Nu mai există pic de ruşine în ţara asta! Nu-mi este tocmai clar când s-a dus naibii bunul-simţ al majorităţii românilor, însă îmi este mai mult decât evident că orice om care îndrăzneşte să aibă şi el, ca individ oarecare, cu frică de Dumnezeu, o opinie – orice opinie – riscă major să fie tăvălit prin cele mai puturoase mocirle din www, ba chiar să i se spargă ţeasta, să-i fie violată familia, să-i fie „pictată” maşina cu rahat şi câte şi mai câte astfel de surprize.

Dreptul la opinie a fost aproape confiscat de noii talibani ai informaţiei. În esenţă, o masă importantă de-alde Bulă, ignoranţi, mitocani, agresivi, care transformă totul într-o cotonogire a normalităţii „just for fun”. Nici nu mai contează dacă slujesc ordinea sau anarhia, politica de stânga ori politica de dreapta. Ei, talibanii de rit nou, au doar două scopuri. Primo: să arunce cu cât mai mult rahat în ventilatorul fără frontiere al internetului. Secundo: să anihileze (deocamdată doar virtual) orice persoană care nu le împărtăşeşte „nobilele idealuri”.

Principiul pe care s-a sprijinit vârtos mişcarea bolşevică – „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră” – a ajuns aşa de actual, încât aproape că mă aştept ca în câţiva ani (nu ştiu câţi; nu am veleităţi brucaniene) să apară un nou „mântuitor roşu”, la care să se închine masele şi care să fie numit – desigur, democratic, prin votul majorităţii decerebrate prin propagandă „tătuc absolut”.

Oricât aş încerca să caut o explicaţie a haosului moral al naţiei, nu pot să nu constat că, de fapt, mama tuturor relelor este tocmai cea care ar trebui să regleze totul: politica. În mod normal, după definiţie, politica ar trebui să fie o „emanaţie” a societăţii. Un efect. Din nenorocire, însă, se întâmplă cu totul altceva. Politica nu mai este o reflectare a dorinţelor reale ale electoratului, ci a ajuns un circ penibil, aducător de profit pentru cei care vând bilete şi apoi îşi numără banii din încasări.

Manevraţi mincinos şi ticălos, „plătitorii de bilete” (recte poporul) îi aplaudă/votează pe unii sau pe alţii, iar aşteptările se rezumă simplu: satisfacţia proprie. Pensionarii vor vota (majoritar; sunt şi excepţii) cu cei care îi vor minţi cel mai colorat în legătură că majorarea pensiilor. Săracii vor vota cu cei care promit cele mai grase ajutoare sociale. Oamenii de afaceri, cu cei care spun că vor pune cele mai mici impozite. Bugetarii, cu cei care le flutură pe sub nas cele mai babane lefuri. Restul, după cum le dictează interesul pe termen scurt: o şosea, un privilegiu, un impozit, o atenţie, o măslină, ceva.

În mod normal, din acest ghiveci de dorinţe, cu ingrediente individualiste în proporţie de 99,99%, ar trebui să se contureze clasa politică, cu primul efect al ei – Parlamentul – şi al doilea efect important: administrarea ţării (prin Guvern). Cele două rezultante, mână în mână, ar trebui să „plătească în natură” electoratului, prin legi şi măsuri care să-i satisfacă dorinţele. Adică să facă tot ceea ce au promis atunci când cereau voturi.

Bine, asta e în teorie... Practica ne demonstrează că între promisiunea electorală şi guvernarea propriu-zisă nu există în cele mai multe cazuri, nicio legătură. De fapt, orice guvernare din România ultimilor 30 de ani (iau ca reper doar perioada de aşa-zisă libertate) a fost doar o cârpeală, un experiment, o prosteală pe faţă, pentru a fi materializat, în folosul celor scăpaţi în fruntea naţiei, vechiul dicton „averile mari nu se fac luând mult de la puţini, ci puţin de la mulţi”.

Am asistat la un soi de haiducie pe invers, în sensul că ţara a fost furată strop cu strop până când cei puşi să o administreze au devenit tot mai bogaţi şi mai influenţi. În anul de graţie 2019, aproape 99% din avuţia naţională este în stăpânirea a mai puţin de 1% din populaţia României. Asta cam spune tot...

Însă nu despre asta mi-am propus să scriu. Faptul că unii sunt bogaţi, iar alţii sunt săraci nu-i un lucru nou sub soare. Este doar o translatare în modernitate a vechiului „homo homini lupus”. Cel mai supărător lucru (după părerea mea, posibil subiectivă) acela că societatea a fost cumplit divizată pe fondul unei „lupte de clasă” atât de eficiente, încât e pe cale să întreacă în duritate tulburii ani de după Al Doilea Război Mondial.

Ţara a început, de ceva vreme, să miroase a frică, a puşcărie, a teroare. Din orice unghi ai privi lucrurile (de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga; politiceşte vorbind), constaţi că ambele tabere suferă de groaza că ajungerea la putere a „celorlalţi” va însemna un dezastru pentru „ai noştri”. Nu poporul contează, ci „ai noştri”, adică o sumă de câteva mii de indivizi, grupaţi acolo după criterii ce par democratice, dar sunt împrumutate de la alde Al Capone, Don Corleone ori de la grupările paramilitare sud-americane.

Nu ştiu cum naiba se face, dar anchetarea penală a politicienilor de stânga este mai aprigă sub un guvern de dreapta. Şi viceversa. La fel, oamenii de afaceri se cuplează la robinetul banilor publici într-o alternanţă ce se suprapune - interesant, nu? - cu culoarea politică a fiecărui guvern.

Mai este şi trocul de funcţii publice, plătite deseori regeşte, cu multe mii de euro pe lună. Brusc, odată ce se schimbă Guvernul, directorul de la Direcţia de Ceva (orice, oricum nu contează), deşi fusese prezentat drept cel mai mare profesionist din Univers în domeniul respectiv, este dat afară, iar în locul lui este pus altcineva.

Evident, un cotizant de nădejde la noua putere politică, însă prezentat şi el, în ochii inocenţi ai mulţimii, drept salvatorul dregătoriei primite în grijă. De altfel, dacă este să vorbim pe şleau, tocmai acest peşcheş cu damf otoman este cel care a bulversat aparatul administrativ din România şi a făcut ca în fruntea lui să ajungă oameni cu tot mai puţine competenţe profesionale, dar cu tot mai mulţi bani de oferit partidului care i-a uns dregători.

Mai nou, pe fondul creşterii explozive a lefurilor din sectorul bugetar, nu mai sunt vizate de metamorfoze politice doar dregătoriile importante, ci orice post dintr-o instituţie publică, oricât de mic, face obiectul unui troc politic mai aprig decât cel din talcioc, în cursul căruia conştiinţele sunt etichetate în euro, se cumpără voturi ce-or să vină la momentul potrivit, se vând joburi călduţe, pensii neruşinate, privilegii pe care poporul nu prea le ştie, iar dacă le ştie, doar salivează cu gândul la ele, în loc să respingă josniciile plăsmuite de clasa politică hrăpăreaţă.

Însă cel mai trist lucru – mai trist decât corupţia, parşivenia sistemică şi minciuna – este că poporul român s-a pulverizat. Nu avem două Românii, cum se spunea la un moment dat, ci avem o infinitate de „bule”. Evident, cel mai des, bula fanaticilor stângii se ciocneşte cu bula fanaticilor dreptei. Dar lucrurile nu rezumă doar la asta, ci totul este cu mult mai complicat. Există bula naţionalismului feroce, cea rasistă, cea xenofobă, cea a hoţilor, cea a oamenilor oneşti, cea a proştilor, cea a leneşilor, cea a deştepţilor, cea a săracilor, cea a bogaţilor, cea a celor care uită la Antena 3, cea a celor care se uită la B1, cea a naivilor, cea a credincioşilor, cea a ateilor şi multe alte bule - o infinitate, cum spuneam - care se ciocnesc, se întrepătrund.

Iar marea problemă nu este că aceste bule există – ţine de normalitate ca ele să fie şi să producă o serie de contradicţii (filosofii spun că progresul depinde fundamental tocmai de contradicţie) – ci faptul că ele generează, de la o vreme, seisme sociale tot mai puternice, alimentate de o clasă politică absurdă, care a a aruncat la gunoi „demos kratos” pentru a face loc unui mult mai profitabil „divide et impera”. Aşa, cam cât diferenţa dintre libertate şi un început de dictatură originală, la fel de originală ca România de după 1989. Gândită parcă pentru a fi mai uşor de colonizat de către urmaşii lui Bulă şi  ai lui Gâgă...