Trauma ne-naşterii

Suntem nenăscuţi. Mulţi dintre noi mor înainte de a se naşte. Când spunem 'ne-am născut' înţelegem prin aceasta 'am fost născuţi', forma reflexivă a verbului fiind parcă menită să ne ascundă unul dintre cele mai importante complexe psihologice, trauma ne-naşterii.

Căci noi ne raportăm la propria noastră naştere ca la un eveniment absolut străin de noi, ca la un temei cu totul transcendent fiinţei noastre, nutrind în acelaşi timp dorinţa mai mult sau mai puţin secretă dar întotdeauna mistuitoare - de a ne naşte 'din nou', de astă dată că act personal, asumat şi ales, ca încoronare a autonomiei noastre. Nu ne face să visăm şi să suferim dorinţa de a regresa la uterul matern, ci dorinţa de a ne constitui noi înşine într-un uter al propriei noastre naşteri, de a ne urzi din fibrele fiinţei actuale o crisalidă din care să-şi ia zborul o cu totul altă făptură - opusă, prin aripi, matricei vermiculare. Cea mai fericită perioadă a vieţii unui om nu este, asa cum s-a afirmat dintr-o gravă confuzie, cea petrecută într-un uter străin, ci aceea în care el se 'concepe' pe sine însuşi, când se decide să se formeze pe sine, să se retragă în propriul lui „uter” pentru a-şi da sieşi viaţă. O asemenea dorinţă, un asemenea complex explică topos-ul cultural şi simbolic al naşterii din nou şi al omului nou. Omul vrea să re-nască adică să se nască pe cont propriu, pe şi din sine însuşi, să se auto-determine, să-şi transforme propria lui 'aruncare- în- lume' într-o autentică 'venire pe / în lume' în care lumea este vizată într-o intenţie unitară, ca termen corelativ autoconstituirii. De aceea anii formării sunt atât de frumoşi - pentru că simţim că, creându-ne pe noi, creăm şi lumea în care vom trăi - ea nemaifiind mediul străin în care suntem aruncaţi ca rezultate ale deciziei altora sau ale unui hazard străin de noi, lumea devine, în urma naşterii de sine, a autonaşterii, lumea mea. Trauma naşterii este de fapt trauma nenaşterii şi aceasta ne face să suferim, minciuna ascunsă în verbul 'm-am născut', minciună menită parcă să ne abată atenţia de la sarcina cea mai importantă a vieţii noastre, aceea de ne fi propria noastră sarcină.

În unele limbi lucrurile sunt spuse explicit - am fost născut, I was born, spune englezul m-am născut, Ich wurde geboren, zice germanul, Je suis né, adică sunt născut, spune francezul, nu Je me suis né (m-am născut) - aceste limbi înlesnesc conştientizarea traumei ne-naşterii sau a naşterii ca aruncare în lume, de unde accentul deosebit pus, în culturile respective, pe valoarea formării, a voinţei de individualizare, de obţinere a autonomiei, într-un cuvânt pe valoarea personalităţii. În româneşte trauma (ne-) naşterii este ascunsă de limbă şi de aceea o purtăm în noi în modul nevrotic. Căci simţim difuz tulburarea stârnită de o facticitate neconştientizată – ascunsă sub expresia unui fals act voluntar. Puternica ambivalenţă privitoare la „originile” noastre explică atitudinea noastră aderent-contestatoare („să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimica”) privitoare la „realităţile” româneşti. E greu să schimbi ceea ce tu singur „ai ales” – căci „te-ai născut” aici. În acelaşi timp, „inconştientul” tău ştie secretul dezonorant al naşterii tale – ai fost născut, ai ajuns în acest punct în urma aruncării pe hartă a unor zaruri spermatice. Un asemenea conflict se rezolvă în sindromul nevrotic pe care l-a sesizat atât de bine, pe urmele lui Vasile Dem. Zamfirescu, regretatul antropolog Vintilă Mihăilescu într-un text intitulat: Arta paricidului la români. „Generalizînd poate excesiv, dar nu fără rost, am putea spune că, odată cu modernitatea noastră naţională, reiterăm un acelaşi model de psihologie colectivă: ne omorîm părinţii, dar ne venerăm (stră)bunicii.”^[1] Adamismul (încercarea de a lua totul de la început, de reaşeza lumea din temelii) se combină cu „naţionalismul” în această ingenioasă formă: începem întotdeauna de la paşopt, ba chiar mai de departe, de la Ţepeş, ori de la Ştefan cel Mare pe care-i invocăm adesea pentru a da un nou bun început lumii noastre: „Unde eşti tu, Ţepeş-Doamne?” sau „Ştefane, Măria ta, / tu la Putna nu mai sta!” Nu întâmplător, una dintre cele mai  cunoscute şi emblematice poezii patriotice româneşti este „Ţara mea” de Ioan Neniţescu, cântată atât de penetrant de Tudor Gheorghe, poezie care proiectează propria noastră patrie într-un loc ideal, într-o depărtare utopică, unde trăsăturile deseori prozaice şi inconvenabile ale lui „aici” sunt convertite la virtuţile unui fabulos „acolo”: „Acolo este ţara mea / Şi neamul meu cel românesc...” Este lipsit de importanţă faptul că, în intenţia autorului, „acolo” avea o încărcătură pur nostalgică dat fiind că a scris poezia pe când se afla la studii în Germania. Importantă este intenţia operei – iar noi, cititorii de azi, ne regăsim în „acolo” mult mai bine decât în „aici” şi nu am schimba pentru nimic în lume un adverb cu celălalt. Tot Vintilă Mihailescu sesizează extrem de inspirat – fără însă să ofere o explicaţie fenomenului – imposibilitatea (psihologică, mentală) a unei Renaşteri româneşti: „Avem repetate izbucniri de creativitate (adesea surprinzătoare) pe care sîntem tentaţi de fiecare dată să le percepem drept <<renaşteri>>, dar am ratat sistematic Renaşterea.”^[2] Or, fantasma renaşterii – cum o numeşte Jung – este imposibilă pentru acela care nu se confruntă  cu angoasa stârnită de facticitatea „aruncării în lume”. Şi tot de aceea nu a fost posibil un veritabil existenţialism românesc. Pe bună dreptate s-a simţit nevoia unui alt nume dat curentului literar-filosofic similar existenţialismului dezvoltat în România interbelică – „trăirism”. Titlul unei antologii de texte apărut la Editura Academiei Române în două volume, intitulată „Existenţialismul românesc” îl resimţim drept gonflat şi nerealist tocmai pentru că „existenţialismului” îi lipseşte aici una dintre condiţiile sale de posibilitate: conştientizarea fatalităţii naşterii. Or, fără o asemenea idee, existenţialismul este inconceptibil. De la Kierkegaard la Sartre conştientizarea abisului care-mi întemeiază venirea în lume deschide orice discuţie privitoare la libertate şi responsabilitate. Cum am putea noi românii înţelege sintagma „existenţa precede esenţa” – din moment ce folosim, privitor la propria noastră naştere, diateza reflexivă şi nu pe cea pasivă, aşadar faptul apariţiei noastre în lume nu este deloc incompatibil cu „esenţa” pe care ne-o dăm prin libertatea de alegere. „Trăirismul” românesc se sprijină doar pe un stâlp al facticităţii fiinţării noastre: moartea. Reflecţiile trăiriste gravitează exclusiv în jurul necesităţii morţii, ele practică o deschidere incompletă şi unilaterală spre tema necesităţii şi spre existenţialism.  

Cred că cele afirmate anterior se verifică dacă analizăm opera celui mai reprezentativ gânditor „existenţialist” român – Emil Cioran. O carte precum De l'inconvénient d'être né ar fi fost imposibilă dacă Cioran nu ar fi adoptat limba franceză. Dar probabil nici una precum La Tentation d'exister pentru simplul fapt că, gândită în româneşte, faptul de a fi nu se clivează într-un domeniu al necesităţii şi unul al libertăţii, iar existenţa nu poate deveni obiectul unui „proiect” personal, ca expresie a libertăţii de alegere, căci în limba română existenţa nu poate fi gândită ca fiind antitetică naşterii. Deşi într-o oarecare măsură prefigurat încă din perioada românească a creaţiei lui, abia în perioada franceză a operei sale centrul reflecţiilor lui Cioran îl constituie, explicit, „naşterea” ca aruncare în lume şi „des-compunerea” acestei necesităţi înspre domeniul libertăţii pre-fiinţei. Izvorul catar al gândirii existenţiale nu putea ţâşni decât în cadrul (spiritului) limbii franceze...

Acest text a apărut în numărul din ianuarie al revistei Argeş

[1] Vintilă Mihăilescu, „Arta paricidului la români”, în Dilema veche, nr. 422, 15-21 martie 2021

[2] Ibidem