Înotam noaptea, trăiam cu nimic şi ne-ntrebam cum e să fii mare. Cântam pe note piesele-n surdină, de la ţărm. În spate era luna în întuneric şi apa, în faţă erau lumini, viteză, viaţă, vise, muzică. Atât. Mi se înălţa sufletul. Cântam de fericire. Soarele-mi dădea pistrui, se potriveau cu marea. Şi ochii mi se făceau azur de bucurie.

Zilele începeau cu nisip pe picioare şi cu apa rece. Mâncam acadele şi cântam pentru o bere, în gara din Constanţa. Nu ne păsa de nimeni, eram liberi, alergam spre orice nu avea ţărm. 

Spuneam şi cuvinte nepermise, la terasa cu vedere la nesfârşitul mării. Nu gândeam că există şi Turcia, dincolo de nesfârşit. 

Dincolo de cer erau fiinţe ale luminii. Întinşi pe nisip cu faţă în sus, nu vedeam decât pulsaţia stelelor. Zburam printre galaxii şi suflam în praf stelar. Făceam baie, goi, în focul Soarelui, ne prindeam de stelele căzătoare. Chiuiam la fiecare cotitura. 

Odată m-a prins noaptea stelelor căzătoare în munţii Bucegi, cu cortul, în luminişul din mijlocul pădurii. Trosneau lemnele peste tot în jur, dar noi eram deja printre constelaţii. Când oraşul nu mai străluceşte, sclipesc stelele, ca diamantele. Sigur era adevărat că în zilele senine se vedea marea, de-acolo, de sus!

Zile după zile nu făceam altceva decât să râdem, să cântăm, să iubim. 

Ne numeam Enders, era prima mea trupă. Nu ne-am gândit că numele reprezintă ceva. Ne-am despărţit când am intrat la facultate. Unul este architect, altul este dentist, alţii au plecat în Italia, de alţii nu mai ştiu nimic. 

Mâncam acadele şi cântam pentru o bere, în gara din Constanţa.

Eu m-am scandalizat când fratele meu a spus: „am visat că o să mori”.  El a mai avut premoniţii, de aceea n-am vorbit cu el câteva ore. Apoi am zis: „dacă o să mor, o să mor. N-o să ştiu”. Mi-am reluat gândurile şi am început să fac planuri. Trebuia să fie totul într-un anumit fel. Am plănuit şi-am plănuit, şi-am înţeles că trebuie să fii organizat ca să poţi să găseşti tot ce cauţi. Mă trezeam dimineaţa şi studiam, mi-am organizat cursurile de la facultate ca să-mi fie uşor, în caz că mai am nevoie de ceva informaţii din ele. 

Am pus bani deoparte, n-am mai mers la mare mult timp. Visam, cu avânt, la viitor, şi aşa, viitorul a trecut. M-am rostogolit spre lumea cu reguli şi cu graniţe. Nici stelele nu mai cad cum cădeau odată. 

El (n.r- profesorul Bertok Alexandru) nu a apucat să vadă, a plecat prea devreme în Ceruri. Mă gândesc, deseori, dacă ceea ce fac l-ar fi făcut să zâmbească. Poate că zâmbeşte.

De curând am fost în juriu la Ursuleţul de Aur, concursul la care am luat primul nostru premiu ca trupă şi m-am întors puţin în trecut, mi-am amintit detalii din învăţăturile profesorului nostru. Se numea Bertok Alexandru şi m-am tot gândit că ar fi fost mândru să vadă că am ţinut minte tot ce m-a învăţat. El nu a apucat să vadă, a plecat prea devreme în Ceruri. Mă gândesc, deseori, dacă ceea ce fac l-ar fi făcut să zâmbească. Poate că zâmbeşte.  

Mulţi sunt cei cu care aş vrea ca viaţa să mă reîntâlnească. Eu nu am putere să vorbesc, aş putea înţelege cât de departe am plecat, că nu mai am locul meu nici acolo, nici atunci. Oare dacă m-aş întoarce acasă n-aş visa la locul unde sunt acum? Prea multe gânduri, aşa e omul. 

Culeg vise”  - asta ştiu.  Uneori, cu tolba plină, „vreau să mă întorc acasa” , dar „mi-e dor de locuri ce nu le-am văzut vreodată” .

Cât... şi până când înveţi să fii mare? Câte trebuie să înveţi şi câte trebuie să uiţi până afli că nu ştii nimic? Copilărie, copilărie, ce-mi faci tu mie... Nici eu „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.