Au fost singurele vorbe lucide şi singurele fapte decente rostite şi făcute de actualul premier al României în lunile, săptămânile şi zilele din urmă. Lucruri spuse şi făcute de cel care, împreună cu maşinăria politică masivă şi nereformată ce se află în spatele domniei-sale, o maşinărie cu o forţă supraestimată, şi-a închipuit că totul este permis. De cel ce şi-a imaginat că poate cumpără cu măriri umilitoare de pensii şi salarii decise în ultimul moment, cu cadouri în bani cu iz de mită guvernamentală, cu inaugurări intempestive ale unor obiective culturale neterminate votul românilor din ţară. Lucruri spuse şi făcute de cel ce a crezut că, speculând sloganul unirii dar, în realitate, dezbinându-i pe români poate învinge. De cel care s-a iluzionat că poate juca la infinit cartea naţionalistă şi a credinţei ortodoxe. O credinţă ce nu ar trebui să se lase contaminată de politică. De cel ce şi-a spus că poate instrumentaliza Biserica ai cărei înalţi ierarhi s-au lăsat, din păcate, instrumentalizaţi. De cel ce şi-a imaginat că îi este îngăduit să încalce legea şi să îşi pună doi miniştri incapabili şi lipsiţi de coloană vertebrală- dl. Teodor Meleşcanu şi dl. Bogdan Stanoevici- să facă astfel încât să le obstrucţioneze românilor din străinătate dreptul la vot.

Foto

Şi pentru că poporul nu greşeşte niciodată, preşedintele executiv şi vicepremierul Liviu Dragnea se cuvenea să îşi amintească duminică seara vechiul proverb românesc care glăsuieşte „cine seamănă vânt culege furtună”, atunci când a declarat că nu îşi poate explica cum se face că din toate estimările optimiste ale formaţiunii sale politice s-a ales praful. Umilinţa pe care guvernul pe care îl reprezintă a impus-o românilor din străinătate limitându-le accesul la vot a fost acut resimţită ca propria lor umilire de o consistentă parte a românilor din ţară. Ofensa aceasta imensă nu a fost lăsată nefacturată.

Ni se spune, repetăm noi înşine adesea că timpul se grăbeşte. Că faptele se coagulează şi se reordonează mai repede decât se întâmpla în urmă cu zece-cincisprezece ani. Ni se mai spune, am ajuns să o credem deloc nefondat noi înşine, că istoria nu se repetă, că evenimentele dintr-o anumită epocă doar seamănă cu cele din vremuri trecute, dar nu se petrec niciodată aidoma.

Ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămânii în România şi dincolo de fruntariile ţării, aminteşte teribil de întâmplări poate uitate ce nu ar trebui să fie astfel din anii 1995-1996.

Moartea Seniorului ţărănist Corneliu Coposu în toamna anului 1995 a produs coagularea forţelor democratice româneşti şi a întărit voinţa a milioane de români de a desăvârşi o dată pentru totdeauna revoluţia neterminată din decembrie 1989. De a o rupe definitiv cu trecutul comunist, cu elementele reziduale ale acestuia. De a-i evacua din viaţa politică pe oamenii ce nu lăsau să moară fantoma pe care Marx o vedea bântuind Europa în secolul al XIX lea şi care a continuat să locuiască, fără a plăti cuvenita chirie, la Palatul Cotroceni şi la Palatul Victoria, dar şi în atâtea alte locuri din ţară între anii 1990-1996. Victoria în alegerile din noiembrie 1996 a partidelor grupate în CDR şi a candidatului lor la preşedinţie, profesorul Emil Constantinescu, a fost o şansă acordată rupturii de comunism şi alungării fantomei. Şansa aceasta a fost ratată, iar confirmarea ratării avea să vină chiar din partea d-lui Emil Constantinescu în iulie 2000.

 Tratamentul incalificabil rezervat diasporei de guvernul d-lui Ponta avut acum un efect asemănător morţii d-lui Corneliu Coposu. Prezidenţialele de ieri reactualizează şansa din toamna lui 1996. La o distanţă de 18 ani de la acel noiembrie al anului 1996, preşedintelui ales al României, dl. Klaus Werner Iohannis, îi revine misiunea de a demonstra nu doar că au dreptate cei ce susţin că istoria totuşi nu se repetă şi că nu suntem condamnaţi doar la eşec, ci şi să îi infirme pe acei pesimişti ce ne spun că din istorie nu învăţăm niciodată nimic.

Pe 22 decembrie 2014, dl. Iohannis îşi va începe mandatul prezidenţial cu un semnificativ şi totodată îndatoritor capital de încredere. E de sperat că noul preşedinte nu îl va risipi tot la fel de repede precum a făcut-o dl. Emil Constantinescu. Semne îmbucurătoare în acest sens sunt. Faptul că primarul de mulţi ani în funcţie al Sibiului a fost votat acum de aproape 80% dintre conjudeţenii săi e numai unul dintre ele.

Acum lui, preşedintelui ales al României, îi revine sarcina de a demonstra prin fapte că românii nu au greşit încredinţându-i suprema funcţie în Stat. Pentru o eventuală, pentru o nedorită greşeală vom plăti cu toţii în solidar. Această plată va trebui să nu se săvârşească niciodată. Puşculiţa morală a României şi a românilor e prea goală ca să ne mai permitem o dată un asemenea lux.