În primul rând, neîncrederea cronică în cele mai multe instituţii ale statului, din cauza performanţelor acestora. În al doilea rând, neîncrederea crescândă în capacitatea elitelor locale de a propune un pact social alternativ, diferit de acela al actualei democraţii electorale. În al treilea rând, majoritatea rapoartelor despre performanţele instituţionale ale României chiar au fost critice şi foarte critice. În fine, o atitudine anti-sistem din ce în ce mai pregnantă în cadrul unei societăţi civile care consideră că dezvoltarea instituţional-politică a României se poate produce doar din exterior.
 
Când, într-un asemenea context, apare un raport oficial care nu pare nici critic şi nici foarte critic, poate să apară disonanţa cognitivă, confuzia. Un exemplu elocvent în acest sens este Raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă din România în anul 2020. Dacă vă raportaţi la modul în care a fost reflectat în presa din România, veţi găsi păreri împărţite despre raport. Dacă-l veţi compara, în general, cu rapoartele internaţionale despre România din ultimii ani e probabil să fiţi surprinşi de neutralitatea-i mai degrabă pozitivă.
 
Cine va citi raportul în discuţie, va constata că acesta nu şi-a propus să fie nici pozitiv, nici negativ. Şi-a propus să fie inclusiv. Adică deschis spre cât mai multe perspective privind libertatea religioasă. Această abordare inclusivă stă la baza modului în care a fost redactat raportul. Şi a fost redactat pe baza informaţiilor oferite de oficiali guvernamentali, grupuri religioase, organizaţii non-guvernamentale, jurnalişti, experţi în drepturile omului şi cercetători din zona academică. Deci abordarea e largă, inclusivă, nediscriminatorie. De altfel, Guvernul SUA precizează că îşi propune „să diminueze potenţialele prejudecăţi” în legătură cu domeniul libertăţii religioase. Şi cum face asta, dincolo de abordarea inclusivă?
 
Printr-o abordare cvasi-academică. Raportul are multe dintre ingredientele unui articol ştiinţific, respectiv abstract, structură, problematizare şi stil weberian, obiectiv. Diferenţele în materie de drepturi pentru denominaţiunile religioase oficial recunoscute, caracterul obligatoriu sau facultativ al educaţiei religioase în instituţiile de învăţământ public, constrângerile legislative faţă de grupurile religioase care doresc recunoaşterea oficială, constrângeri asupra practicilor grupurile religioase nerecunoscute prin lege etc. sunt deja cărările bătătorite pe care înaintează cercetarea academică a raporturilor stat-culte sau organizaţii religioase şi, implicit, a libertăţii religioase. Ei bine, toate aceste direcţii, abordate frontal sau indirect, le găsim şi în Raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă în România în anul 2020. Evident, raportul nu este complet academic, pentru că un text ticsit cu referinţe şi bibliografie ar fi fost dificil de popularizat.
 
După ce parcurgi raportul, te întrebi care ar fi cea mai bună formulă pentru a-l traduce pe înţelesul publicului larg. Şi înţelegi că, desi utilă din perspectiva de mai sus, o abordare strict jurnalistică poate rata două aspecte fundamentale ale raportului. În primul rând, o abordare jurnalistică ar putea rata plenar perspectiva inclusivă a acestuia. Adică exact perspectiva care şi-a propus – cu succes! – să nu transforme raportul într-o naraţiune discriminatorie la adresa vreunui cult religios, asociaţie religioasă sau grup religios din România.
 
Evident, abordarea inclusivă poate fi şi critică. Dar o perspectivă inclusivă nu mai este inclusivă dacă se bazează pe o singură naraţiune, o practică jurnalistică din ce în ce mai des întâlnită. În al doilea rând, perspectiva jurnalistică poate pierde uşor din vedere metodologia textului. Spre deosebire de alte rapoarte apărute în legătură cu respectarea libertăţii religioase în anul 2020, ce vor fi pomenite mai în avalul acestui text, Raportul Departamentului de Stat al SUA nu propune comparaţii între România şi alte state. Acolo unde apar, comparaţiile se fac între situaţia din România anului 2019 şi aceea din România anului 2020. Metodologic vorbind, cred că abordarea e corectă din cel puţin două motive.
 
În primul rând, Raportul Departamentului de Stat nu e un sondaj care să proiecteze o imagine statică asupra libertăţii religioase din România. Raportul îşi propune să surprindă libertatea religioasă mai degrabă ca proces, care ia în considerare nu numai influenţa statului asupra denominaţiunilor (structurilor) religioase din România, ci şi impactul pe care acestea îl pot avea asupra statului. În plus, surprinzând libertatea religioasă ca proces, raportul în discuţie poate prezenta evoluţiile comparativ cu anul precedent. În al doilea rând, nu numai că state diferite au instituţionalizat deja modele religioase diferite, dar capacitatea instituţională diferită de a extrage şi mobiliza resurse poate fi un alt factor care afectează libertatea religioasă în pandemia de coronavirus.
 
În aceste condiţii, abordarea comparativă a libertăţii religioase în diferite state în pandemia de coronavirus poate fi operată. Dar o astfel de abordare poate pierde din vedere o mulţime de elemente informale şi istorice, cu impact direct şi asupra managementului pandemiei, şi asupra libertăţii religioase în pandemie. Drept urmare, apare ca metodologic corectă perspectiva inclusă în Raportul Departamentului de Stat al SUA de a compara libertatea religioasă din România anului 2020 cu situaţia din anul precedent. Concluzionând, pentru a nu pierde din vedere viziunea inclusivă de care se reazemă raportul şi nici elementele academice ale acestuia, o decriptare cvasi-academică a textului apare ca fiind în acord atât cu spiritul cât şi cu litera lui.
 
Raportul are patru secţiuni. Una legată de demografia religioasă din România, alta despre practicile guvernamentale legate de libertate religioasă, urmată de practicile societăţii româneşti în ansamblul său. În ultima secţiune a raportului sunt prezentate succint demersurile făcute de Guvernul Statelor Unite, prin intermediul Ambasadei SUA din România, în vedere respectării şi promovării libertăţii religioase. Raportul porneşte de la o premisă sociologică. Respectiv demografia religioasă din România în raport cu datele oficiale furnizate de recensământul din 2011.
 
Iată, prezentate pe scurt, datele pe care se bazează discuţia întregului raport. În privinţa populaţiei României, estimarea guvernului SUA este că, la nivelul anului 2020, această numără aproximativ 21, 3 milioane de persoane (pagina 2). Dintre acestea, 86, 5% sunt de confesiune ortodoxă, iar aproximativ 5% de confesiune romano-catolică. Sub un procent din populaţia României e formată din atei şi necredincioşi. Tot în Raport se menţionează faptul că din cei 64 337 de musulmani declaraţi la recensământul din 2011, peste 43 000 locuiesc în judeţul Constanţa. De asemenea, se precizează că majoritatea credincioşilor greco-catolici, ca de altfel şi cei mai mulţi protestanţi şi diferite confesiuni de romano-catolici trăiesc în Transilvania.
 

Libertatea religioasă reflectată în legile din România

 
Dacă secţiunea I a raportului prezintă demografia religioasă din România în acord cu datele furnizate de recensământul din 2011, secţiunea a II-a dezbate practicile guvernamentale prin intermediul cărora este promovată şi respectată libertatea religioasă din România. Mai precis, secţiunea II-a discută cadrul legal şi acţiunile specifice prin intermediul cărora Guvernul României a respectat libertatea religioasă în anul 2020.
 
Premisele juridice ale Raportului sunt Constituţia României şi Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Este enunţat de la bun început principiul potrivit căruia Constituţia României interzice restricţionarea libertăţii de gândire, opinie, conştiinţă sau credinţă religioasă, Constituţia respinge totodată constrângerea ca individul să susţină o credinţă religioasă contrară propriilor convingeri. De asemenea, se menţionează autonomia tuturor religiilor faţă de stat şi libertatea acestora de a se organiza în acord cu propriul statut în cadrul prevăzut de lege. Raportul prezintă clasificarea religioasă din România, cu denominaţiunile/cultele religioase” aflate la cel mai înalt nivel, urmate de „asociaţiile religioase” şi „grupuri religioase” (p. 4).
 
Sunt prezentate cele 18 culte religioase recunoscute ca „denominaţiuni religioase” în România, precum şi drepturile de care se bucură acestea potrivit legii, printre care finanţare publică pentru plata parţială a salariilor clerului şi construirea/renovarea de lăcaşuri de cult, predarea de cursuri de religie în sistemul public de învăţământ, difuzarea de programe religioase la radio şi televiziune etc. (p. 5). Lectorul află condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o asociaţie religioasă din România pentru a dobândi statutul de denominaţiune (cult) religioasă, necesar pentru a avea acces la drepturile prevăzute mai sus.
 
Este vorba, în primul rând, de demonstrarea unei activităţi de 12 ani, începând din 2006. Iar, în al doilea rând, de un număr de membri de cel puţin 0, 1% din populaţia stabilită de recensământul din 2011. Adica minim 20 120 de membri. Ca o comparaţie, în cazul Cehiei, procentul e de 1% din populaţie, adică aproximativ 10 000 de persoane. Pentru ca un grup religios să capete statutul de asociaţie religioasă trebuie să fie format din cel puţin 300 de cetăţeni care practică aceeaşi credinţă şi să parcurgă anumiţi paşi procedurali. Această practică e considerată discriminatorie de „unele grupuri religioase minoritare” (pag. 11) pe motiv că alte asociaţii decât cele religioase au nevoie de doar trei membri pentru înregistrare şi nu trebuie să depună datele membrilor lor. Asociaţiile religioase au acces la un drept de care beneficiază cultele religioase. Este vorba despre faptul că sunt scutite de plata impozitului pe clădirile utilizate în scopuri religioase, educaţionale sau în scopuri sociale. Grupurile religioase nu au acces nici la fonduri publice şi nici la scutiri de taxe, deoarece nu au nici o formă de înregistrare juridică.
 
După parcurgerea componentei juridice, lectorul înţelege profilul modern al acesteia, dar nu poate să se înalţe cu mult peste firul ierbii în înţelegerea stării libertăţii religioase din România. E motivul pentru care introduc în dezbatere câteva nuanţe academice. În primul rând, chiar dacă statul este neutru, potrivit legii, faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee, asta nu implică automat şi o separaţie netă între stat şi biserică. Statele în care o astfel de separaţie e deja tradiţională sunt Franţa şi Statele Unite ale Americii. Pe listă intră şi Cehia. În multe alte state din Uniunea Europeană, printre care şi România, statul continuă să aibă o minimă „parţialitate religioasă”. Ce înseamnă asta? Înseamnă, pe de o parte, influenţa statului asupra denominaţiunilor religioase, iar, pe de altă, parte, influenţa pe care acestea din urmă o exercită asupra statului. Ce înseamnă „parţialitate religioasă” în România, mai ales în raporturile dintre stat şi culte? Înseamnă un parteneriat între stat şi culte, de natură să păstreze atât autonomia statului faţă de culte, cât şi autonomia cultelor faţă de stat.
 

Cum a acţionat guvernul pentru respectarea libertăţii religioase în România anului 2020

Secţiunea are două componente. Prima discută politicile Guvernului României în starea de urgenţă. Iar a doua, mai consistentă, tratează procesul prin care sunt restituite proprietăţile religioase confiscate între 1940-1989.
 
După cum spuneam, prima componentă prezintă ordonanţele militare adoptate de Ministerul de Interne în luna martie. Cea din 17 martie interzicea activităţile religioase în spaţii închise, pentru ca o altă ordonanţă militară, adoptată pe 21 martie, stipula că slujbele religioase private - botezuri, nunţi, înmormântări – puteau fi oficiate cu condiţia prezenţei a cel mult opt participanţi. Raportul mai precizează că potrivit aceleiaşi ordonanţe din 21 martie puteau fi oficiate şi slujbele pentru administarrea Sfintei Împărtăşanii pentru pacienţii spitalizaţi şi pentru persoanele bolnave aflate la domiciliu.
 
Se impune o paranteză aici. Pe 17 iulie 2020 era dat publicităţii OSCE Human Dimension Commitments and State Responses to the Covid-19 Pandemic. Raportul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa analiza problematica libertăţii religioase în fazele iniţiale ale primului an pandemic, respectiv perioada martie – iunie 2020. La pagina 117, raportul propune o clasificare, pe trei niveluri, a restricţiilor religioase impuse de diferitele state după cum urmează: ridicate, moderate şi scăzute. La restricţiile religioase cu caracter ridicat intră două tipuri de practici. Pe de o parte, interzicerea rugăciunii private în lăcaşurile religioase publice, precum şi a adunărilor religioase publice. Iar pe de altă parte, interzicerea adunărilor religioase cu caracter public, dar acceptarea rugăciunii private în spaţiile publice de rugăciune. Indirect deci, raportul OSCE clasifica restricţiile ridicate în sever-ridicate şi moderat-ridicate. Câteva nuanţe sunt importante aici. Prima este aceea că
 
Raportul OSCE includea România, alături de Cipru, Danemarca, Germania, Tadjikistan, Turcia şi Marea Britanie, între statele care au impus restricţii sever-ridicate în privinţa libertăţii religioase. Am observat puţin mai devreme că Raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă amintea faptul că ordonanţa militară din 21 martie a permis desfăşurarea slujbelor religioase private în biserici, cu condiţia prezenţei a maxim opt participanţi. Ca atare, restricţiile religioase impuse de România pe perioada stării de urgenţă au fost de fapt moderat-ridicate.
 
În România nu au fost închise lăcaşurile de cult, personalul de cult a putut oficia slujbele religioase, iar la cele cu caracter individual au putut participa şi credincioşii, în număr limitat.
 
Tabelul: Evoluţia restrângerilor vieţii religioase în perioada pandemiei de COVID-19 în principalele state europene cu prezenţă românească.
 
Păstrând deci referenţialul OSCE, România nu a impus restricţii libertăţii religioase precum Cipru, Danemarca, Germania, Tadjikistan, Turcia şi Marea Britanie. Ci mai degrabă precum Croaţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Italia, ca să enumăr doar căteva dintre statele amintite de raportul OSCE. În al doilea rând, restricţiile de circulaţie din România cu impact semnificativ asupra libertăţii religioase au vizat preponderent starea de urgenţă. Raportul OSCE acoperă perioada martie – iunie 2020, fără însă să discute modul în care relaxarea restricţiilor de circulaţie a influenţat libertatea religioasă după terminarea stării de urgenţă.
 
Mai precis, trecerea de la starea de urgenţă la starea de alertă a însemnat, pe de o parte, permiterea oficierii slujbelor religioase publice în aer liber, iar, pe de altă parte, acceptarea serviciilor religioase cu maxim şaisprezece participanţi în toate lăcaşurile de cult, aşa cum subliniază raportul Departamentului de Stat. În fine, dincolo de nuanţele de mai sus, cred că cel mai semnificativ aspect e legat de modul în care credincioşii din România, indiferent de cultul religios de care aparţin, au resimţit restricţiile religioase. Despre emoţiile resimţite mai ales de credincioşii care au celebrat Sărbătorile Pascale în perioada de urgenţă, ştiinţele sociale nu vor putea spune prea multe, cu excepţia cercetătorilor care utilizează metoda jurnalului. Post-factum, în decembrie 2020, Barometrul Vieţii Religioase realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS releva că 47, 3% dintre respondenţi au perceput că „statul a încălcat libertatea religioasă a cultelor”, în vreme ce 15, 9% dintre subiecţi apreciau că „statul a colaborat foarte bine cu bisericile şi a comunicat foarte bine măsurile luate”. Închid aici paranteza şi revin la discuţia din raportul Departamentului de Stat al SUA despre restricţiile religioase din primul an pandemic din România.
 
Raportul aduce în discuţie scrisorile publice prin intermediul cărora reprezentanţi ai BOR şi ai Uniunii Bisericilor Baptiste din România au solicitat autorităţilor relaxarea restricţiilor religioase în perioada de urgenţă. Este prezentată apoi în detaliu interacţiunea dintre BOR şi Ministerul de Interne în legătură cu permiterea accesului credincioşilor la biserică în Vinerea Mare Ortodoxă, din 17 aprilie 2020. Metamorfozele acestui acord, încheiat pe 14 aprilie, precum şi protestul anumitor partide politice sunt menţionate în raport, ca de altfel şi reacţia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Potrivit evaluării CNCD, în condiţiile în care acordul respectiv nu viza toate cultele religioase din România, acesta poate fi considerat discriminatoriu. De aici, recomandarea CNCD pentru Ministerul de Interne de a include într-un astfel de acord toate denominaţiunile religioase din România. Raportul Departamentului de Stat mai supune atenţiei cititorului trei cazuri de decizii ale instituţiilor publice cu impact asupra libertăţii religioase din România.
 
Este vorba, în primul rând, de sărbătoare ortodoxă a Sf. Parascheva, din 14 octombrie. În legătură cu această sărbătoare, raportul menţionează decizia Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă (CNSU) din 5 octombrie 2020, potrivit căreia la tradiţionalul pelerinaj de Sfânta Parascheva puteau participa doar locuitorii Iaşiului. Raportul prezintă protestul spontan în uma căruia jandarmii au permis şi accesul non-rezidenţilor la pelerinaj, precum şi reacţia Patriarhului BOR la decizia CNSU. În al doilea rând, raportul Departamentului de Stat prezintă acordul dintre BOR şi administraţia municipală din Bucureşti din 22 octombrie 2020, în baza căruia doar bucureştenii puteau participa la pelerinajul Sfântului Dimitrie, în perioada 25-27 octombrie.
 
Totodată, este adusă în discuţie şi hotărârea Comitetului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă (CJSU) Constanţa din 11 noiembrie care permitea doar locuitorilor Constanţei să participe la prăznuirea Sfântului Andrei, pe 30 noiembrie 2020. Dincolo de prezentarea celor trei cazuri, raportul Departamentului de Stat al SUA se apleacă asupra acţiunii prin care Arhiepiscopia Tomisului a contestat în justiţie decizia CJSU Constanţa. Potrivit raportului, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea Arhiepicopiei Tomisului, pe 25 noiembrie. Pe 14 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti emitea o hotărâre judecătorească nedefinitivă care abroga decizia CNSU din 5 octombrie legată de interzicerea participării non-rezidenţilor din Iaşi la pelerinajul de Sfânta Parascheva. Mai exact, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti preciza că nu există în aria de competenţă a CNSU atribuţia de a restrânge libertatea religioasă. Limitarea libertăţii religioase se poate dispune doar prin intermediul unei legi adoptate de Parlamentul României. Drept urmare, hotărârea judecătorească nedefinitivă a Curţii de Apel Bucureşti aprecia ca discriminatorie decizia CNSU din 5 octombrie 2020, constată raportul.
 

S-au repercutat vulnerabilităţi ale statului român asupra BOR în pandemia de coronavirus?

Analizele legate de respectarea libertăţii religioase, nu numai în România, ci şi în general, implică o discutare a raporturilor dintre stat şi biserică. E adevărat că analizele instituţionale sunt nespectaculoase şi, ca atare, „nu vând”. România are intelectuali şi departamente care discută raporturile stat-biserica, dar nu şi o comunitate epistemică care să propună constant analize instituţionale ce trec dincolo de diferite clişee jurnalistice. Dacă absenţa unei astfel de comunităţi epistemice este o doar o vulnerabilitate academică sau este simultan şi o vulnerabilitate a statului şi a BOR, rămâne o întrebare deschisă. Întrebarea secţiunii e dacă diferitele vulnerabilităţi ale statului din România s-au repercutat asupra BOR în pandemie. De ce discut despre vulnerabilităţile statului? Pentru că în perioadele marcate de fluiditate social-politică accentuată, statului îi revine sarcina de a gestiona o situaţie de criză, de regulă prin parteneriate public-private. Un astfel de parteneriat a fost Operaţiunea Warp Speed, lansat în Statele Unite în luna mai a anului 2020, care a alocat într-o fază iniţială peste zece miliarde de dolari pentru descoperirea vaccinurilor utilizate în prezent. Cert este că un stat mai puţin rezilient, cu diferite vulnerabilităţi politico-administrative, va afecta nu numai rezilienţa generală a societăţii, ci şi rezilienţa celor mai multor instituţii care depind de el.
 
Ce s-a întâmplat cu colaborarea stat-biserică în România în primul an pandemic? Un lucru este cert. La nivelul imaginii, BOR a ieşit întărită din primul an pandemic. Cel puţin asta reiese din Barometrul Vieţii Religioase realizat de Centrul de Cercetări Sociologice Larics în decembrie 2020. Potrivit Barometrului, 71, 2% dintre subiecţi declarau că au multă şi foarte multă încredere în BOR. Armata era creditată cu foarte multă şi multă încredere de aproximativ 62% dintre respondenţi. Se impun câteva observaţii aici. Prima este aceea că după mulţi ani BOR ajunge să fie creditată cu încredere de peste 70% dintre respondenţi. În anii anteriori, încrederea în BOR era de aproximativ 60%, uneori scăzând chiar şi sub acest prag.
 
A doua este aceea că, tot după mulţi ani, BOR depăşeşte Armata în clasamentul încrederii publice. Iar a treia observaţie este că BOR revine în topul încrederii publice din România. Care este explicaţia? Cred că sunt cel puţin trei. În primul rând, e probabil ca publicul să fi asociat Armata cu gestionarea pandemiei şi, implicit, cu Guvernul şi cu statul. Asta ar explica diminuarea încrederii în această instituţie. În al doilea rând, mai ales în contextul stării de urgenţă, diferiţi prelaţi au contestat restricţiile religioase impuse de stat. În raport cu restricţiile impuse de Consiliul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă pelerinajului tradiţional de Sfânta Parascheva s-a pronunţat chiar Patriahul, care este citat în raportul Departamentului de Stat al SUA.
 
Mai exact, Patriarhul a apreciat că interzicerea dreptului non-rezidenţilor din Iaşi de a participa la pelerinajul de Sfânta Parascheva „a fost nemaiîntâlnit în istorie”, motiv pentru care „sărbătoarea a fost prăznuită cu tristeţe” (pagina 13). E probabil ca opoziţia soft, combinată cu opoziţia hard – cazul Arhiepiscopiei Tomisului, a unor înalţi prelaţi ai BOR faţă de restricţiile religioase impuse de autorităţile publice din România să fi contribuit la creşterea încrederii publice în BOR. Nu în ultimul rând, instituţiile religioase reuşesc să capteze mai multă încredere în situaţiile de criză, şi direct, dar şi indirect. Direct, prin faptul că proiectează în mod credibil comportamente şi naraţiuni care îndeamnă la sprijin comunitar şi optimism. Indirect, prin faptul că preiau din încrederea instituţiilor care se erodează prin implicarea directă în gestionarea unei situaţii de criză.
 
În privinţa modului în care vulnerabilităţile statului s-au repercutat asupra BOR în perioada pandemiei, punctez un singur aspect. De aproximativ două decenii, singura naraţiune coerentă de tip developmentalist din România a fost naraţiunea anti-corupţie. Faptul că astăzi BOR se află în topul încrederii publice din România relevă, la modul indirect, impactul produs asupra capacităţilor statului de practicile anti-corupţie, a căror necesitate e indiscutabilă. Pandemia de coronavirus a expus numeroasele vulnerabilităţi politico-administrative ale statului din România. Mă rezum la una singură, respectiv la absenţa coerenţei instituţionale, o vulnerabilitate deja clasică în zona capabilităţilor software sau, mai pe româneşte, în privinţa capacităţii de a genera politici publice. Expresii ale acestei vulnerabilităţi sunt reliefate chiar de raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă în România.
 
Este vorba, în primul rând, de hotârărea nedefinitivă a Curţii de Apel Bucureşti, din 14 decembrie 2020, care abroga decizia CNSU din 5 octombrie. Aceasta din urmă interzicea non-rezidenţilor din Iaşi să participe la pelerinajul tradiţional de Sfânta Parascheva. Protestul spontan de la Iaşi, care a permis în cele din urmă non-rezidenţilor ieşeni să participle la pelerinaj, precum şi numeroasele metamorfoze ale acordului încheiat de BOR cu Ministerul de Interne pentru accesul credincioşilor ortodocşi la biserică în Vinerea Mare Ortodoxă sunt alte exemple de incoerenţă instituţională. Şi sunt menţionate în Raportul Departamentului de Stat al SUA. Aceste bâlbe instituţionale ale statului din România au interferat cu libertatea religioasă nu numai a credincioşilor ortodocşi, ci şi a celorlalţi credincioşi, aşa cum reiese din evaluarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) din 30 septembrie 2020. Potrivit acestei evaluări a CNCD, acordul dintre Patriarhul BOR şi Ministerul de Interne din 14 aprilie – oricum neaplicat în forma agreată iniţial – este discriminatoriu pentru că nu se referă şi la celelalte denominaţiuni religioase din România.
 

Cum respectă societatea libertatea religioasă din România

Pe lângă discutarea practicilor legale şi guvernamentale care pot interfera cu libertatea religioasă, Raportul Departamentului de Stat al SUA abordează şi modul în care viaţa religioasă e respectată la firul ierbii, în societate. Din acest punct de vedere sunt prezentate succint perspectivele reprezentanţilor unor comunităţi religioase, altele decât cele ortodoxe, care se plâng că reprezentanţi ai BOR nu le permit accesul în cimitire pentru a-şi înmormânta decedaţii. De asemenea, raportul aminteşte situaţia cimitirului de la Săpânţa, a cărui utilizare de către membrii Bisericii Greco-Catolice este obstrucţionată de BOR. Cea mai consistentă parte a celei de a treia secţiuni a raportului este dedicată antisemitismului. Unul dintre indicatorii utilizaţi în acest sens este numărul de incidente antisemite. În 2020, Parchetul General a înregistrat 18 incidente antisemite, comparativ cu 16 în 2019 şi 13 în 2018. Direcţia de Investigaţii Criminalistice din Ministerul Afacerilor Interne a raportat două cazuri de prejudecăţi antisemite în 2019, comparativ cu şapte cazuri în 2018. În vreme ce Consiliul Superior al Magistraturii anunţa, pentru 2018, 76 de dosare cu „motiv antisemitism”.
 
Raportul Departamentulu de Stat aduce în discuţie sondajul realizat, în iunie 2020, de Agenţia ONG Împreună pentru Dezvoltare Comunitară. Utilizând clasica scală Bogardus a distanţei sociale, concluziile sondajului erau următoarele: 10% dintre subiecţi ar accepta evreii ca rude, 20% ca prieteni, 13% ca vecini, 15% ca rezidenţi ai aceluiaşi oraş, iar 31% ca rezidenţi ai aceleiaşi ţări. 44% dintre respondenţi nu aveau deloc încredere sau aveau foarte puţină încredere în evrei.
 
Raportul nu menţionează procentul respondenţilor care au declarat că aveau multă sau foarte multă încredere. Datele sondajului sunt în acord cu datele internaţionale privind nivelul încrederii particularizate din România. În contrast cu încrederea generalizată, care înseamnă încredere în oameni la modul general, indiferent de apartenenţa etno-religioasă a acestora, încrederea particularizată vizează deschiderea doar, sau mai ales spre, indivizii din aceeaşi comunitate etno-religioasă. Simplificând foarte mult discuţia, chiar cu riscul de a o esenţializa, încrederea generalizată încurajează raporturile inter-culturale, câtă vreme încrederea particularizată le încurajează pe cele intra-culturale. Ce ştim despre România? Ştim că încrederea particularizată se află la cote ridicate. În 2005, doar 10% dintre români declarau că au încredere în alţi oameni. Procentul rămânea neschimbat în 2019, când 13% dintre români afirmau că au încredere în alţi oameni.
 
Deci din acest punct de vedere, România e cam la acelaşi nivel cu Columbia, Brazilia, Ecuador, Peru, state în care doar 10% din populaţie are încredere în necunoscuţi. La polul opus se află statele scandinave, Norvegia, Suedia şi Finlanda, unde 60% dintre cetăţenii acestora au încredere în oameni în general. Aşa se întâmplă în statele coerente politico-administrativ, care produc bunăstare. Pe scurt, nivelul ridicat al încrederii particularizate alimentează intoleranţa şi clivajele etno-religioase. Care e cauza nivelului ridicat de încredere particularizată din România? Majoritatea analizelor care discută acest aspect sunt focalizate asupra factorilor contingenţi, de genul discursurilor extremiste, supravieţuirea ideilor dreptei radicale în partidele mainstream din România, traseismul politic etc.
 
Numeri pe degetele de la o singură mână studiile care conexează nivelul ridicat al încrederii particularizate din România cu „capcana calităţii medii a instituţiilor”. Lipsesc cu alte cuvinte abordările instituţionale care să lege prevalenţa încrederii generalizate de calitatea infrastructurii administrative şi politice a României. Adică acele studii care să arate că diminuarea încrederii în instituţiile publice, mai ales în acelea implicate direct în implementarea politicilor publice cu rezonanţă socială mare, îi determină pe cetăţeni să intre în reţele particulare şi să respingă, treptat, contractul social cu statul. Astfel, un stat cu capacităţi politico-administrative marcate de vulnerabilităţi contribuie în mod direct la reproducerea încrederii particularizate, în detrimentul celei generalizate. Atât prin politici publice ratate, cât şi prin practici discursive, vezi în acest sens nivelul – îngrijorător pentru un stat de drept - dezbaterii politice din România. Pe scurt, societatea din România oglindeşte în mare măsură practicile prevalente în instituţiile publice.
 
Raportul Departamentului de Stat aduce în discuţie discursurile de pe reţelele sociale care continuă să relativizeze Holocaustul, cu câteva exemple concrete, precum naraţiunea diseminată de anumite articolele de pe internet care „au vehiculat ideea că evreii sau statul Israel erau responsabili de pandemia de COVID-19 şi profitau de criza sanitară” (pag. 22). De asemenea, sunt incluse raportări ale Institutului Elie Wiesel din Bucureşti, articole din presă, declaraţii ale unor observatori, precum şi date ale Parchetului General despre comiterea de acte cu caracter antisemit.
 

Retrocedarea proprietăţilor confiscate de regimul comunist

Legea nr. 489/2006 prevede restituirea proprietăţilor religioase confiscate între 1940 şi 1989, dacă acestea sunt în proprietatea statului. Din acest punct de vedere, raportul prezintă numeroase detalii legate de restituirea proprietăţilor religioase, inclusiv a acelora care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice şi care sunt deţinut de BOR (pag. 7). Raportul subliniază „ritmul lent” (pag. 14) în care au fost restituite cultelor religioase proprietăţile confiscate de regimul comunist, dar şi progresele înregistrate în această direcţie. Trebuie spus că premisele demografice şi religioase ale raportului sunt cele furnizate de recensământul din 2011. În contrast cu datele recensământului din 2011, care a înregistrat aproximativ 151 000 de credincioşi greco-catolici în România, estimarea Bisericii Greco-Catolice este de trei ori mai mare. Biserica Greco-Catolică avansează cifra de 488 000 de adepţi. Şi motivează discrepanţa dintre datele oficiale şi propria estimare prin faptul că un număr semnificativ de familii greco-catolice şi-au camuflat identitatea religioasă în perioada comunistă. De asemenea, o altă premisă a raportului este aceea că numărul ateilor şi al necredincioşilor reprezintă mai puţin de 1% din populaţia României.
 
Pe parcursul anului 2020, Comisia Specială pentru Retrocedare (CSR) a anunţat aprobarea a 26 de cereri de restituire de proprietăţi, a aprobat 57 de cazuri de despăgubiri şi a respins 500 de cereri. Datele din anul 2019 arată astfel: 14 cereri de restituire aprobate, 57 de cereri de despăgubire aprobate şi 474 de cereri respinse. În 2020, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) a analizat 557 de cereri depuse de Biserica Greco-Catolică, comparativ cu 335 de cereri în anul anterior, dar fără să retrocedeze nicio proprietate acesteia. Motivul? Proprietăţile clamate de Biserica Greco-Catolică aparţin BOR, iar o comisie mixtă, formată din reprezentanţii celor două Biserici şi ai credincioşilor care posedă proprietăţile respective, nu s-a format deşi Biserica Greco-Catolică a despus o solicitare în acest sens în urmă cu 18 ani. Din această perspectivă, raportul aduce în discuţie solicitarea asociaţiei ACUM adresată guvernului pentru combaterea discriminării religioase.
 
Raportul, cel puţin varianta în limba română a acestuia, nu precizează despre ce guvern este vorba, în condiţiile în care Guvernul Dăncilă era înlocuit de Cabinetul Orban în luna octombrie a anului 2019. Potrivit solicitării depuse de asociaţia ACUM, Biserica Greco-Catolică a fost discriminată de la căderea comunismului, în condiţiile în care aproape 90% din proprietăţile confiscate de regimul comunist nu au fost retrocedate. În legătură cu solicitările de restituire venite de la supravieţuitorii Holocaustului, ANRP a aprobat statutul de prioritate pentru 163 de cereri. Raportul precizează că, de la adoptarea legislaţiei, ANRP a acordat despăgubiri pentru supravieţuitorii Holocaustului în 91 de cazuri. În 2020, CSR a aprobat 21 de cereri de despăgubire din partea comunităţii evreieşti şi a respins 45. Eparhia Bisericii Reformate din Transilvania a adus în discuţie întârzierile legate de solicitările pentru restituirea proprietăţii. Potrivit eparhiei, CSR a examinat cererile referitoare la 461 din cele 835 de proprietăţi confiscate de regimul comunist. Se mai precizează că Guvernul a examinat 38 de cereri depuse de Biserica Reformată în 2020 şi a respins 19. În 2019, Guvernul examinase doar 6 cereri, din care respinsese 4.
 
*Lucian Dumitrescu este coordonatorul Consiliului de Experţi LARICS.