Actualitatea unui poem emblematic şi premonitoriu

Public, astăzi, aici, cu asentimentul familiei (Carmen Păunescu - soţie, Andrei Păunescu - fiu şi Ana-Maria Păunescu - fiică), un pamflet în versuri, devenit celebru în plină epocă totalitară, al marelui poet Adrian Păunescu.

Inspirat şi însufleţit de orgoliul identităţii naţionale prin cultivarea lucidă, ambiţioasă şi cu adevărat patriotică a limbii române, văzută ca un factor hotărâtor pentru progresul unei societăţi întregi şi ca un factor hotărâtor al desemnării liderilor responsabili şi capabili să răspundă de bunul mers al societăţii.

Scris în 1979 şi publicat în 1980, în revista Familia de la Oradea, poemul a cutremurat cu adevărat societatea timpului şi, aşa cum se poate vedea şi astăzi, a consacrat o tradiţie; n-am ieşit nici astăzi, cum bine se ştie, din riscurile acestei tradiţii, cum nu ieşim încă şi încă din Caragiale şi din Scrisoarea pierdută.

Iată aşadar poemul atât de rezonant şi astăzi:

ANALFABEŢILOR

V-am spus că sunt un om periculos
Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.
V-am spus s-aveţi pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urât
De sunt călcat puţin pe libertate,
V-am spus că sunt oşteanul credincios,
Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,
Cenzori capricioşi ai vremii mele,
C-o să vă coste scump măruntul moft,
De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi,
Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,
V-am spus că n-o să placă nimănui
Pornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbat
Şi că situaţia e mai complexă,
Nu-i intelectualul - servitor,
Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre şi mimând tumulturi,
Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,
Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spun
Că nu încape muntele în seră,
Că prea-i scurt drumul de la rai la iad
Şi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,
Să nu-i păstraţi în spirt învăţătura
Şi voi, întruna, fără să-l citiţi,
Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru om
Nu iartă astăzi nici o dezertare
Şi voi v-aţi decorat voi între voi,
Când lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microb
Care ameninţă civilizaţii,
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care să-i placă daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,
Să luaţi aminte şi să ţineţi minte,
Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

Adrian Păunescu, 1979

P.S.

Iată acum, relatată de Andrei Păunescu, întâlnirea dintre marele poet şi dictator, în care cei doi au discutat despre acest poem:

„Imediat după publicarea Analfabeţilor în revista Familia de la Oradea (în toamna lui 1980, prin decizia curajoasă a directorului publicaţiei, poetul Alexandru Andriţoiu), cenzura a confiscat toate exemplarele pe care a reuşit să le mai găsească şi a interzis total poezia. Tata a tot încercat, zadarnic, să retipărească poemul şi în presă, şi în fiecare volum al său de după 1980, titlul fiind mereu eliminat de către cenzură. Prin 1984, Adrian Păunescu a cerut o audienţă la preşedintele Nicolae Ceauşescu. Între problemele pe care i le-a prezentat a fost şi situaţia acestui poem cenzurat. Adrian Păunescu i s-a plâns preşedintelui ţării că dogmaticii agresivi şi politrucii laşi care răspundeau de presă şi de edituri interzic de la publicare aceste versuri, deşi pe steagul Partidului Comunist Român nu mai scrie Cenzură. Ceauşescu a acceptat că mai există situaţii de exces de zel din partea responsabililor cu tipăriturile, dar, în privinţa poeziei Analfabeţilor, problema este specială şi chiar personală:

- Cum ai curajul să vii la mine să-mi ceri să publici exact poezia în care mă ataci personal?

Adrian Păunescu a răspuns:

- Tovarăşe Ceauşescu, nu-i adevărat, nu este vorba despre dumneavoastră.

Ceauşescu s-a enervat, a luat foaia cu textul bătut la maşină cu litere mari (pe care părea că îl ştie prea bine) şi a subliniat apăsat cu creionul roşu ultima strofă, spunându-i poetului:

- Ba da, pe mine mă ataci aici! Cine este comandantul suprem al Forţelor Armate, singurul care poate să dea ordinul de scoatere a armelor? Eu!

Şi poezia a rămas interzisă, tata reuşind să o republice abia după schimbarea regimului politic, în volumul Poezii cenzurate, apărut la începutul anului 1990.“