Obiectaţi?

Sînt un mare apărător al minorităţilor. De pildă, nu am nimic împotriva căsătoriilor homosexuale, dacă ambii parteneri sînt fumători. Mă bucur că, în sfîrşit, sîntem de acord: da, e discriminare să crezi că două persoane se pot căsători numai dacă sînt bărbat şi femeie.

Şi, fireşte, e tot discriminare să crezi că o căsătorie poate lega doar două persoane. Oricît vor năduşi fanaticii religioşi, nu văd niciun argument în sprijinul căsătoriei limitate la două persoane.

E evident, dar s-a spus prea puţin: legalizarea căsătoriei homosexuale e un mare cîştig, dar nu poate fi un capăt de drum. Logic şi natural, pasul următor trebuie să fie legalizarea poligamiei. După 27 de ani de încercări  imprecise, lupta pentru libertate şi democraţie trebuie să atingă esenţa.

Avem motive să nădăjduim că vom înlătura, curînd, prejudecăţile care ţin în chingi definiţia căsătoriei. Va fi de ajuns? Liman fals! Vom fi egali şi liberi numai din clipa în care vom îmbrăţişa integral progresismul, deja la putere, în atîtea societăţi occidentale. Aşadar, mai devreme sau şi mai devreme, va trebui să introducem în şcoli lecţii de orientare sexuală, pentru a lăsa micuţilor dreptul de alegere timpurie a sexului şi practicii favorite. Vor urma, fără întîrziere, cotele care vor aşeza reprezentanţi ai minorităţilor sexuale în Consilii de Administraţie şi, proporţional, în Universităţi.

Dar rectificarea mentalităţilor trebuie să urmeze o albie mai largă. Ocazia prielnică pentru această îndreptare se apropie. Numai ura şi înapoierea ne-ar putea împiedica să recunoaştem, peste doi ani, meritele comunităţii LGBT la fărurirea Marii Uniri. MP3, RMN şi CFR (marfă) mai au de aşteptat. În genere, manualele de istorie vor trebui să îşi desfacă filele pentru a face loc contribuţiei ignorate a comunităţii LGBT în ceasurile grele ale istoriei noastre, de la înghesuiala de la Posada la răsturnarea lui Cuza şi mai departe.

Istoria trebuie întregită cu pretenţiile prezentului. Nimic nu poate ajuta mai mult la risipirea întunericului decît iniţiativa liderilor naţionali. Preşedintele Iohannis a întredeschis uşa, avertizînd, recent, asupra pericolului pe care îl presupune persistenţa fanatismului religios în discuţiile despre natura căsătoriei. Preşedintele a recurs, chiar, la experienţa personală, vorbind de virtuţile toleranţei în tratamentul minoritarilor etnici. Aşadar, putem conchide, alături de Preşedinte, asupra a două adevăruri imediate. Sacralitatea familiei, veneraţia marianică şi taina nunţii, aşezate în miezul doctrinei creştine, sînt manifestări ale fanatismului religios. În acelaşi timp, vandalismul ideologic minoritar e garanţia liberăţii.

Fără îndoială, şi Primul Ministru se va aşeza, curînd, unde şi cum trebuie.  Domnia sa a păcătuit cu un punct de vedere ostil, remis de Guvern Curţii Constituţionale. Însă Dacian Cioloş are în arsenal o unduire neîntrecută, o anume fluiditate care îi permite să leviteze pe deasupra partidelor, să se sugereze Prim-Ministru fără a candida şi să ceară sprijin politic masiv fără a ceda un gram de autonomie. Toate îl vor ajuta să se replieze suplu pe tema pîrdalnicei de căsătorii. Fostul viitor socialist de la negocierile pentru un nou mandat de Comisar European şi viitorul fost om al dreptei de la negocierile pentru un nou mandat de Prim-Ministru va face mişcarea cuvenită.

Prim-ministrul şi Preşedintele ştiu ce îi aşteaptă de la Bruxelles şi din atîtea alte centre de binefacere obligatorie, dacă mişcă în front. Gardienii democraţiei au ajuns, peste tot în Occident, la concluzia că le stă mult mai bine pe post de aristorcraţie. Referendumurile şi, în genere, votul popular nu mai sînt sigure. Dau prea mult glas ignoranţei şi fanatismului mujicesc iar asta cauzează migrene printre zei. Democraţia pierde teren. Ne stă foarte bine, aşa rupţi în fund cum sîntem, să ne aliniem la indispoziţia democratică din saloanele occidentului. Ne mai rămîne doar să o aşezăm, în gaura din tricolor, pe Chiriţa înconjurată de furculisioane.

Asaltul condus de prietenii fericirii a început. Înainte de a fi măturaţi de suflul media, academic şi politic pe care călăreşte noua morală, e bine să lămurim cîteva lucruri.  

Mai întîi, e de spus, că îi vom regreta pe hoţii, tejghetarii şi brutele care dau, după cîte ne pare acum, grosul clasei politice. În locul lor, se vor aşeza pretorienii virtuţii. Un leninism prea consistent pentru gustul marelui Lenin va înlocui orice replică, discuţie sau şovăială. După toate semnele, viforul bigot al corectitudinii politice ne va atinge curînd. Activismul de pionieri smintiţi s-a pus în mişcare şi, după tipicul care a biruit Europa de Vest, va veni de hac şi veselei societăţi româneşti. Un alpinism care nu iartă nimic, de la Everest la scara blocului, va cuceri sau paraliza orice formă de gîndire şi exprimare liberă în spaţiul public.

Asaltul urmează reguli demult verificate. Manualul spune că toţi cei ce mai îndrăznesc să creadă în valorile şi instituţiile iudeo-creştine vor fi somaţi să probeze că nu sînt extremişti, rasişti şi născători de monştri. Cum? Ca la un bacalaureat paukerist. Le aduci în fiecare zi la uşă un amărît şi rosteşti tunător: hai, ia spune că săracii nu trebuie asistaţi! A doua zi, le aduci în prag un minoritar sexual şi declami marţial: hai, ia spune că trebuie persecutat! Cu asta, sîntem mult dincolo de jumătatea drumului între argument şi şantaj. Accepţi scîncit acordul cu noul dogmatism? Vei fi monitorizat mai departe, dar poţi exista. Te opui sau ai rezerve? Eşti un paria nedemn de viaţă publică, un deşeu uman care contaminează şi îşi merită izolarea. Şi totuşi, e rezonabil. În fond, ce mare lucru cer militanţii noii morale? Alegerea e liberă şi îngăduitoare: îi laşi să-ţi anihilieze valorile, să-ţi distrugă memoria, să-ţi asfalteze sufletul şi te vei salva. Vei fi omologat.

Pînă atunci, avem onoarea idioată de a asista la prima vînătoare de vrăjitoare organizată de vrăjitoare.

Partea cu adevărat sinistră a acestei poveşti cu sectanţi vopsiţi luminos e că o civilizaţie întreagă şi trăitorii ei de rînd se trezesc, prin decret, acuzaţi. Ei trebuie să se explice şi să îşi pledeze nevinovăţia, după buna tradiţie lăsată nouă de stînga comunistă, mămică a noilor revoluţionari. Nu e de ajuns să invoci bunul simţ primar care spune că uniunea bărbat-femeie e, pur şi simplu, naturală. Nici să aminteşti, timid, că, în fond, căsătoria  e un dar şi o instituţie a umanităţii creştine. Că ea e a celor ce au creat-o şi nu poate fi invadată şi anexată decît cu riscul mutilării. În sfîrşit, că gramatica de gheaţă care nu face diferenţe între mire şi mireasă nu e o lărgire a libertăţii decît în măsura în care ne impune dreptul la greaţă şi nebunie prin libertate.

Sigur, cineva sătul de prapuri şi soboruri poate cere, excedat, o explicaţie mai simplă, un motiv respirabil pentru lumea laică. E, oare, căsătoria partenerilor de acelaşi sex totuna cu divorţul de creier? Pînă la urmă, de ce nu îngăduiţi căsătoria mirilor şi mireselor de acelaşi sex? Simplu. Din acelaşi motiv, pentru care ei şi ele ţin morţiş să locuiască în case clădite din cărămidă plămădită din apă şi argilă. Şi nu vor accepta niciodată să stea în case clădite din apă şi apă sau din argilă şi argilă. Şi cu asta, Casă de Piatră!

Ultimul cuvînt vine de la Tracey Emin - vestita artistă britanică, eternizată de o lucrare-instalaţie alcătuită dintr-un pat răvăşit, înconjurat de resturi şi chiştoace. Singură şi oprimată în propria casă, după zile lungi petrecute la fereastră, Emin s-a îndrăgostit. Cum ar veni, de domnul   Stone. Ea e, cum se ştie, o artistă celebră. El, soţul, e o piatră mare din grădina casei. Dra Emin a privit-o, a îndrăgit-o şi, în martie anul acesta, s-a căsătorit cu ea. Cu piatra. Amin, Emin!

Dacă aveţi ceva de obiectat, sînteţi duşmanii libertăţii şi suferiţi de fanatism.