Motive de optimism (2): încrederea în instituţii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aţi parcurs enorm de multe texte în care toată lumea se întrece în a da lecţii autorităţilor, cu siguranţă. Politicienii de orice fel se întrec în a mima atitudinea creativă, însă folosesc toate căile de a boicota eforturile specialiştilor de a determina populaţia să respecte sfaturile, recomandările şi ordinele lor.

Este o atitudine imatură şi chiar cu efecte periculoase, pentru că instigă propriii simpatizanţi să nu mai asculte de vocea statului în cel mai sensibil moment din istoria României de după războaiele mondiale. Un public care primeşte un îndemn de la autorităţi, pe de o parte, şi o contestare directă a acestui îndemn de la politicienii în care crede, pe de altă parte, intră în disonanţă cognitivă. Şi unii încep să se comporte exact ca politicienii – adică sfidator, resping recomandările şi se laudă cu teribilismul lor. Şi, de fapt, prin acţiunea lor, contribuie la ceva ce este, pană la urmă, infracţiune – zădărnicirea combaterii virusului. 

Toată această competiţie de băgat în faţă lasă un gust amar unui observator neutru, şi este cu atât mai dezamăgitoare cu cât vine din partea unor oameni ce par educaţi şi responsabili. 

Revin însă, după această introducere, la motivul textului meu. Există, dincolo de aceste atitudini, în continuare, motive de optimism. România a luat, la sfatul medicilor şi specialiştilor în situaţii de urgenţă (oameni respectabili şi credibili) măsuri mai rapid decât majoritatea statelor afectate. Noi luăm astăzi măsuri de distanţare socială dură, pe care state precum Italia sau Spania nu le-au luat când aveau doar 3-4-500 de cazuri. Şi asta poate compensa lipsa de resurse a statului român – secat de resurse şi încă insuficient de dezvoltat. Să mă fac bine înţeles – măsurile propuse vin dintr-o zonă a specialiştilor, pe care cu toţii ar trebui să îi ascultăm şi respectăm.

Iar aceste măsuri se pliază pe încrederea cu care românii primesc deciziile autorităţilor. Peste 78% dintre români, conform unor studii recente (măsurate chiar în aceste zile de către mai multe echipe) apreciază măsurile autorităţilor ca fiind eficiente. 78 la sută, adică peste trei sferturi. Şi peste 80% au încredere că echipa de coordonare se comportă eficient. Mai mult, peste 75% au încredere în medici, şi chiar peste 65% au încredere în Guvern şi Ministerul Sănătăţii. 

Aţi putea spune că românii nu au de ales, că o astfel de criză strânge publicul aproape de autorităţi şi le oferă sprijin. Adică, altfel spus, publicul trece peste orice şi acum are încredere. Nu este însă valabil pentru orice. De exemplu, opţiunile de vot nu se schimbă, chiar dacă se transferă credibilitate şi încredere către cei care gestionează acum situaţia. Cu alte cuvinte, nu doar publicul liberal are încredere în autorităţi, dar şi mare parte din cei care votează PSD sau USR. De ce? Pentru că, pentru mulţi dintre români, măsurile sunt considerate bune şi binevenite. 

De asemenea, deşi au mare încredere în autorităţi şi în instituţiile publice – medici, pompieri, militari, chiar şi poliţişti– românii nu au la fel de multă încredere în oamenii obişnuiţi, din jurul lor. O măsurare simplă a nivelului de încredere socială, folosită în literatura de specialitate, arată că sub 15% dintre români ar avea încredere în oameni obişnuiţi, peste 80% considerând că este mai bine să fii atent în relaţiile cu ceilalţi. Sunt cele mai mici cifre din Europa civilizată, comparabile doar cu atitudini din Rusia sau Turcia. Iar datele nu sunt valabile doar acum – de ani de zile este aşa. Puteţi verifica datele World Values Survey din valuri diferite din ultimii 30 de ani. Românii nu au încredere unii în alţii – iar cei care au încredere sunt de 3-4 ori mai puţini, ca pondere, faţă de state occidentale civilizate. Din cauza acestei lipse de încredere, din atitudinea intolerantă faţă de oamenii diferiţi sau străini (fie ei diferiţi prin opţiuni politice, religioase, sexuale sau prin diferenţe etnice sau rasiale) vine lipsa de asociativitate şi de solidaritate. Acestea se numesc resurse ale capitalului social. Pe care noi nu le avem foarte mult. De aceea, românii nu se pot baza mult pe ei înşişi în respectarea normelor şi în manifestarea unei solidarităţi faţă de ceilalţi.

Dar, din fericire, ei se bazează pe autorităţi. Şi par că sunt dispuşi să le acorde încredere, chiar şi când nu vor să acorde încredere oamenilor din jurul lor. Acest lucru este un semnal foarte bun, o resursă nesperată pentru stat şi societate pentru săptămânile care urmează. Pentru că reprezintă premisa că, urmând sfaturile sau ordinele autorităţilor, românii ar putea să nu repete scenariul italian.

Cum am ajuns aici? Cum se poate ca lipsa încrederii sociale să coexiste cu încredere în anumite zone, în anumite instituţii? Una din explicaţii ţine de performanţa bună a multor lideri ai acestor instituţii, cu siguranţă. 

Medicii care apar public transmit siguranţă (nu doar Arafat, dar şi Rafila, Streinu-Cercel, Marinescu, Nasta şi mulţi alţii). 

Militarii dau exemple de eficienţă prin seriozitatea pe care un lider ca Nicolae Ciucă a menţinut-o în această zonă, atât în ţară, cât şi în relaţia cu NATO sau SUA. Iar construirea spitalelor mobile de campanie confirmă acest lucru. 

Poliţia a dat impresia de organizare şi promptitudine, inclusiv prin prestaţia unor lideri noi (iar schimbările din Jandarmerie au ajutat la reprofesionalizarea instituţiei). 

Chiar şi serviciile secrete – esenţiale acum pentru gestionarea unor zone cheie (precum aeroporturile sau monitorizarea celor reveniţi în ţară) au câştigat recent în credibilitate prin gesturi de retragere din zona luptelor politice (Eduard Hellvig a produs o reorganizare regională necesară, în direct testată în prezent). 

Guvernul, cu toată culoarea sa politică, reuşeşte să preia modelul sobru şi serios pe care Preşedintele îl cere, şi parcă nu vedem aceeaşi grabă a liberalilor de a da profesioniştii la o parte pentru a ieşi ei în faţă. 

Astfel de gesturi ajută, iar oamenii văd şi apreciază. De aici cifre de încredere pe care ani de zile România nu le-a cunoscut. Cine ştie să se uite atent şi nuanţat la datele publice (măsurători sociologice, monitorizări ale conversaţiilor din reţelele sociale, tendinţe etc) vede că statul român are mai multe seminţe profesionale importante, care ar putea contura în viitor repere pentru construcţii instituţionale solide. 

Iar depăşirea acestei crize fără repetarea scenariului italian – obiectivul adevărat al desfăşurărilor actuale – ar reprezenta un pas major înainte, pentru ca România să treacă de la faza de certuri în curtea şcolii la faza de construcţie (sau reconstrucţie, pentru că despre asta va fi vorba) a unei societăţi ceva mai funcţionale. 

Zilele următoare voi continua această enumerare a motivelor de optimism, măcar ca exerciţiu analitic constructiv într-o perioadă în care valul de îngrijorare ar trebui să ne determine pe toţi să rămânem pozitivi. 

   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite