Un aristocrat al onoarei şi modestiei: Prinţul Dimitrie Calimachi

Ne-a părăsit pe neaşteptate un Prinţ - cari a fost – cum ar fi scris Nicolae Iorga – Dimitrie Calimachi, din stirpea Voevozilor Moldovei şi Ţării Româneşti, fiul poetului avangardist, romancierului, istoricului, gazetarului, omului de cultură şi avocatului de prestigiu Scarlat Calimachi,

militant recunoscut al intelectualităţii de stânga dintre cele două războaie şi al problematicii democraţiei europene care într-o vreme a ascensiunii ideologiei şi a dictaturii fasciste în România, şi-a câştigat şi acest supranume: Prinţul roşu.

Acesta a ilustrat, prin gazetăria sa şi prin scrierile sale literare, istorice, sociologice şi culturale, inspirat şi fericit, vocaţia cărturărească a neamului său de boieri botoşăneni care au acces la rangul de Domnitori distingându-se, dincolo de ctitorii ortodoxe vestite, drept întemeietori ai unei biblioteci de rang naţional, existentă în parte şi azi în casa din cartierul Floreasca a răposatului mai alaltăieri Prinţ Dimitrie Calimachi.

Dimitrie Calimachi, fiu al lui Scarlat Calimachi şi al marei artiste a Teatrului Naţional Dida Calimachi, la rândul lui gazetar de cotidiane şi comentator sportiv s-a impus şi prin aristocraţia princiară a atitudinii şi a gestului, prin cultura bogată, prin nobleţa viziuniii sale cărturăreşti democrate şi, neapărat, printr-o ţinută comportamentală şi printr-o modestie absolut exemplare.

Rareori am întâlnit un bărbat care să aibă atât de rafinată în comportamentul său conştiinţa princiară şi, în acelaşi timp, voinţa de a fi de o modestie inhibante direct pentru toţi cei din jur. A ştiut să fie, în cercurile lui cărturăreşti şi în general culturale, un pătimaş al artei, al cărţii rare, al documentelor istorice, al universului bibliotecii şi apoi, mereu, un prieten capabil de dăruire şi într-ajutorare şi astfel o întâlnire cu el, un dialog, reprezentau un autentic izvor de poezie a omeniei şi a bunului simţ şi a simplităţii.

În redacţiile în care a lucrat cu aceeaşi modestie, cu aceeaşi hărnicie şi cu acelaşi simţ al responsabilităţii şi al colegialităţii, în rând cu cei mai buni dintre confraţi, a lăsat tot timpul o amintire de neşters.

A fost şi pentru mine un model faţă de temperamentul meu oltenesc intempestiv şi o rază senină în lumea de azi pe care am traversat-o, mai ales în ultimii ani, împreună, solidari în opinie şi atitudine şi mâhniţi deopotrivă faţă de alunecarea societăţii noastre în mizeria mâloasă a mahalalei pestilenţiale.

Ar fi putut constitui şi la 83 de ani, dacă vârsta i-ar mai fi permis să fie şi activ social şi jurnalistic, un exemplu, dar aristocratul a constituit neostenit un reper capabil să condamne prin simpla existenţă, pilduitor, bădărănia timpului pe care îl trăim.

Plecarea lui dintre noi, la fel de cuminte şi de grijuliu modestă, mă obligă să spun că se arată a fi o pierdere autentică. 

 A petrecut Paştile de anul acesta la Stănceştii caselor Calimachi din Botoşani unde a fost fundată şi celebra bibliotecă şi biserica voevodală pe care a restaurat-o şi îngrijit-o şi a fost în acele zile fericit să se afle în lumea umbrelor princiare care i-au modelat personalitatea.

Îmi amintesc, în încheierea acestui medalion emoţionat, că la un proces celebru petrecut între cele două războaie în care Prinţul roşu pleda în favoarea unor năpăstuiţi ai soartei, preşedintele completului militar, un colonel magistrat, l-a întrerupt brutal şi l-a întrebat, auzindu-l că vorbeşte despre poporul român:

- Ce legătură ai dumneata, domnule Calimachi, cu poporul român?

- Patru domnitori şi un mitropolit!

          Răspunsul a intrat în legendă.