Dacă filmul experimental portughez se numeşte fado-masochism, după cum susţine Emmanuel Vincenot, viaţa de traducător în România de azi stă sub semnul maso-fachirismului. Cunosc puţine bresle mai dezavantajate în cele două decenii de tranziţie românească. Pe traducător îl recunoşti după faptul că nu i se acordă recunoaştere, spune o butadă. ­Într-adevăr, sunt rarisime cazurile când oamenii aceştia cu menire de cascador textual apar în faţă. De obicei, nimeni nu pierde timp sau neuroni încărcându-şi memoria cu nişte nume care stau aproape stingher pe pagina a treia a cărţilor. Anonimatul pare însăşi premisa lor de funcţionare. Traducătorul roboteşte nevăzut, îngăduindu-şi drept privilegii cafeaua în exces şi intimitatea unui text pe care-l citeşte înaintea publicului. Atât. Nu există încă o cartă a drepturilor pe care le are traducătorul, dar, în clipa în care ea va fi redactată, se va vedea că principalele lui hatâruri sunt dreptul de-a trăi neştiut, dreptul de-a fi subplătit drastic şi dreptul de a-şi suspenda speranţele.

Traducătorul recompune o lume şi trăieşte o viaţă de împrumut cu fiecare carte pe care-o duce la bun sfârşit. Faptul în sine nu merită emisiuni TV sau interviuri-spectacol. Indiferent cum îl cheamă, traducătorul nu satisface foamea de senzaţional, morbid şi inavuabil a publicului. Singura lui picanterie biografică - cu scuze pentru proasta folosire a termenului - e detenţia din cauze politice sub comunism. Poate tocmai de aceea cele mai savuroase lucruri care se pot spune despre meseria în chestiune încap în două definiţii. Prima face epocă de aproape trei decenii, de când a lansat-o Andrei Bantaş: „Traducătorul este amantul care intră pe geam în camera unei femei, o seduce şi-i face un copil care seamănă cu soţul". A doua, mai recentă şi punând în locul frivolităţii joviale patetismul erudit, îi aparţine lui Mihai Cantuniari: „Traducătorul este migălitorul pe veci anonim al tapiseriei de la Bayeux". Împreună, cele două definiţii rezumă destinul unor oameni care îşi pun talentul, cultura şi până la urmă viaţa la dispoziţia noastră. Sunt oameni care nu au virtuţi de anahoret, dar care s-au obişnuit să trăiască prost muncind bine.

A nu se crede că traducătorul e un personaj clorotic, scopit sau divorţat de plăcerile pământeşti. Cunosc destui membri ai acestui sindicat discret ca să asigur pe toată lumea că nu-i aşa. Umorul Antoanetei Ralian, valvârtejismul picaresc al lui Andrei Ionescu, graţia Ilenei Cantuniari, vioiciunea contaminantă a Corneliei Rădulescu, dinamismul pontos al tandemului Vlad Zografi-Vlad Russo sau şarmul Ilenei Scipione nu trebuie însoţite de explicaţii sau stupori. Iar până când unul dintre aceşti oameni fixaţi de bunăvoie în ipostaza de dublură a lui Iris Murdoch, Borges, Vargas Llosa sau Ionesco va apărea la televizor, iată că Luminiţa Voina-Răuţ, ea însăşi o traducătoare admirabilă, aşază reflectorul asupra breslei. Cum? Printr-o carte sensibilă, scrisă cu sufletul în palmă şi cu emoţiile târcolind-o permanent. „Traducerile din poveste", volum apărut recent la Editura Vellant, spune povestea unei populaţii de cameleoni care se confundă la cerere cu peisajul andin, parizian sau praghez. Fişa ei de existenţă încape într-o frază desprinsă din chiar primul capitol: „Aidoma bijutierului care şlefuieşte piatra, dându-i strălucire de diamant, asemenea viorii care trebuie să găsească sunetul cel mai curat pentru ca muzica întregii orchestre să sune divin, aşa trebuie să lucreze acest maestru al cuvântului care este traducătorul unei cărţi".