Vămile filozofiei: un dialog socratic

Era iarna anului 2014 şi participam la un colocviu organizat de Universitatea Francisco Marroquin din Guatemala. Un loc minunat, rupt din rai. Am trăit atunci o întâmplare neverosimilă. Aterizasem în SUA cu un zbor British Airways în Miami.

După vreo 15 ore de zbor, am trăit una dintre cele mai frumoase experienţe. Iată dialogul meu purtat cu un simplu vameş american: „Hello Sir, what brings you here?” — zice tânărul poliţist, chipeş şi bine făcut. „Sunt în tranzit, spun eu, spre Guatemala.” „Aha... Ce profesie aveţi?”, întreabă cordial Santino, dacă i-am reţinut bine numele omului în uniformă.  „Dascăl de filozofie”, zic eu sec, puţin temător. 

„Ştiu că nu ştiu nimic”, replică scurt vameşul. „Socrate”, adaug timid. 

„Da, Socrate, însă citat de Platon. I-am citit Republica” - spune Santino. „Dar nu-mi place idealismul şi utopia, adaugă el, pentru că idealiştii produc dezastre în istorie. Comunismul a început de la fabianism, nu? De aia îi iubesc pe Niccolò Machiavelli şi pe Edmund Burke. Erau atenţi la natura umană, nu o idealizau.”

Îl privesc uimit pe tânărul yancheu. Îmi creşte inima de fericire. Un vameş care nu-mi cere şpagă, ci-mi dă referinţe bibliografice.

Coada din spatele meu era lungă şi unii turişti se uitau perplecşi la

discuţia noastră purtată la intrarea pe teritoriul Statelor Unite. Superbul check-out ideologic continuă încă vreo trei minute.

Santino îmi spune că trebuie să fim trataţi egali prin lege, deşi nu ne-am născut egali de la natură. Îmi reaminteşte că fiecare organ al corpului omenesc are o funcţie, şi că — paulin vorbind — inima nu se poate revolta împotriva capului, nici mâna împotriva picioarelor. E loc de diferenţă şi cooperare.

„A propos de Burke, zic eu: «pentru ca răul să triumfe în vremuri de criză, e suficient ca oamenii buni să stea deoparte şi să nu facă nimic».”

Santino înfloreşte şi el la faţă. „Cool, man! Congratulations. Taică-meu a fost un mare anti-comunist, scârbit de ororile din Cuba. Am vizitat şi eu Estul Europei şi-am văzut cât e de greu să scapi de sechelele trecutului.”

Cu o nemărginită încântare, mi-am dat toate degetele la amprentat, am zâmbit călduros şi i-am promis lui Santino că vom duce mai departe lupta tatălui său.

Filozofia, mi-am spus. Prin studiul marilor clasici, mintea se deprinde cu întrebările despre sensul existenţei. De unde venim şi încotro mergem? Ce e iubirea, prietenia, curajul sau fericirea?

Treptat, sufletul renunţă la banalitatea conversaţiilor obşteşti. Te lipseşti de bârfa maliţioasă, poanta vulgară şi tot ceea ce înseamnă „small talk” la un grătar cu amicii. Renunţi să bârfeşti oamenii şi stai de vorbă despre marile idei. Trăită ca stare de mirare, filozofia propune experienţa libertăţii.

Opusul inteligenţei e „graba de-a trage concluzii”, cum îi spunea un francez deştept al veacului XIX. O minte ascuţită e permanent şlefuită de conversaţia cu giganţii tradiţiei. Nu-i puţin lucru să rumegi reflecţiile lui Socrate despre ignoranţa sau moarte, cugetările lui Seneca despre prietenie şi gândurile lui Augustin despre timp şi eternitate.

Darul înţelegerii e, clipă de clipă, un miracol. Prin inteligenţă, omul se desprinde cu un elan antigravitaţional. Dascăli sau vameşi, academicieni ai Atenei sau tâmplari din Capernaum, ne întrebăm de ce a conspirat universul pentru ca noi, grăunţe de praf cosmic, să apărem în lume, nevolnici şi totuşi conştienţi, neîmpliniţi dar chemaţi la desăvârşire.