Cum a apărut, dar s-a deşirat după secole firul de borangic românesc. Ultimii păstrători ai tradiţiei FOTO

Cum a apărut, dar s-a deşirat după secole firul de borangic românesc. Ultimii păstrători ai tradiţiei FOTO

Rochii de mireasă din mătase realizate în Atelierul Borangic Niculescu de la Stoeneşti - Vâlcea - ultima este creaţie a designerului Alina Mărgulescu Foto colaj

Ghemul istoriei mătăsii în România se rostogoleşte înapoi în istorie, până în perioada medievală. De atunci, s-a transformat în tradiţie, apoi în industrie, ca acum să fie pe cale de dispariţie.

„Dacă ar fi să comparăm popularitatea iei cu identitatea fibrei din care e confecţionată, am realiza că tradiţia noastră stă... într-un fir de borangic. Fragil şi, în acelaşi timp, puternic“, spun cei care încearcă să salveze această bucată din portretul României. 
 
Pe tărâmurile mioritice, interesul pentru sericicultură, cultivarea dudului şi creşterea viermilor de mătase a apărut mai întâi în Transilvania, undeva în jurul anului 1348, şi apoi în zona Banatului. 
 
 
În schimb, în Muntenia şi în Moldova, turcii au fost cei care au adus viermii de mătase, dar abia spre secolul al XVIII-lea. 
 
Tot de la ei moştenim şi cuvântul borangic, care provine din termenul turcesc „buriincuk“ ce reprezenta denumirea veche pentru mătasea naturală. 
 
Costume tradiţionale ţesute cu fir de borangic la fel ca în urmă cu 100 de ani, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoeneşti - Vâlcea Foto Arhiva personală
 
În realitate, borangicul reprezintă firul nerăsucit obţinut din coconii viermilor de mătase, iar mătasea – pânza obţinută din acest fir. 
 
Clima propice din zona Banatului, dar şi legile din perioada împărătesei Imperiului romano-german, Maria Tereza, au favorizat dezvoltarea sericiculturii în zona Banatului unde, pe marginea drumurilor, în secolul al XVIII-lea, existau plantaţii de duzi.
 

Industria mătăsii româneşti

 
Primele informaţii despre agricultură şi sericicultură destinate publicului larg au apărut în secolul al XIX-lea, odată cu lucrări precum: „Învăţături pentru prăşirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătase, adunate şi întocmite pe clima ţării româneşti, de la clucerul şi cavalerul Petru Poenaru“. 
 
Tot în acea perioadă, în Moldova, spre exemplu, au fost distribuiţi populaţiei 60.000 de duzi, pentru a fi plantaţi în satele din sudul regiunii. Şi tot cam pe atunci au apărut şi primele pepiniere şi plantaţii de dud în Pantelimon, apoi la Iaşi, Giurgiu şi Brăila, şi chiar şi în Bărăgan. 
 
Interesul pentru importarea ouălor de viermi de mătase din Franţa, Italia sau chiar Japonia a crescut – la începutul secolului XX au luat fiinţă primele staţiuni de obţinere şi selecţionare a propriilor ouă de viermi de mătase. 
 
Sericicultura românească a avut însă de suferit din cauza conflagraţiilor mondiale. Activitatea a reînviat la Orşova şi în Lugoj – unde în 1904 apăruse o filatură de prelucrare a mătăsii naturale, Filseta. După Revoluţie, întregul patrimoniu a fost preluat, astfel că aceasta mai există şi în zilele noastre, doar că, din 1994, şi-a schimbat profilul.
 
În perioada comunistă, sericicultura s-a dezvoltat atât de mult încât România ocupa locul VI în lume şi II în Europa la prelucrarea şi creşterea viermilor de mătase. Nu exista vreo şcoală de la sat care să nu crească viermi de mătase. 
 
Din 1990, producţia de ouă de mătase a intrat în declin. Puţini mai sunt astăzi cei care mai cunosc tainele sericiculturii.
 
Din ce se ştie, familia Niculescu din Stoeneşti, judeţul Vâlcea, este singura care mai deţine o fermă de viermi de mătase, ei fiind consideraţi ultimii sericicultori din România. Ferma lor nu se poate compara cu ce exista înainte de 1989, dar având în vedere că au ajuns să crească chiar şi 40 de grame de viermi de mătase, este destul de mult pentru o afacere de familie. După carte, aceştia ar putea da până la 80 de kilograme de mătase. 
 
 
 
 

Piesa din lada de zestre iubită de regine  

 
Pe timpurile bunicilor şi străbunicilor noştri, creşterea viermilor de mătase în fiecare gospodărie era o tradiţie şi chiar o îndatorire morală. Mai toate ţărăncile aveau în podul casei câte un război de ţesut pe care-l scoteau iarna, când se finaliza munca de la câmp. Era o mare mândrie pentru ţăranul român să aibă cât mai multe, dar şi personalizate, piese de costum tradiţional. Din lada de zestre a fetelor de măritat nu puteau să lipsească marama şi cămaşa cu altiţă cusută cu faimosul fir de borangic, alb sau gălbui. Iile erau realizate din pânză de in sau de cânepă, brodate cu lână sau cu mătase. 
 
Regina Maria Foto colaj Arhiva Florin Epure
 
De altfel, atât costumele tradiţionale româneşti în ansamblul lor, cât şi iile reprezentau la începutul secolului XX o avangardă la Paris. Se îmbrăcau cu ele prinţese şi regine, cel mai bun exemplu în acest sens fiind chiar Regina Maria, a cărei dragoste pentru tradiţia şi portul popular românesc a făcut istorie. Atât ca prinţesă, şi mai apoi ca regină, a purtat cu mândrie şi cu eleganţă costumele populare româneşti. Chiar şi la serate opta pentru cămăşile brodate cu motive tradiţionale, din mătase, vălurile înflorate şi fote. În călătoriile din ţară şi din afară, Regina Maria era îmbrăcată în straie populare cărora le asocia rafinate şi fastuoase bijuterii. 
 
Regina Elisabeta însă a fost cea care a introdus costumul popular în vestimentaţia de la Curte. În timpul ceremoniilor de la Curtea regală, când veneau oaspeţi de seamă, atât regina, cât şi doamnele de onoare îmbrăcau costumul tradiţional. 
 
De altfel, primul costum popular al Reginei Maria a fost primit pe când era principesă, chiar la logodna ei cu principele Ferdinand, de la Regele Carol al României, cum avea să povestească mai târziu în „Povestea vieţii mele“. Carol procedase la fel şi la propria căsătorie cu Elisabeta, căreia de asemenea îi dăruise un costum tradiţional.
 
Intrată într-un con nemeritat de umbră, moda iei româneşti a revenit în ultimii ani, probabil, graţie valorizării ei de către marii creatori de modă ai lumii. Astăzi, bluza românească reprezintă o adevărată icoană culturală universală, iar povestea firului de borangic, adus de către turci la sud şi est de Carpaţi, scrie mai departe istoria mătăsii în România cu ajutorul singurei familii de sericicultori care a făcut un brand din preţiosul produs.
 

Povestea preţiosului fir, dusă mai departe de o familie

 
Şi, la fel cum în trecut femeile din satele Olteniei obţineau firul de borangic pentru a ţese voaluri tradiţionale şi bluze româneşti, datina este păstrată şi dusă mai departe de familia Niculescu Cristina şi Constantin, din Stoeneşti – Vâlcea, care se încăpăţânează să salveze de la dispariţie tradiţia mătăsii din România şi Europa de Est. 
 
Atelierul Borangic Niculescu este unicul loc din ţara noastră în care se mai realizează ii de la fir la produsul finit, în care se obţine mătase naturală şi se ţese la război la fel ca în urmă cu sute de ani. 
 
„Dacă ar fi să comparăm popularitatea iei cu identitatea fibrei din care e confecţionată, am realiza că tradiţia noastră stă... într-un fir de borangic. Fragil şi, în acelaşi timp, puternic“, au descris realitatea reprezentanţii celebrei comunităţi „La blouse roumaine“, care au dezvoltat o platformă dedicată oamenilor care fac lumea frumoasă cu mâinile lor, „Artizanii României“. Este vorba despre o serie de documentare în care eroina primului episod este chiar Cristina Niculescu, o alegere deloc întâmplătoare. 
 

 
„Tot costumul popular este valoros, dar dintotdeauna m-a atras ia. Iar ia de borangic are un loc aparte. Noi facem ie şi cu pânză de casă, şi cu in topit cu broderie, dar niciuna nu e ca ia din borangic! Pe vremuri, fiecare ţărancă îşi lucra ia pe ascuns, ca să nu fie copiată. Ia spunea o poveste despre persoana care o purta“, povesteşte Cristina Niculescu pentru „Weekend Adevărul“. 
 
„La blouse roumaine“ a făcut cunoscută şi pe plan internaţional povestea inedită a firului de mătase şi a iei realizate la Vâlcea printr-un proiect european de cooperare culturală ce a vizat repoziţionarea meşteşugurilor tradiţionale în contextul modei sustenabile prin promovarea şi păstrarea specificului cultural şi a măiestriei artizanilor. „Dă (înapoi) Credit comunităţilor patrimoniului“ s-a derulat la finele anului trecut, iar iniţiativa va continua şi sub alte forme. 
 

CIFRĂ

 
1.348 este anul primei atestări a prezenţei viermilor de mătase pe teritoriul României.
 
 

Mătasea, firul de legătură între Asia şi Europa

 
Încă de la descoperirea sa în urmă cu mai bine de cinci milenii, mătasea a reuşit să fascineze omul. Există o legendă potrivit căreia acest material preţios ar fi fost descoperit cu totul întâmplător de către soţia Împăratului Galben, din China, în timp ce-şi savura ceaiul sub un dud. La un moment dat, s-a trezit cu coconul unui vierme de mătase în ceaşca fierbinte. În timp ce încerca să-l scoată, a observat fascinată cum din el se desprind fire subţiri precum pânza de păianjen. Şi-a propus să le ţeasă, ca să vadă ce se poate crea cu ele. Legenda spune că, de atunci, chinezii nu doar că au descoperit firul de borangic, ci au început să producă mătăsuri fine, iar soţia împăratului a devenit Zeiţa Mătăsii în mitologia Chinei. Secretul sericiculturii – creşterii viermilor de mătase şi a obţinerii firelor – a fost păzit cu străşnicie multă vreme la Curtea imperială chineză.
 
Harta drumurilor mătăsii Foto viermidematase ro
 
De altfel, Drumul Mătăsii porneşte prin lume chiar din China. Dudul a fost adus în Europa din Asia în acelaşi timp cu ouăle de viermi de mătase. Se crede că prima cale de legătură între China şi Apus, care se întindea pe o distanţă de 500 de kilometri, pleca dintr-o provincie a Chinei vechi, trecea prin Mongolia şi ajungea până în Afganistan. Timp de şase secole, Persia a fost centrul comerţului cu mătase între Est şi Vest. 
 
Mai târziu, Drumul Mătăsii avea să se întindă pe zeci de mii de kilometri, din China până în Italia şi Franţa, trecând prin Teheran, Bagdad, Palmyra, Damasc, Beirut şi Constantinopol pentru a ajunge pe coasta de răsărit a Mării Mediterane. Aşa se face că timp de 15 secole, din secolul II î.Hr. până în secolul al XIV-lea, Drumul Mătăsii a făcut legătura între cele mai vechi civilizaţii ale lumii: China, India, Valea Tigrului şi Eufratului, Egipt, Bizanţ, Grecia, până la Veneţia şi Roma. De aici, mătasea pleca mai departe spre Franţa, în mod special la Lyon. 
 

Contrabanda cu viermi de mătase

 
Pe lângă rutele caravanelor de pe uscat, pentru transportul mătăsii din China, existau şi rute maritime, precum cele din secolul V care ajungeau în India, Indonezia şi Sri Lanka. La fel a ajuns mătasea până în Zanzibar şi la Mogadiscio în Somalia, sau la Mecca şi Cairo – pe Marea Roşie. Tot rutele maritime ale mătăsii au fost cele care au legat Asia de Africa, Europa şi America de Sud şi de Nord, între secolele XV-XVI. 
 
Graţie Drumului Mătăsii, o serie de descoperiri şi invenţii tehnico-ştiinţifice ale Chinei, precum praful de puşcă, busola, tiparul cu caractere mobile, au ajuns să fie cunoscute în lumea întreagă. 
Sericicultura s-a răspândit şi ea, la început în India, iar de aici mai departe. 
 
A existat chiar şi contrabandă cu viermi de mătase, transportaţi cu ajutorul beţelor de bambus – doi călugări persani care au trăit în China au fost convinşi în secolul VI să-i aducă la Constantinopol. Acesta a fost începutul tuturor soiurilor care au aprovizionat sericicultura europeană până în secolul XIX.
 
Gogoşile viermilor de mătase din care se extrage firul de borangic Foto Atelierul Borangic Niculescu Stoeneşti - Vâlcea

Calea preţioasă prin care marile invenţii au ajuns în lume

 
Ciuma viermilor de mătase, izbucnită la jumătatea secolului al XIX-lea, a cauzat cel mai mult industriei mătăsii franceze care nu şi-a mai revenit niciodată – spre deosebire de cea italiană –, deşi Louis Pasteur a fost cel care a descoperit cauza şi a dezvoltat o modalitate de control.
 
Apoi, în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, mătasea a fost înlocuită cu materiale mai ieftine şi mai uşor de obţinut, artificial, precum nailonul, rămânând un produs de lux. Însă ţările asiatice, precum China, Japonia, Coreea de Sud şi Thailanda, au continuat să-i acorde importanţa binemeritată.
 
Pe măsură ce secretele obţinerii fascinantei ţesături au fost împărtăşite lumii, interesul pentru mătasea chinezească a început să scadă, iar drumurile ei, date uitării.
 

Tradiţie seculară salvată de familia care produce şi prelucrează borangic

 
La începutul secolului XX, compozitorul austriac de origine evreiască Gustav Mahler spunea: „Tradiţia nu înseamnă venerare de cenuşă, ci păstrarea focului viu“. Se aplică perfect acest lucru singurei şi probabil ultimei familii din România care mai produce şi prelucrează borangic din viermii de mătase.
 
Când vine vorba despre drumul iei şi al mătăsii din Stoeneşti, este cam la fel ca în povestea cu cine a fost la început, oul sau găina, recunoaşte Cristina Niculescu, care a povestit pentru „Weekend Adevărul“ întregul proces de obţinere a materiei prime, care porneşte din livada de duzi şi continuă cu larvele viermilor de mătase şi gogoşile din care se filează borangicul, dar şi despre arta ţesutului cu fir de borangic. Împreună cu întreaga familie se străduieşte nu doar să reînvie, ci şi să păstreze tradiţiile şi dragostea pentru portul popular prin arta ţesutului tradiţional, în Atelierul „Borangic Niculescu“, aflat la aproximativ 25 de kilometri depărtare de Râmnicu Vâlcea, pe DN 67, drumul care duce spre Horezu şi Târgu-Jiu, la Stoeneşti. 
 
Costume tradiţionale ţesute cu mătase proprie, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoeneşti - Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
 
Afacerea porneşte de la plantaţia cu duzi şi ferma de viermi de mătase şi continuă cu procesul de obţinere a borangicului prin toarcere, filare, după care firele sunt trase în urzeală pe războaie de ţesut manuale, iar materialele transformate în adevărate capodopere de artă: ii, marame şi alte pânzeturi împodobite cu broderii, creaţii unice, inspirate din cultura românească veche. Munca extraordinară depusă pentru obţinerea lor implică o pasiune pe măsură. În fabrica de mătase din Vâlcea totul se face ca pe vremea bunicii. „Prin urmare, povestea iei nu începe chiar cu viermele de mătase. Ca să fie viermişorul, trebuie ca mai întâi să avem o sămânţă, dar şi ca aceasta să existe, trebuie să fie nişte fluturi, nişte gogoşi de mătase şi tot aşa“, mărturiseşte antreprenoarea. 
 

Munca titanică din spatele bijuteriilor ţesute

 
Miracolul de la Stoeneşti porneşte de la larvă. „Sămânţa o procurăm de la Sericarom. La început, larvele sunt extrem de mici, abia se văd cu ochiul liber. Ca să vă faceţi o idee, în 20 de grame intră cam 40.000 de larve care trec prin mai multe faze, cinci la număr, până la maturizare. Perioada de creştere se desfăşoară între lunile mai-august, când pot fi crescute trei serii de viermi de mătase“, explică Cristina Niculescu procesul de producţie a firului de borangic. Chiar dacă nu se plânge, întreţinerea fermei de viermi reprezintă în realitate cea mai solicitantă dintre activităţi. „Făcând asta zilnic, ajungi până la urmă să devii dependent“, recunoaşte sericicultoarea modul în care reuşeşte să transforme o munca în plăcere. 
 
Stelajele trebuie curăţate extrem de des pentru că hrănirea şi curăţenia sunt primordiale pentru aceste mici vietăţi. „Se schimbă straturile aproape zilnic, iar larvele se mai sortează pe mărimi. Până la vârsta a treia mănâncă mai puţin, dar după aceea foarte mult – adică venim cu o maşină de frunze de dud, zilnic. Cu cât sunt hrănite mai bine, cu atât mai repede ajung la stadiul de gogoaşă. Practic, le dăm de mâncare din jumătate în jumătate de oră“. 
 

40 de zile pentru crearea firului cel mai fin  

 
Dintr-un gram de sămânţă, aflăm de la sericicultoare, se pot obţine aproximativ două kilograme de gogoşi din care se extrage firul de borangic, iar pentru creşterea şi dezvoltarea în bune condiţii a larvelor rezultate dintr-un gram de sămânţă este necesară o cantitate de aproximativ 35-40 de kilograme de frunze de dud. 
 
„Viermii de mătase sunt crescuţi cu grijă timp de 40 de zile până îşi fac propria fabrică de mătase, acea gogoaşă pe care viermele şi-o ţese în jurul lui“, ne mai lămureşte Cristina Niculescu. Prima lună este destinată aducerii larvelor la maturitate, apoi, acestea sunt puse la îngogoşat. Urmează perioada de zece zile în care se formează gogoaşa de mătase, iar când aceasta se întăreşte, se recoltează şi se pune la uscat. Ca să se prindă de materialul de îngogoşare, depune prima dată o scamă care este tot din mătase, după care se urzeşte gogoaşa propriu-zisă“, mai spune sericicultoarea. 
 
 
Cea mai mare teamă, recunoaşte aceasta, este de a nu se rata momentul optim, cel de dinainte ca fluturii să apuce să iasă din cocon: „Pentru că atunci se rupe firul şi nu mai este bun de filat. Nu se mai pot face cu el nici ii, nici marame“. În realitate, nimic nu se pierde în „fabrica de mătase“, totul se transformă în borangic de calitate I şi II. Dacă cel de calitatea I este folosit la obţinerea celor mai fine ţesături din mătase naturală, cel mai slab calitativ este transformat în stofă de borangic: „Gogoaşa care nu mai e bună de filat se refoloseşte pentru confecţionarea de stofe. Fierbem coconul, îl scărmănăm, îl toarcem manual şi obţinem un fir din care facem stofă pentru palton, pardesiu, traiste... I-am găsit utilitate şi acelui cocon. Fiind obţinut cu multă trudă, totul trebuie atent valorificat“, mai spune Cristina Niculescu.
 

Dintr-un cocon, un fir lung de 1,5 kilometri

 
În timp ce produsul obţinut merge la depozitare, se pune la punct plantaţia de dud, după dezordinea de la cules, pentru următoarea serie de viermi. După tot acest proces vine filarea: „După uscarea gogoşilor într-o etuvă, se trece la filat. Asta înseamnă tragerea firului, cum se spunea pe vremuri. Gogoşile se pun în nişte bazine cu apă fiartă şi de acolo se scoate capătul firului din fiecare cocon, se trage şi se pune pe dispozitivul pentru filare. Iar mai apoi se lasă la uscat, pentru ca ulterior firul să poată fi folosit ca atare“, explică antreprenoarea în continuare. 
 
Război de ţesut mătasea, în Atelierul Borangic Niculescu de la Stoeneşti - Vâlcea Foto La blouse roumaine
 
După cum scrie şi la carte, dintr-un cocon se obţine un fir cu lungimea de 1,5 kilometri. Pentru a ţese o maramă, spre exemplu, sunt necesare 15 gogoşi de viermi de mătase, la calitatea I. „Dacă gogoşile sunt mici, este nevoie de mult mai multe. Dintr-un fir însă se obţine o ţesătură extrem de fină“.
 

Mai întâi urzeala, apoi ţesutul

 
După obţinerea firului de borangic, acesta merge în atelierul de ţesut pentru a se transforma în materia primă cu care se realizează mai apoi podoabe din mărgele, costume populare, ştergare, feţe de masă, trăistuţe, ii, rochii şi marame.
 
Dar până acolo mai este drum de parcurs, pentru că de la ţesut la produsul finit din magazin mai trece o perioadă de timp, fiind mai multe faze de proces: „Se degomează, apoi se usucă, se dă la scărmănat, adică un fel de dărăcit manual, şi pe urmă se toarce, se ţese... De fapt, după ce se scoate firul, se urzeşte şi mai apoi se ţese. Urzeala se pune pe războiul de ţesut şi în acest mod prind viaţă maramele din borangic. Facem şi ii de borangic ţesute. Odată cu pânza se ţese şi modelul, într-unul sau mai multe fire“, menţionează Cristina Niculescu. Într-o lună, o persoană nu poate realiza mai mult de patru ii, pentru că în plus faţă de etapele amintite mai trebuie pregătit în prealabil şi  războiul de ţesut: „Procesul durează alte două săptămâni înainte, pentru urzit, năvădit, ales model şi abia mai apoi se începe procesul de ţesere efectivă“. 
 
CITAT
 
În meseria aceasta nu te naşti învăţat, nu există şcoli pentru aşa ceva. Când formezi un om, trebuie să ai grijă să-l şi menţii, pentru că mai greu se găsesc în zilele noastre păstrători de tradiţii.
Cristina Niculescu, antreprenor
 
 

Diferenţa dintre borangic şi mătase

 
Mătasea naturală reprezintă una dintre cele mai vechi fibre textile cu un înalt nivel ecologic. Este o fibră naturală absorbantă, elastică, fără elasticitate statică, cu un Ph neutru. Mătasea brută este cunoscută sub numele de borangic, iar cea prelucrată este folosită pentru producerea de articole vestimentare şi nu numai. „Borangicul este firul de mătase obţinut din gogoaşa viermelui de mătase. Prelucrările şi răsucirile duc la apariţia fibrei de mătase. Îmbrăcămintea se numeşte sericină, iar prin eliminarea acesteia rămâne fibra de mătase“, explică Cristina Niculescu. 
 

„Am războiul de ţesut în sânge“

 
Pe vremuri, în satele din Oltenia exista o persoană care mergea din gospodărie în gospodărie ca să tragă firele din gogoşile viermilor de mătase. „Război în casă avea fiecare, dar nu toată lumea se ocupa de întregul proces. Noi, aici, la Stoeneşti, am comprimat întregul proces. Ne-am gândit că pentru a obţine un produs de valoare avem nevoie de propria materie primă. Şi ne-am dorit tare mult să ţesem noi acest fir magic, extrem de preţios“, mărturiseşte antreprenoarea. Producţia de la viermii de mătase este astfel ţesută în propriul atelier, iar cu ajutorul angajaţilor, familia Niculescu duce povestea mai departe. „Tradiţia ne ajută să mergem mai departe, ca popor, să ne amintim de rădăcini, de trăinicia neamului din care ne tragem“, reprezintă concepţia cu care a plecat la drum, în urmă cu două decenii, familia Niculescu.  
 
Cristina Niculescu - creatoarea brandului Borangic Niculescu - care duce mai departe tradiţia mătăsii în România în atelierul din Stoeneşti - Vâlcea Foto La blouse roumaine
 
Tot tradiţia a fost cea care i-a schimbat destinul Cristinei Niculescu – şi nu numai ei. „Am învăţat meserie de la mama. Când eram mică, ea ţesea macaturi, ii, cu model, la fel ca cele de astăzi, iar eu visam să fac la fel. Şi mama a învăţat de la bunica şi tot aşa. Pe vremuri, când în fiecare gospodărie se creşteau viermi de mătase şi exista câte un război de ţesut, totul se realiza în casă, până şi broderiile pe care acum le obţinem cu maşina, pe atunci le făceam cu mâna“. 
 
Aurica Tănăsescu, mama Cristinei Niculescu, a fost la vremea ei cea mai bună ţesătoare din zonă. A lucrat la Arta Populară Râmnicu Vâlcea de unde a şi ieşit la pensie, dar nu a renunţat niciodată să fie ţesătoare. „Eram ajutorul mamei. Cred că nu aveam mai mult de 7-8 ani când stăteam la războiul de ţesut. Profitam de orice clipă în care mama pleca la treabă, prin curte. Încă de atunci în sufletul meu s-a înfiripat ceva“, recunoaşte antreprenoarea, care mai spune şi că „Am războiul de ţesut în sânge“.
 

Din casieră la CEC, meşter popular

 
Cu toate acestea, după căsătorie a rupt legătura cu firul de borangic şi a ales să lucreze casieră la CEC. Aşa a trecut mai bine de un deceniu şi jumătate, până într-o zi când a reînnodat firul cu tradiţia. „A reînceput totul în urma unui articol dintr-o revistă, în care se vorbea despre viermii de mătase şi despre Drumul mătăsii – un program care se derula la vremea respectivă, dar şi despre dispariţia crescătoriile de acest fel din ţara noastră“, recunoaşte familia Niculescu. Se întâmpla undeva prin 2007, primul an în care au decis să crească viermi de mătase, după înfiinţarea plantaţiei de dud. Din casieră, Cristina s-a transformat în meşter popular: „Nu am la bază nicio pregătire, n-am făcut o şcoală de profil. Totul a fost realizat din pasiune, la care se adaugă şi spiritul autodidact“. 
 
Povesteşte că a plecat la drum cu un singur război de ţesut şi câteva produse, pentru ca astăzi, de la trăistuţe şi ştergare, să poată să realizeze orice la comandă, inclusiv rochii de mireasă, costume de botez, veşminte preoţeşti brodate cu motive tradiţionale. „Lucrăm pe războaie tradiţionale, autentice, din care unele au peste 100 de ani. În atelierul nostru avem 14 astfel de războaie achiziţionate pe parcursul a două decenii. Au fost restaurate de meşteri tâmplari şi sunt perfect utilizabile. Fiecare are o poveste. Sunt specializate pentru a realiza diverse tipuri de produse: avem războaie cu suveică zburătoare, războaie de ţesut pânză de casă, pentru borangic, pentru bete, dar şi pentru brâie“. Printre acestea este şi cel primit moştenire chiar de la mama sa.
 
 

Patru generaţii duc povestea mai departe 

 
A transmis tradiţia şi fiicelor sale şi a transformat pasiunea într-o afacere. Astăzi, în atelierul de la Stoeneşti sunt alături patru generaţii. „Cred că în această poveste mai sunt multe de spus. Nepoţelele mele cunosc tehnica, cea mică, spre exemplu, avea 3 sau 4 ani când lucra cu uşurinţă, la maşina de cusut, gentuţe, trăistuţe. Despre cea mare pot să spun că practic s-a născut în atelier, pentru că a fost prezentă aici din primele zile de viaţă. O puneam în troacă, ca să o putem supraveghea în permanenţă. Nu ştiu care dintre cele patru nepoate va duce mai departe această tradiţie, dar mă bucur că au şansa să vadă ce facem noi“, mărturiseşte artizanul. 
 
Ca meşteşugul să nu se piardă, Cristina Niculescu şi-a învăţat toate angajatele să ţeasă. „Totul se învaţă, important este doar să vrei. Niciuna nu credea că va fi capabilă să o facă, la început. Aşa ducem împreună, mai departe, tradiţia. În meseria aceasta nu te naşti învăţat, nu există şcoli pentru aşa ceva. Când formezi un om, trebuie să ai grijă să-l şi menţii, pentru că mai greu se găsesc în zilele noastre păstrători de tradiţii“. 
 

Ia şi tradiţia, reînviate de tinerii de la oraş 

 
Deşi ia tradiţională a reprezentat o importantă sursă de inspiraţie, fiind remarcată pe podiumurile de defilare ale marilor case de modă, precum Yves Saint Laurent, Dolce& Gabbana, Oscar dela Renta, Isabel Marant, Jean Paul Gaultier, Emilio Pucci şi Tom Ford, Cristina Niculescu susţine că de fapt bluza tradiţională românească a fost readusă la viaţă de tinerii din România, în mod special de cei de la oraş: „Odată ce au descoperit-o, au început să o aprecieze la adevărata sa valoare. Tot mai mulţi tineri îşi fac astăzi nunta îmbrăcaţi în costume populare, îşi botează copiii în astfel de ţinute. Cel puţin asta am constatat eu. Şi tot ei ne ajută să ducem mai departe, să conservăm tradiţia“, mai spune ţesătoarea. 
 
Ie ţesută din mătasea proprie de la fermă, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoeneşti - Vâlcea Foto Arhiva personală
 
Când vine vorba despre adevărata valoare a produselor pe care le creează în atelierul de la Stoeneşti, ea spune: „Dacă nu ştii povestea şi te interesează doar preţul, este greu să înţelegi de ce o piesă costă atât“. Preţurile depind de la produs la produs, de la mărime la mărime, de dificultatea şi materia primă folosită. Cu toate acestea, recunoaşte: „Dacă am pune la calcul toată munca investită, n-am mai putea vinde, aşa că a fost nevoie să ne gândim să stabilim preţuri pe care să şi le poată permite cât mai multă lume“. 
 

O tradiţie, un destin

 
Piesele din colecţia Cristinei Niculescu evocă o istorie fascinantă, prin motivele şi croielile lor, neschimbate de milenii. Cristina Niculescu este artizan, ţesătoare, designer şi antreprenor, fiind în acelaşi timp şi fondatoarea brandului „Borangic Niculescu“ – o afacere de familie. „A fost scris în destinul nostru să fim cei care salvează acest meşteşug de la dispariţie. De ce mătasea? Poate pentru că este atât de preţioasă“. Familia Niculescu visează ca într-o bună zi să poată să dea viaţă unui mic sat de vacanţă cu case tradiţionale în care turiştii să vină să locuiască şi din care să nu lipsească războiul de ţesut, dar şi o fermă de viermi din mătase în care vizitatorii să poată înnopta şi să ajute la culesul frunzelor de dud şi la procesul de obţinere a preţiosului fir de borangic.  
 

Vă mai recomandăm şi:

 

 

Război de țesut mătasea obținută în ferma proprie, în Atelierul Borangic Niculescu de la Stoenești - Vâlcea - singurul loc din România unde se duce mai departe tradiția mătăsii Foto La blouse roumaine

Imagini din aceeasi galerie
  • Război de țesut mătasea obținută în ferma proprie, în Atelierul Borangic Niculescu de la Stoenești - Vâlcea - singurul loc din România unde se duce mai departe tradiția mătăsii Foto La blouse roumaine
  • Costume tradiționale țesute cu mătase obținută în ferma proprie, la fel ca în urmă cu 100 de ani, la război, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea - în imagine și  creatoarea brandului - Cristina Niculescu Foto CNIPT Vâlcea
  • Drumurile mătăsii prin lume - hartă Sursa viermidematase info
  • Ferma de viermi de mătase din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Gogoșile viermilor de mătase din ferma de la Stoenești - prelucrate în Atelierul Borangic Niculescu din Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
  • Costume tradiționale țesute cu fir de mătase obținut în ferma proprie, la fel ca în urmă cu 100 de ani, la război, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
  • Costume tradiționale țesute cu fir de mătase obținut în ferma proprie, la fel ca în urmă cu 100 de ani, la război, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
  • Costume tradiționale țesute cu fir de mătase obținut în ferma proprie, la fel ca în urmă cu 100 de ani, la război, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
  • Rochie țesută cu fir de mătase obținut în ferma proprie, la fel ca în urmă cu 100 de ani, la război, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
  • Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea - războaie de țesut Foto Arhiva personală
  • Costum de botez țesut în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea - războaie de țesut Foto Arhiva personală
  • Costum de botez țesut în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Costum de botez țesut cu mătase în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Gogoșile viermilor de mătase din ferma de la Stoenești - prelucrate în Atelierul Borangic Niculescu din Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
  • Costume tradiționale țesute cu fir de mătase propriu, la fel ca în urmă cu 100 de ani, la război, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Rochie de mireasă țesută cu mătase obținută din ferma proprie în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Gogoșile viermilor de mătase din ferma de la Stoenești - prelucrate în Atelierul Borangic Niculescu din Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
  • Costume tradiționale țesute cu fir de mătase propriu, la fel ca în urmă cu 100 de ani, la război, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Ferma de viermi de mătase din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Ie din mătase țesută cu fir obținut din ferma proprie, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Război de țesut mătasea în Atelierul Borangic Niculescu de la Stoenești - Vâlcea Foto La blouse roumaine
  • Ferma de viermi de mătase din Stoenești - Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
  • Ie din mătase țesută cu fir obținut din ferma proprie, în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Război de țesut mătasea în Atelierul Borangic Niculescu de la Stoenești - Vâlcea Foto CNIPT Vâlcea
  • Rochie de mireasă țesută cu mătase obținută din ferma proprie în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Rochie și maramă ţesute cu mătase obţinută din ferma proprie în Atelierul Borangic Niculescu din Stoeneşti - Vâlcea Foto Arhiva personală
  • Drumul mătăsii în Atelierul Borangic Niculescu din Stoenești - Vâlcea - de la firul de borangic obținut în propria fermă de viermi de mătase la produsul finit țesut la război Foto Arhiva personală
  • Cristina Niculescu - creatoarea brandului Borangic Niculescu - care duce mai departe tradiția mătăsii în România în atelierul din Stoenești - Vâlcea Foto La blouse roumaine
Distribuie imaginea

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările