Frica cea mai mare

Cum se descurcă România dacă este atacată de Rusia, și cât rezistă până vine ajutorul de la NATO? Această întrebare a alimentat foarte multe temeri în ultimii doi ani. Președintele Traian Băsescu a accentuat teama românilor, spunând că țara noastră trebuie să fie capabilă se se apere singură nu doar câteva zile, ci poate câteva luni, până când sosesc trupele NATO. Alții spun că, în cazul unei invazii, nu contează nici cât o ceapă degerată cele câteva mii de militari americani și francezi deja existenți pe teritoriul nostru, și că ocuparea Moldovei (prin deja celebră Poartă Focșani) este o chestiune de de 24 de ore. Evident, în fața acestor semnale, mesajele panicarde au teren fertil... „La ce ne mai trebuie NATO?” „De ce îi plătim pe americani?” „Nu e mai bine să ne punem bine cu rușii?” „Ce căutăm noi în disputele astea?”... „Capul plecat, sabia nu-l taie” etc etc etc...

Această panică nu servește decât celor care vor să scadă încrederea în modelul occidental, în democrație și în relația noastră cu Europa și NATO. Este o panică pe care autoritățile actuale nu par capabile să o combată, deși îi văd efectele zi de zi. Această panică face ca în România să crească discursul anti-occidental, precum și ostilitatea față de instituțiile partenere. Și, implicit, contribuie la un cerc vicios din care câștigători sunt doar vecinii noștri estici.

În ultimele zile am văzut, din primele rânduri, care este răspunsul pe care îl pot acorda SUA și statele puternice din NATO către un partener strategic. Mobilizarea fără precedent pentru apărarea spațiului aerian al Israelului ar trebui să servească drept răspuns pentru toți cei care, iresponsabil, transmit mesaje isterice și fricoase. În doar câteva ore, pentru apărarea Israelului s-au mobilizat nave de luptă occidentale din Mediterana, avioane care au decolat din Cipru, dar și de pe Mihail Kogălniceanu, și au fost activate sisteme defensive identice cu scutul nostru de la Deveselu. Care, apropo, pentru cei care nu își aduc aminte, a fost construit tocmai pentru a răspunde unor amenințări balistice precum cele provenite din Iran. Și, cu această mobilizare, s-a reușit un răspuns senzațional, pe loc, în fața unui atac mamut (peste 300 de rachete și drone). Acest tip de răspuns se aplica pentru statele din umbrela NATO, cu siguranță!

Sigur, trebuie explicat și care a fost costul acestui răspuns – presa vorbeste de un cost care oscilează între jumătate de miliard de dolari și 1,3 miliarde de dolari. Da, ați citit corect, câteva ore de apărare cu cele mai sofisticate arme occidentale, costă atât de mult... Își permite România să plătească un astfel de cost? Întrebarea adevărată este mult mai sofisticată, și include și NATO, flancul estic și statele occidentale în ansamblul lor. În cazul unui atac estic (care nu mai pare deloc o fantezie, din păcate), nimeni nu își permite să nu existe un răspuns rapid, imediat, total și proporțional. Altfel, NATO și tot edificiul occidental dispare ca logică politică. De aceea își dorește atât de mult Ucraina să devină țară membră a UE și NATO. De aceea ar trebui să ne dorim și noi ca Republica Moldova să devină țară membră a acestor instituții.

Articolul 5 din tratatul NATO (principiul celor trei mușchetari – toți pentru unul, unul pentru toți) funcționează. Nu doar pentru statele membre, ci și pentru partenerii săi strategici (precum Israelul). Dincolo de atacul Iranului, știrea zilelor trecute a fost, de fapt, răspunsul excepțional dat de armatele occidentale. În fața acestui răspuns, un dictator precum Putin se va gândi de câteva ori înainte de a declanșa operațiuni demente.

Revenind la România. Datele din studiile sociologice sunt aparent liniștitoare – românii se simt apărați de NATO și aleg Occidentul în proporție de 5 la 1, în orice scenariu. Narativele rusești sunt destul de limitat prezente în spațiul public, comparativ cu alte state din Est (precum Bulgaria, țările din Balcani sau chiar țările baltice). Chiar dacă au crescut nemulțumirile față de Vest, discursul RoExit este profund minoritar, iar publicul dispus să se mobilizeze în sprijinul Rusiei este de sub 10%. Încrederea în Armată este suficient de crescută pentru a nu exista temeri reale. Sigur că mai sunt multe de făcut – iar partea de înzestrare și de continua modernizare a Armatei este doar un aspect al discuției. Un aspect mult mai important, din păcate profund ignorat de liderii politici români, ține de explicarea constantă a situației regionale, a măsurilor pe care trebuie să le luăm, a costurilor reale și a garanțiilor pe care le primim. Nu este suficient să apară un lider o dată pe trimestru pentru a da asigurări că totul este bine. Publicul se îngrijorează constant, legitim, pentru că fluxul informațional actual este incredibil de rapid și intens. Fără o comunicare strategică asumată pe toate palierele (lideri guvernamentali, lideri de partide pro-occidentale inclusiv din opoziție, influenceri cu valori democratice, instituții publice, chiar și mass-media), discursul care contestă tot acest drum va reveni mereu și mereu. Și va alimenta mereu, cu scenarii tot mai ciudate, fricile cele mai profunde ale românilor. Și, mai grav, va câștiga treptat adepți, care vor deveni tot mai cinici, nepăsători și neinteresați de protejarea României.