Speranța și marșarierul. Despre timpul fizic și timpul biologic

Privesc apusul. Căzând dincolo de orizont în mii de culori, nuanțe, tonuri și subtonuri de lumini, soarele dă impresia unei procesualități vii. Ești tentat să împrumuți cuvintele din vocabularul animist pentru a o descrie. Și totuși, o simplă operație mintală, un exercițiu de imaginație îți arată atât că te afli în fața unui proces mecanic cât și care e diferența dintre un proces mecanic și unul viu.

            Oricât de multe tonuri, nuanțe, culori ar emite vreme îndelungată soarele în stingerea lui, căderea dincolo de piscurile munților e ireversibilă, este fatală, nu-ți poți imagina soarele revenind un pic înapoi după momentul în care a trecut de linia orizontului, ițindu-și din nou capul pentru un ultim rămas bun, așa cum făcea unchiul meu după ce-l conduceam cu toții la poartă și se urca în mașină: înainta un pic fluturând mâna pe geam, apoi, brusc, schimba direcția de deplasare înapoi, înspre grupul nostru din fața porții, făcându-ne pe toți să râdem.

            Râdeam, ar fi spus Bergson, pentru că gestul lui denunța mecanicitatea cu care-l priveam, iar unchiul meu era un om viu și faptele lui erau fapte de viață, așa încât, spre deosebire de procesele neînsuflețite, iată, față de soarele care apune acum, el putea să bage în marșarier, să dea timpul înapoi, să revină - și asta de câteva ori bune - la punctul de plecare, răsturnând orice previziune, plecând cu adevărat abia atunci când aproape toți se așteptau să mai dea odată înapoi... Numim asta libertate umană, dar în vreme ce Bergson leagă timpul libertății de noutate și imprevizibilitate, deci de ireversibil, trebuie să i se facă și reversibilității dreptate, căci iată ceea ce este cu adevărat viu este capacitatea de reîntoarcere, de revenire, de renaștere. Viața este o eternă reîntoarcere în sensul  posibilității pendulării, căci e viu cel care (poate) smulge săgeata timpului și vindeca rana sângerândă pe care a lăsat-o în urmă. De câte ori nu am văzut oameni întinerind asemenea copacilor care, părând iremediabil uscați, înmugureau, triumfând asupra legii entropiei ce guvernează peste elementele minerale care, din nefericire, alcătuiesc materia primă și suportul vieții. O piatră căzută din munte nu mai poate reveni la locul ei. Procesul, în cazul ei, este ireversibil. Dimpotrivă, vietățile își regenerează oasele, țesuturile, ba chiar și, unele dintre ele, dinții ori membrele pierdute. Viața are o forță antientropică, de fapt asta e viața - posibilitatea de a o lua de la capăt, de a reveni, de a începe din nou. De aceea este atât de vexantă și inacceptabilă moartea pentru orice ființă vie - căci ea transformă un moment al mișcării - repausul, staționarea, retragerea, dispariția - în ceva irecurent, ireversibil-imobil, trece nemișcatul-mișcător (repausul, somnul, odihna, alterarea) în domeniul nemișcatului-nemișcător. La limită, viața poate fi definită ca permanență a reversibilității (ea dă naștere noului pe fondul posibilității revenirii, al reîntoarcerii la punctul de pornire, mișcarea ei este pendulară), în vreme ce anorganicul este o permanență a ireversibilului. Reversibilitatea în procesualitatea mecanică este pur aparentă, asemenea mișcării aparente a soarelui, ea este o iluzie a simțurilor noastre vii, o proiecție a legii inerente vieții asupra a ceea ce este neînsuflețit. De fapt, miliardele de ani ale unei galaxii sau ale unui astru oarecare sunt acumulări de clipe ireturnabile, în miliardele lor de ani nici o clipă nu a fost ștearsă, uitată, fiecare s-a adăugat oboselii de fond care în cele din urmă se va încheia ca supernovă ori gaură neagră. În ce privește viul, minutul anterior se poate șterge din cartea vieții, oboseala din ajun poate lăsa loc, ca și cum nu ar fi fost, prospețimii și vigorii din zori, despărțirii poate să nu-i urmeze divorțul, ci o și mai febrilă și pasionantă regăsire a celuilalt.

            Timpul fizic este un timp ireversibil. Timpul biologic este, prin definiție, reversibil. Desigur cele două timpuri se intersectează și în cele din urmă, dat fiind că suntem formați din elemente fizice, timpul fizic va învinge timpul biologic care, pentru o clipă, a reușit să-și impună durata proprie – a regenerării.

            Contemplând apusul, nu puteam spera că soarele va da înapoi din locul în care se află, iar contemplarea mea era cu atât mai melancolică cu cât acceptasem noaptea ce negreșit va cădea și mă resemnasem să revăd soarele abia a doua zi, în cealaltă parte a cerului. Același soare sau altul? Același doar pentru că eu îl voi revedea, mintea mea proiecta legile vieții asupra unui obiect fizic – care ochiului obiectiv al unei minți cosmice – i-ar fi apărut pe bună dreptate un alt soare, un soare cu o miliardime de lumen mai puțin. Dacă speranța definește viața e pentru că viața diferă de neviață prin regenerare, revenire, reluare, repetiție. Disperăm ori de câte ori – legea vieții, a timpului reversibil, este contrazisă, în cel mai brutal mod, de legile fizicii, ale timpului ireversibil. Și poate că amurgul este într-atât de irevocabil majestuos pentru că în el se întâlnesc, în mod egal, cele două dimensiuni contradictorii: melancolia și speranța, certitudinea nopții ce se va lăsa și așteptarea răsăritului din următoarea dimineață, ireversibilul și reversibilul, timpul fizic și timpul biologic, entropia și antientropia. Explozia infinită de culori se datorează reacției – produse în mediul nostru subiectiv – de această întâlnire a unor elemente mereu contradictorii.

Acest text a apărut și în numărul din septembrie al revistei Argeș.