pentru anihilarea acestor amenințări?
Vasile Dâncu: Am scris despre aceste incidente tocmai pentru a ieși din zona de ambiguitate convenabilă. Violarea spațiului aerian al României de către drone rusești nu este un accident tehnic repetat. Greșeala există în orice sistem militar, dar frecvența și tiparul arată intenție strategică. Rusia testează. Testează reacția politică, nu doar capacitatea militară. Testează cât de repede decidem, cât de ferm comunicăm, cât de dispuși suntem să ne asumăm costuri. Este un război hibrid clasic, purtat sub pragul conflictului declarat. În acest tip de confruntare, lipsa reacției devine semnalul principal. Problema nu este doar drona în sine.
Problema este mesajul, dacă o dronă intră, cade sau survolează și răspunsul statului este ezitant, fragmentat sau pur tehnic, adversarul înțelege un lucru simplu. Nu există voință politică de reacție rapidă. Iar asta invită la repetare.
România pierde nu prin slăbiciune militară, ci prin inacțiune decizională. Avem mijloace. Avem parteneriate. Avem cadrul NATO. Ceea ce lipsește este curajul politic de a spune clar unde este linia roșie și ce se întâmplă când este depășită.
Soluția nu începe cu tehnologia, ci cu decizia. Spațiul aerian trebuie apărat activ. Orice obiect neidentificat care îl violează trebuie tratat ca amenințare. Neutralizarea trebuie să fie rapidă, proporțională și predictibilă. Predictibilă pentru adversar, nu pentru opinia publică.
În paralel, comunicarea strategică este esențială. Statul trebuie să explice calm și ferm ce face și de ce. Ambiguitatea nu protejează, ambiguitatea slăbește.
Rusia mizează pe fragmentare, pe frică de escaladare și pe lentoare instituțională. Răspunsul eficient este exact opusul. Claritate, decizie și consecvență. În războiul hibrid nu câștigă cel care evită decizia, ci cel care o ia la timp.
Adevărul: Care credeți că sunt în acest moment cele mai mari lipsuri ale Armatei române? În ce măsură credeți că acestea ar putea fi acoperite prin creșterea alocărilor bugetare la 5% din PIB?
Vasile Dâncu: Armata română nu pornește de la zero, are un capital profesional solid, construit în ani de misiuni reale. Peste 32.000 de militari români au participat în teatre de operații NATO și ONU. Afganistan, Irak, Balcanii de Vest, Africa. Această experiență nu este teoretică. Este experiență de luptă, de cooperare multinațională, de comandă sub presiune. Puține instituții din România au trecut printr-un asemenea proces de profesionalizare practică.
Acest lucru se vede în corpul de ofițeri și subofițeri. Avem mulți profesioniști foarte bine pregătiți. Oameni care au lucrat cu armate occidentale, care cunosc proceduri, standarde și ritmuri operaționale moderne. Ei reprezintă una dintre cele mai valoroase resurse ale statului român.
Problema este distribuția și utilizarea acestui capital uman. Prea multe posturi cheie nu sunt ocupate stabil. Sunt acoperite prin delegație, pe termen scurt, cu rotații frecvente. Acest lucru slăbește continuitatea decizională și afectează planificarea pe termen mediu.
Aici apare din nou tema strategiei de resursă umană. Nu lipsesc oamenii competenți. Lipsesc mecanismele care să îi păstreze, să îi promoveze coerent și să le ofere stabilitate profesională. Fără acest cadru, experiența acumulată în misiuni externe se pierde treptat sau este subutilizată.
Armata română are oameni buni și experiență reală. Are credibilitate în NATO. Provocarea este să transforme acest capital într-un sistem stabil, predictibil și atractiv pentru noile generații. Fără această legătură între experiență și viitor, chiar și punctele forte riscă să se erodeze.
Dar cele mai mari lipsuri ale Armatei române nu țin de un singur capitol. Ele țin de coerență. De resursa umană, de ritmul și direcția înzestrării. De capacitatea statului de a lega aceste elemente într-o strategie clară.
Resursa umană rămâne vulnerabilitatea centrală. Nu doar ca număr, ci ca viziune. România nu are încă o strategie completă pentru recrutare, retenție și carieră militară pe termen lung.
Înzestrarea ridică alte probleme. Progrese există, dar ele sunt inegale, marina militară a fost mult timp tratată marginal, deși Marea Neagră a devenit un spațiu strategic major. Lipsa unor capabilități navale moderne reduce capacitatea de descurajare și de prezență reală. Aviația a făcut pași importanți, dar dependența de platforme limitate numeric și de cicluri complexe de mentenanță creează vulnerabilități operaționale.
Creșterea bugetului la 5% din PIB contează, este un semnal politic puternic. Fără resurse financiare adecvate nu există apărare credibilă. Dar banii nu rezolvă automat problemele structurale. Fără planificare riguroasă, fără prioritizare și fără capacitate administrativă, bugetul riscă să se fragmenteze în proiecte costisitoare și incomplete.
Apărarea funcționează pe cicluri lungi, deciziile de azi produc efecte peste ani. De aceea bugetul trebuie dublat de o strategie clară pentru oameni, pentru capabilități și pentru integrarea lor într-un concept operațional coerent. Altfel, creșterea alocărilor rămâne un efort financiar mare cu rezultate sub nivelul așteptat. România nu are nevoie doar de mai mulți bani pentru Armată. Are nevoie de mai multă claritate despre ce fel de Armată vrea să construiască.
Adevărul: Ați scris că „statutul nu vine din geografie” și îmi amintesc că nu cu mult timp în urmă SUA a retras din România aproape 1.000 de militari. Ce credeți că ar trebui România să facă pentru a recâștiga încrederea partenerilor?
Vasile Dâncu: Când am scris „statutul nu vine din geografie” am avut în minte un lucru simplu. Poziția pe hartă te expune. Nu te validează. Încrederea partenerilor vine din comportament strategic repetat, previzibil, verificabil.
Retragerea anunțată la final de octombrie 2025, în jur de 1.000 de militari americani plecați, alături de menținerea unui contingent american de ordinul a 1.000 în România, a fost parte dintr-o recalibrare mai largă, nu un verdict asupra României. Totuși, efectul psihologic există, dacă nu răspunzi prin consistență, adversarii citesc mișcarea drept slăbire.
România recâștigă încrederea partenerilor prin trei lucruri, făcute simultan.
Primul este continuitate politică în apărare. Partenerii nu urmăresc doar bugetul, ci stabilitatea deciziilor. Contracte semnate la timp. Programe urmărite până la capăt. Evitarea ciclurilor în care fiecare guvern repornește totul. Asta produce credibilitate instituțională.
Al doilea ține de contribuție operațională clară la postura aliată din regiunea Mării Negre. NATO a spus direct că regiunea are importanță strategică pentru Alianță, iar România oferă leadership în acest cadru. Aici intră infrastructura, host nation support, exerciții serioase, lanț logistic robust, stocuri, mobilitate militară, comandă și control, apărare aeriană integrată, apărare anti-dronă. Când partenerul vede capabilități, vede și voință politică.
Al treilea ar fi capacitate industrială și sustenabilitate. Încrederea se leagă tot mai mult de producție, mentenanță, muniție, reparații, livrare rapidă. Un exemplu recent este proiectul anunțat pentru o fabrică de pulberi, un semnal util privind revenirea industriei de apărare în logica europeană.
Hubul Mării Negre, despre care am scris, nu trebuie tratat ca etichetă. Trebuie tradus în arhitectură funcțională: maritime domain awareness, supraveghere, patrulare, deminare, protecție infrastructuri critice, coridor logistic, interoperabilitate. Agenda europeană discută explicit un Black Sea Maritime Security Hub și complementaritatea lui față de eforturile NATO. România are interes direct să fie furnizor de soluții, nu beneficiar pasiv.
În esență, partenerii nu cer perfecțiune, cer seriozitate cu repetiție. România își consolidează statutul atunci când livrează capabilități la termen, își păstrează direcția indiferent de ciclul politic și transformă Marea Neagră din frontieră vulnerabilă în platformă aliată de descurajare.
Adevărul: În ceea ce privește războiul din Ucraina, vedeți posibilă încheierea unui acord de încetare a focului în cursul acestui an? Ce credeți că stă în calea păcii?
Vasile Dâncu: Un acord de încetare a focului în acest an rămâne posibil tehnic. Nu este probabil politic, iar diferența contează.
Războiul nu continuă din lipsă de canale diplomatice, continuă din lipsă de compatibilitate între obiective. Ucraina luptă pentru supraviețuire statală. Rusia urmărește validarea câștigului teritorial și recunoașterea forței ca instrument legitim. Între aceste poziții nu există un teren comun stabil.
Un armistițiu impus fără garanții reale ar îngheța conflictul. Ar oferi timp pentru regrupare. Ar crea presiune asupra victimei, nu asupra agresorului. Experiența ultimului deceniu arată acest tipar clar.
Ce stă în calea păcii? În primul rând, lipsa de încredere. Niciuna dintre părți nu crede într-un acord respectat fără mecanisme dure de verificare și descurajare. În al doilea rând, costul intern al compromisului. Pentru Kiev, concesiile teritoriale ar submina legitimitatea politică. Pentru Moscova, retragerea ar semnala slăbiciune strategică.
În al treilea rând, ambiguitatea externă. Mesajele neclare despre sprijinul pe termen lung încurajează prelungirea conflictului. Pacea nu înseamnă oprirea focului pentru câteva luni. Pacea înseamnă securitate durabilă. Asta cere garanții credibile, prezență aliată consolidată și capacitate de descurajare reală. Fără aceste elemente, orice acord rămâne fragil. Anul acesta poate aduce negocieri tactice, poate aduce pauze operaționale. Nu aduce o pace stabilă fără o schimbare de calcul strategic la Moscova și fără unitate susținută în sprijinul Kievului.
A existat o speranță legată de Donald Trump. Ideea era simplă. O mare putere impune ritm, forțează negocieri, creează presiune reală. La asta mă gândeam când am dat o declarație pe care Iohannis și camarilla au folosit-o ca să mă înlăture de la minister. În timp, această speranță s-a transformat într-o Fata Morgana. Discursul s-a mutat constant spre tranzacții, costuri, avantaje strategice pentru Statele Unite ale Americii. Mai puțin spre arhitectura de securitate, mai puțin spre responsabilitatea globală. Problema este alta acum. Conflictul s-a cronicizat, a intrat într-o zonă de uzură. Fronturile se mișcă greu, costurile se distribuie lent. Actorii se adaptează. Mai grav este riscul de oboseală strategică. Soluțiile vehiculate par reciclate. Negocieri fără pârghii. Armistiții fără garanții și inițiative fără mecanisme de impunere. Toate acestea transmit un semnal periculos. Timpul lucrează pentru cel dispus să aștepte mai mult.
Astăzi nu mai este sigur că presiunea decisivă mai poate fi construită rapid. Nu din lipsă de putere, ci din lipsă de coerență strategică între actorii mari. Fără această coerență, pacea rămâne un obiectiv invocat frecvent și atins rar. În fine, mai apare un lucru: economia Rusiei pusă pe picior de război a început să fie mai puțin dependentă de exterior, Rusia și-a găsit furnizori și lanțuri de aprovizionare, deci presiunile și blocajele externe sunt mai ușor de suportat, cel puțin pe termen scurt. Dincolo de aceste argumente, rămâne o speranță, firavă, dar încă vie: anul 2026 poate fi anul opririi războiului și trebuie ca toată lumea politică și diplomatică să facă tot ce poate pentru acest obiectiv.
Se încarcă comentariile...
