„Tăticu”, da, aşa i-am spus bunicului meu, totdeauna, pentru cei şapte ani primiţi la casa dintre nuci, de pe un deal buzoian, a ajuns sergent la manutanţă, un fel de logistică modernă care se ocupa de producerea pâinii pentru front.

Şi dacă am amintit front, să spun şi ce a fost mai rău: Stalingrad. Din poveştile de seară, în aşteptarea electricităţii şi televizorului – aveau să vină, pe rând, doar prima în timpul vieţii sale -, am auzit câteva denumiri care descriau o lume de dincolo de limitele orizontului: Cotul Donului, Stepa calmucă. Au fost mai multe, dar s-a aşezat praful uitării peste ele. Povestea cea mai importantă a fost cea a drumului pe jos până acasă din iarna anului 1943. Câteva mii de kilometri, vreo treizeci de maratoane la pas pe drumurile îngheţate dintre Don şi Valea Slănicelului, undeva în Curbura Carpaţilor.

Tăticu s-a întors. Chiar dacă a trebuit să o mai ia încă o dată de la capăt, către vest. Dar nu toţi din cei 11 sau 12 consăteni a căror tinereţe s-a consumat, o parte, în stepele ruse, au mai venit atunci înapoi.

Peste un timp, am făcut şi eu drumul spre est, tot un fel de aventură, dar motorizată. Şi un pic mai la nord, către Moscova. Iar la Moscova, la demisolul unui bloc aflat nu departe de cel distrus de ceceni în anul 1999, se afla atunci structura rusă care se ocupa de identificarea locurilor în care au fost înmormântaţi prizonierii de război capturaţi de Armata Roşie în timpul celui de-al doilea război mondial.

Printr-o conjunctură fericită, în care a contat cel mai mult faptul că Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor primise fonduri pentru monumente comemorative în est, am reuşit în doar câteva luni, din primăvara până în toamna anului 2008, să fiu parte la ridicarea a două astfel de monumente, la Krasnogorsk şi Liublino, în Moscova, şi a unei cruci monument, la Kameşkovo, 250 de kilometri est de capitala rusă şi la doar câţiva de Vladimir, fostă capitală medievală a Rusiei.

Era o premieră pentru noi, dar şi pentru ei, care ne aşteptau de mult timp să ne revendicăm oasele îngropate în cernoziomul rus. Alte state aveau deja birouri în capitala rusă, aveau statistici, deschideau uşi, ofereau bani. Noi aveam morţii şi dispăruţii, aritmetici aproximative şi la unii şi la alţii.

Au fost câţiva oameni care au făcut posibil acest lucru. Directorul din acea perioadă al Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, colonelul Cristian Scarlat, cel care avea banii şi gestiona domeniul, ambasadorul Constantin Mihail Grigorie, care, dincolo de postura diplomatică, avea, dacă îmi amintesc bine, şi o experienţă apropiată, din familie, legată de acest subiect, colonelul IIie Schipor, adjunct la oficiu, dar şi istoric, în fapt, cel care era cel mai în temă cu acest subiect, ceea ce l-a şi propulsat ulterior pentru o funcţie diplomatică în Rusia, pentru a se ocupa de această problematică. Activitatea anterioară, de director al Muzeului Militar, fusese un argument. Iar din partea rusă nu mi-l mai amintesc decât pe colonelul în rezervă Evghenii Pileaev, de ani buni în fruntea acestei structuri, „internaţionale”, Voennîe Memorialî / Memorialele militare, vorbitor doar de rusă, bonom, având aceeaşi abordare pe care am întâlnit-o şi în relaţiile cu alţi reprezentanţi ruşi, chiar din ministerul apărării: „voi, românii, aţi suferit mult, dar aveţi o problemă în a recunoaşte acest lucru, mai ales în faţa noastră”.

După mulţi ani de îngheţ, s-a revenit atunci, sper că şi acum suntem în aceeaşi logică, la o oarecare normalitate într-un domeniu incomod, istoric şi psihologic: prizonierii de război. Sentimentul de vinovăţie e de ambele părţi. Pentru noi, timpul trece şi va fi din ce în ce mai greu să ne facem cuvenita datorie faţă de ei. Pentru partea rusă, dosarul rămas deschis va continua să alimenteze istoria de rele tratamente cu care au fost întâmpinaţi şi trataţi cei capturaţi în timpul celui de-al doilea război mondial.

O discuţie recentă cu fostul ministru consilier al ambasadei de la Moscova, Ilie Schipor, într-un birou de la Editura Militară, loc pe unde amândoi eram în trecere pentru discuţii şi predări de manuscrise, a fost revelatoare asupra momentului în care ne aflăm în ceea ce priveşte readucerea acasă a memoriei celor care au luptat pe frontul de est, reaşezarea trupurilor lor în lăcaşuri ordonate şi vegheate din ţară.

La 75 de ani de la încheierea războiului, încă nu sunt clare cifrele celor morţi sau luaţi prizonieri pe frontul de est. Statisticile pregătite pentru Conferinţa de Pace din 1947 au deformat, din raţiuni conjuncturale, realitatea pierderilor. Cealaltă realitate. din teren, a contribuit şi ea, cu lipsa de rigoare şi de empatie pentru existenţa umană, la denaturarea datelor.

Probabil, aproximativ 236.000 de militari români au fost luaţi prizonieri de Armata Roşie. După un interval de două – trei – patru săptămâni, îi preda NKVD-ului. În această perioadă, mureau primele procente, 5% până la 10%. Pe drum, în încercări de evadare, de foame, de frig, de extenuare.

Au fost predaţi cu acte aproximativ 196.000. Diferenţa, către 17-18%, e la fel la toate statele care au avut prizonieri de război. Sunt cei care au pierit în săptămânile în care au fost în gestiunea Armatei Roşii şi în lunile în care NKVD-ul i-a transportat, pe tren sau pe jos, către lagărele siberiene, din republicile central asiatice sau de lângă Cercul Polar.

Din aceştia, 64.000 au murit în lagăr. 43.000 au fost identificaţi după numele din registre. Restul au dispărut, şi nume şi trupuri, în lagăre care s-au desfiinţat şi arhiva lor a fost arsă. Mortalitatea prea mare a unor astfel instituţii de muncă şi reeducare avea şi efecte perverse. Erau condamnate la dispariţie chiar de sistemul care le construise.

Unul din zece soldaţi români luaţi prizonieri pe frontul de est este acum o umbră, fără nume şi fără trup, care bântuie pădurile de mesteceni. Şi, poate, şi memoria noastră.

Pentru că nici să-i numărăm nu am fost foarte capabili. Pentru că am pus prea puţine pietre de căpătâi. Pentru că zeci de ani i-am uitat, fiind obligaţi, şi alte câteva zeci de ani continuăm să-i uităm, fiind nepăsători.

Pe site-ul ambasadei României de la Moscova sunt publicate numele a aproape 11.000 de militari prizonieri şi civili deportaţi, morţi în lagărele NKVD. Vor urma alte aproximativ 23.000 de nume. Poate şi celelalte până la totalul de 43.000 de nume identificate.

După 2008, s-au inaugurat mai mult de 30 de monumente comemorative pentru aceştia. Numai pe teritoriul Federaţiei Ruse. E un efort pe care misiunile diplomatice din fostul spaţiu sovietic şi l-au asumat, dar care nu poate acoperi şi ceea ce rămâne de făcut în ţară.

În primul rând, împăcarea cu trecutul şi reprimirea rudelor noastre de sânge înapoi în casa noastră.