Video 90 la sută dintre tineri vor să plece din această zonă. Sociolog: „Putem vorbi de un veritabil amurg colectiv al Văii Jiului”

Ultimele mine de cărbune din Valea Jiului mai au doar câteva sute de angajați fiecare, iar perspectiva închiderii lor este văzută de mulți localnici ca sfârșitul epocii industriale a regiunii și, totodată, ca un motiv în plus de a pleca definitiv din zonă.

Orașul Lupeni. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Înconjurată de munții Parâng, Retezat, Șureanu și Vâlcan, cu resurse naturale valoroase și numeroase stațiuni montane apropiate, Valea Jiului, una dintre regiunile cele mai ofertante turistic din România, trece printr-un paradox.

Populația celor șase orașe ale sale s-a redus continuu în ultimele două decenii, fenomen influențat de declinul mineritului, iar marea majoritatea a tinerilor spun că își doresc să își părăsească locurile natale.

Mai puțin de 100.000 de oameni locuiesc în cele șase orașe din Valea Jiului, potrivit celui mai recent recensământ, realizat în 2022. La începutul anilor ’90, populația orașelor miniere Petrila, Petroșani, Aninoasa, Vulcan, Lupeni și Uricani depășea 150.000 de locuitori și continua să crească. În 1997, arată unele statistici, a depășit 170.000 de locuitori.

Minele din Valea Jiului, de la 40.000 de salariați, la 2.000

Aproape 40.000 de oameni munceau atunci în cele 14 mine de cărbune înșirate de-a lungul unui câmp minier cu o lungime de peste 60 de kilometri, care se întindea din estul regiunii, de la Lonea, până la capătul de vest, la Valea de Brazi.

Primele închideri de mine au avut loc imediat după 1990. Atunci a fost oprită activitatea la exploatările Iscroni (Petroșani), Petrila Sud, Lonea Pilier (Petrila) și, spre finalul deceniului, la Câmpul lui Neag (Uricani) – sectoare deschise în anii ’80, ca parte a planurilor de expansiune ale regimului comunist.

Spre sfârșitul anilor ’90, pe fondul valurilor de restructurări și disponibilizări din minerit, trendul migrației din Valea Jiului s-a inversat, iar mii de familii au părăsit definitiv orașele din sudul Hunedoarei.

Șirul de „mineriade” a afectat profund percepția multor români asupra Văii Jiului, iar în timp ce industria minieră își restrângea activitatea, investitorii ocoleau regiunea, iar oamenii erau obligați să o părăsească.

În anii 2000 au urmat închideri ale unor mine istorice, precum Aninoasa și Dâlja (Petroșani), înființate la mijlocul secolului al XIX-lea, și ale minei Valea de Brazi (Uricani), de la capătul de vest al Văii Jiului.

În 2015, o altă mină istorică, Petrila, a fost închisă definitiv, iar doi ani mai târziu i-au urmat minele Paroșeni (Vulcan) și Uricani. Orașele Uricani și Aninoasa, cele mai mici din Valea Jiului, au rămas astfel fără activitatea în jurul căreia s-au dezvoltat și în care era angrenată aproape fiecare familie.

Minele Lonea, Vulcan, Livezeni (Petroșani) și Lupeni sunt singurele exploatări rămase în activitate, însă numărul angajaților lor se reduce la câteva sute de persoane pentru fiecare, iar producția de cărbune este neglijabilă în raport cu cea de la începutul anilor ’90, când din Valea Jiului plecau peste zece milioane de tone de cărbune anual.

Restrângerea activității din minerit a transformat Valea Jiului din regiune de imigrare în regiune de emigrare, a explicat sociologul Valentin Fulger. După valurile de restructurări și disponibilizări din minerit, Complexul Energetic Valea Jiului a ajuns la circa 2.000 de angajați, în minele de cărbune și la Termocentrala Paroșeni, iar populația regiunii s-a redus cu peste un sfert față de cea din anii ’90.

Amurgul Văii Jiului ca regiune minieră

Depopularea și îmbătrânirea populației Văii Jiului nu au fost simple procese demografice naturale, ci fenomene induse, accelerate de consecințele restructurării mineritului și pierderii funcțiilor industriale ale zonei, a precizat profesorul universitar.

O cercetarea realizată recent în Valea Jiului arată că, marea majoritatea a tinerilor, care reprezintă circa un sfert din populația orașelor, își doresc să părăsească zona.

„Migrația populației active a devenit un fenomen cronic și a amplificat dezechilibrele demografice care afectează întreaga zonă. Procesul migrației selective continuă și astăzi. Studiile pe care le-am derulat cu colegii mei de la Universitatea din Petroșani, în 2024, arată că aproximativ 90 la sută dintre tineri (în special între 18 și 24 de ani) și-au exprimat intenția de a pleca spre marile orașe ale României, Tinerii pleacă inițial la școală sau la universitate și apoi renunță să se mai întoarcă în Vale, pe care o percep ca pe un spațiu lipsit de oportunități economice și de perspective de dezvoltare profesională și personală”, arată sociologul Valentin Fulger.

Șansele de relansare, ratate în anii 2000 în Valea Jiului

Cele mai realiste șanse de reconversie economică a populației disponibilizate ar fi existat, potrivit specialistului, într-un moment în care zona nu fusese încă depopulată. Atunci, procesele de reconversie a forței de muncă trebuiau să țină cont de pregătirea industrială a celor disponibilizați și aceștia să fie reîncadrați rapid în sectoare de activitate cu specific industrial. În prezent, relansarea regiunii este extrem de dificilă.

„Din păcate, am fost martorii incompetenței statului român în acest domeniu, experimentul Văii Jiului nefiind luat în seamă pentru a se evita repetarea lui în alte zone monoindustriale din România. Fără exagerare, cred că putem vorbi de un abandon istoric al statului în cazul populației Văii Jiului, caracterizat de lipsa unei viziuni strategice de dezvoltare viitoare, de neglijarea dimensiunii sociale a disponibilizărilor și restructurării, de depopulare și îmbătrânire. Mai mult, am asistat la reproducerea acestui eșec și în alte zone. Putem vorbi de un veritabil amurg colectiv al Văii Jiului, nu doar industrial, ci și demografic, identitar, educațional și cultural”, arată sociologul.

Valentin Fulger a observat că atât în Valea Jiului, dar și în alte foste regiuni monoindustriale, după prăbușirea industriei de bază, planurile de reconversie profesională au eșuat. Adesea, statul nu a ținut cont de pregătirea oamenilor, ci a bifat formal proiecte și cursuri din care au câștigat cei care le organizau, nu cei care trebuiau ajutați.

El a adăugat că locurile de muncă temporare (3–5 luni) nu puteau fi o soluție pentru foști mineri sau siderurgiști, în cazul Hunedoarei, ci era nevoie de locuri de muncă durabile, adaptate competențelor lor.

„Statul trebuia să vină cu soluții durabile. De aceea vorbesc despre un abandon istoric, despre lipsa unei viziuni strategice care să ia în calcul factorul timp. Oamenii aceștia nu trebuiau lăsați să se deprofesionalizeze și să se demotiveze. Ori mulți au ajuns în pensie refuzând să mai revină pe piața muncii, iar copiii și rudele lor, apropiați, vor să plece. Iar ceilalți, copiii lor, rudele apropiate, vor să plece. 24 la sută este un procent imens din forța activă. Gândiți-vă la un sfert din populație care ar putea să se angajeze, n-are unde și vrea să plece”, arată specialistul.

Mineriadele au „îngropat” Valea Jiului

Potrivit profesorului universitar, lipsa de viziune a făcut ca Valea să nu fie orientată către investiții în domenii noi, precum IT sau automatizări, care ar fi putut atrage și menține populația activă.

Imaginea Văii Jiului a fost grav afectată grav și de mineriadele din anii ‘90, fiind percepută ca o regiune „sălbatică” și riscantă pentru investiții, chiar dacă nu înregistra în anii ‘90 o infracționalitate ridicată, față de alte zone ale țării.

„Însă orice investitor, român sau străin, uitându-se la harta României și având de ales, ținând cont de ceea ce se întâmpla în Valea Jiului și de imaginea pe care o vedea, în mod categoric ar fi ales rațional și ar fi spus: mă duc într-o zonă care este liniștită, lipsită de convulsii sociale, încât să câștig. Investitorii au ales pe baza informațiilor care le-au fost furnizate și să nu uităm că tot statul furniza aceste informații, același stat care a provocat unele dintre mineriade și care, după asta, a provocat restructurarea și disponibilizările din minerit”, adaugă lectorul universitar.