Limbajul urii este formula prin care se sublimează tensiunile individuale şi sociale, neputinţele şi frustrările de toate genurile pentru a fi proiectate, ca ultimă şi neputincioasă soluţie, asupra adversarilor. Cine sunt aceştia? Din ce în ce mai mulţi. Indivizi sau structuri sociale care, în bloc, poartă răspunderea eşecului tău în viaţă, al sărăciei şi mizeriei morale şi fizice în care pare că te scufunzi fără scăpare.

Niciodată, nu-i aşa, vina nu poate să-ţi aparţină, nu poţi să mărturiseşti sau să accepţi că tu eşti cauza primară a propriului tău eşec, fie şi numai de adaptare la o lume pe care nu o înţelegi şi nu e de mirare că te respinge.

Atunci cel mai uşor recurs este cel la eterna teorie a conspiraţiei. Există undeva, există cu siguranţă, trebuie să existe un grup malefic care conspiră şi, din tenebre, trimite ordine fie lumii întregi, fie finanţei internaţionale, fie doar oamenilor politici din ţara ta, fie chiar şefilor tăi sau colegilor  pe care tu demult îi bănuieşti că "sunt ceva, pe undeva".  

Ce sunt, unde sunt? Ai de ales:  securişti sau neo-securişti, masoni, nazişti sau neo-nazişti, kaghebişti, agenţi acoperiţi ai serviciilor autohtone sau străine de informaţii, revanşarzi, membri Opus Dei, intelectuali vânduţi, gazetari fără conştiinţă, moguli sau neo-moguli, nafioţi. Sau, după caz şi nivel de paranoia personală, rude ale acestora, prieteni şi simpatizanţi.

Pentru cel care nu înţelege nimic, cea mai bună explicaţie nu este că ar fi dezinformat  sau pur şi simplu idiot, ci că există neapărat o conspiraţie, iar rolul său în viaţă nu rămâne decât asumarea misiunii nobile de a o dezvălui în întrega sa hidoşenie. Pasul următor ar fi trecerea la luptă.

Aici lucrurile se complică, fie şi numai pentru că şi limbajul urii trebuie adaptat la spaţiul nostru dâmboviţean. Aici, lupta pe faţă, revolta, participarea la revoluţii, au fost toate nu reguli, ci accidente istorice. Transformate rapid, priviţi exemplul luptătorilor noştri de la Revoluţie, în surse de privilegii sau rente viagere, construite după clasicul exemplu al ilegaliştilor din partidul mult hulit de odinioară.

Aşa că cel mai uşor lucru a fost să treacă la exerciţiul sportului naţional, cel al înjurăturii peste gard, sub protecţia anonimatului, acum oferit din plin de posibilitatea de a face totate porcăriile posibile sub protecţia unei parole oarecare pe internet. Dacă o dăm anonimă, atunci perfect, părerea, opinia sau acuzaţia poate să fie oricât de mârşavă pentru că nu aduce vreo penalizare sau răspundere socială.

Avem păreri, luăm poziţii dar, de frica ocultei mondiale răzbunătoare ne ţinem pitiţi în umbra unei porecle oarecare, căci curajul, aici la porţile Orientului, nu merge adesea mai departe decât scandalul între mahalagioace.

Din nefericire, acest model de "hate speech" marchează profund întreaga noastră viaţă socială şi politică, minează fundamental orice demers, orice construcţie, duşmănită sau adulată doar fiindcă este gândită de "ai lor" sau de "ai noştri". Soluţia nu poate fi pur şi simplu bună sau rea pentru că ar răspunde sau nu unei probleme naţionale, trebuie privită doar ca o emanaţie pe care o acceptăm sau nu.

Tragedia cu care ne confruntăm este politizarea oricărei soluţii de sistem, politizarea chiar dincolo de limitele reale şi acceptabile ale jocului politic însuşi, o politizare bazată doar pe ura viscerală faţă de adversar.

Sigur că asta nu se petrece numai la noi, dar alţii au învăţat să creeze ziduri de protecţie şi să limiteze genul ăsta de comportament într-u spaţiu restrâns la blogosfera de scandal. Pentru că pe ceilalţi îi interesează în primul rând să vadă cum merg înainte, cum găsesc soluţii prin acceptarea de compromisuri (oare nu ei au definit politica drept arta compromisului?) şi cum îşi văd de statul bunăstării.

Hate speech nu poate produce decât Hate state. Atâta tot.