Zece mărturii istorice despre strămoşii noştri daci: erau barbari, se credeau nemuritori. De ce au fost numiţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“

Zece mărturii istorice despre strămoşii noştri daci: erau barbari, se credeau nemuritori. De ce au fost numiţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“

Dacii, pe Columna lui Traian.

Herodot i-a numit pe daco-geţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”; în schimb, poetul latin Ovidius s-a arătat necruţător faţă de băştinaşii de pe malul Mării Negre, în mijlocul cărora fusese exilat. Îi numea sălbatici. O serie de mărturii istorice conturează portretul strămoşilor noştri din Antichitate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Literatura antică a păstrat un şir lung de mărturii despre poporul daco-get, care a trăit pe actualul teritoriul al României. Primele scrieri despre strămoşii noştri aparţin istoricului Herodot, cel care în urmă cu aproape 2.500 de ani îi numea pe geţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Sute de mărturii, multe strânse în volumul "Izvoare privind istoria României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964, vorbesc despre trăsăturile poporului care a trăit în Antichitate pe teritoriul de astăzi al României, aşa cum au fost ele descrise de autorii din acele vremuri.

1. Herodot: Geţii se credeau nemuritori
Istoricul Herodot a relatat despre expediţia purtată de regele persan Darius pe teritoriile locuite de geto-daci, în jurul anului 513 î. Hr., şi a descris poporul get, care locuia în acest ţinut, ca fiind fără teamă de moarte. „Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci.

Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”, relata Herodot, în Istorii, potrivit autorilor volumului "Izvoare privind istoria României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.

2. Ovidius despre "geţii cei barbari
Poetul roman Ovidius (43 î. Hr. - 17, d. Hr.) a fost exilat la Tomis în anul 8 d. Hr., unde a rămas un deceniu, până la moarte, iar în operele sale Tristia, Ibis şi Pont a prezentat, în nuanţe sumbre, viaţa şi obiceiurile poporului din Dobrogea de astăzi.

„Ţărmul stâng este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome: omorul, măcelurile şi războaiele sînt veşnice aici. Cei mai mulţi oameni de pe aici nu se sinchisesc de tine, prea frumoasă Roma, şi nu se tem de armele soldatului ausonic. Le dau inimă arcurile şi tolbele lor pline cu săgeţi şi caii lor în stare să suporte curse oricît de lungi, deprinderea de a îndura îndelung setea şi foamea şi faptul că duşmanul care i-ar urmări nu va găsi apă”, scria poetul roman, în volumul Scrisori din Pont.

„Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată”, îi descria Ovidius pe geţi.

Scriitorul latin relata despre iernile geroase de la malul mării şi despre cum le făceau faţă băştinaşii. „Ei se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi, iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung”, scria poetul Ovidius. „Iată a şasea iarnă care trece şi pe care trebuie s-o petrec pe ţărmul cimmerian, între geţii îmbrăcaţi în piei de animale. Deşi barbarii rătăcesc mai liberi în ţinutul din dreapta, nu lasă totuşi nici ţărmul acesta în siguranţă. Aici ogoarele sînt fără arbori, aici săgeţile sînt unse cu otravă”, relata Ovidiu, în volumul Tristele. 

Cu timpul, poetul provenit din aristocraţia romană s-a obişnuit cu băştinaşii. „Ah! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică, în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre. Le-au plăcut - felicită-mă - şi am început să am faima de poet printre neomenoşii geţi barbari”, arăta Ovidius, într-un alt fragment din Scrisori din Pont.

3. Strabon, despre puterea lui Burebista
Istoricul şi geograful Strabon, născut în anul 63 î. Hr., a oferit în volumele Geografiei detalii importante despre strămoşii noştri. „Se spune că un get cu numele Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pitagora şi că ar fi deprins de la acesta unele cunoştinţe astronomice, iar o altă parte ar fi deprins-o de la egipteni, căci cutreierările sale l-ar fi dus până acolo. Intorcându-se la el în ţară, s-ar fi bucurat de o mare trecere la conducători şi la popor - întrucât, întemeiat pe semnele cereşti, el făcea prorociri. În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor. Mai întâi, s-ar fi făcut preot al zeului cel mai slăvit la ei, iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecându-şi viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întâlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii lui credeau că dă poruncile sfătuit de zei”, relata Strabon despre Zamolxis.

Istoricul îl prezenta pe Burebista drept unul dintre cei mai puternici regi ai dacilor. „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani. Spre a ţine în ascultare poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin. Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui”, mai arăta Strabon.

Anticul relata şi despre împărţirea teritoriului Daciei între daci şi geţi. „Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania şi spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime davi”, scria autorul Geografiei, potrivit autorilor volumului "Izvoare privind istoria României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.

4. Demostene, despre afacerile geţilor cu elenii
Demostene a trăit în secolul IV î.Hr. şi a fost un celebru orator atenian. A vorbit despre relaţiile comerciale dintre geţi şi eleni, lăudând bogăţia ţinuturilor Daciei. „Ştiţi, fără îndoială, că noi folosim grâu importat mai mult decât toţi oamenii. Cantitatea de grâu adusă din Pont este mai mare decât tot ceea ce ne vine din celelalte porturi comerciale. Şi nu trebuie să ne mire. Lucrurile se petrec astfel nu numai pentru că acest ţinut produce cea mai mare cantitate de grâu, dar şi pentru că Leucon, domnitorul de acolo, a iertat de impozit pe cei ce transportă grâne la Atena şi a poruncit ca oamenii ce plutesc spre voi să-şi încarce primii corăbiile”, scria Demostene, într-unul dintre discursurile sale.

5. Dio Cassius, despre vitejia lui Decebal
Dio Cassius s-a născut în 155 e.n. şi a fost autorul Istoriei romane. Opera sa cuprinde informaţii despre războaiele daco-romane. „Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea domnea Decebal, foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”. O altă relatare a lui Dio Cassius vorbeşte despre sfârşitul lui Decebal.

„Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sînt în mîinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti. Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, mai ales dintre cele care suportau umezeala, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întîmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea”.

6. Horaţiu, despre virtuţile femeilor gete
Poetul latin Horaţiu, născut în 65 î.Hr., a relatat despre viaţa îmbelşugată a geţilor, dar şi despre relaţiile familiale ale acestora. „O viaţă mai bună duc sciţii din stepă, care au obiceiul să transporte pe care casele lor rătăcitoare, la fel şi geţii cei aspri, cărora pământul nehotărnicit le dă roade şi cereale libere. Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an, iar după ce au îndeplinit toate muncile, alţii, care le urmează în aceleaşi condiţii, le iau locul. Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă, iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului şi nici nu se încrede într-un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei rămâne trainic; ea se teme de alt bărbat. Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea”, scria Horaţiu, după cum se arată în "Izvoare privind istoria României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.

7. Iordanes, despre sacrificiile umane
Iordanes a trăit în secolul VI şi este autorul operei Getica, o istorie a goţilor, pe care îi confunda însă cu geţii. „În cel de al doilea lăcaş al lor, adică în Dacia, Tracia şi Moesia, goţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat. Căci şi mai înainte au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi în al treilea rînd pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Goţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filozofie. De aceea goţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dânşii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: „Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor”. Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sînge omenesc”, scria Iordanes, în Getica, se arată în volumul "Izvoare privind istoria României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.

8. Lucian, despre sclavul devenit rege
Lucian din Samosata a fost un prozator grec care a trăit în secolul al doilea. A scris despre credinţele dacilor şi despre zeul Zamolxis. „S-au făcut multe încurcături şi fiecare are altă credinţă. Sciţii jertfesc unui paloş, tracii lui Zamolxis, care este un sclav din Samos venit la dânşii, frigienii Lunii, etiopienii Zilei... Prin urmare sciţii şi geţii, după ce văd acestea şi ne spun un lung "bun rămas", devin nemuritori; şi zeifică pe cine vor, în acelaşi fel în care şi Zamolxis, deşi sclav, a fost trecut pe lista zeilor, strecurându-se nu ştiu cum”, relata Lucian din Samostata, potrivit autorilor volumului "Izvoare privind istoria României", publicat de Editura Republicii Populare Române, în 1964.

9. Vergilius, despre iernile necruţătoare din Dobrogea
Poetul latin Vergilius relata despre iernile grele de pe tărâmul aflat la gurile Dunării. „Cât vezi cu ochii se întinde pământul, care este de nerecunoscut din cauza nămeţilor de zăpadă şi a gheţii groase care se înalţă de şapte coţi. Acolo veşnic e iarnă. Veşnic suflă Caurii aducători de frig. Soarele niciodată nu-i în stare să împrăştie umbrele palide, nici când, dus de cai, se înalţă pe cer, nici când îşi scaldă în apa înroşită a oceanului carul lui grăbit să alunece în jos. Repede se prinde coajă peste apa ce curge şi valurile fluviului susţin pe spatele lor roţi de car ferecate cu fier. Pe unde mai înainte pluteau corăbii, acum merg care largi. Acolo, oriunde obiectele de arama crapă de ger si hainele îngheaţă pe trup. Vinul, nu de mult încă lichid, se taie acolo cu securea şi lacurile sunt prefăcute până la fund în blocuri compacte de gheaţă. Picăturile de apă respingătoare din nepieptănatele bărbi îngheaţă şi se prefac în ţurţuri. Şi în timpul acesta ninge mereu. Vitele pier. Boii, cu trupurile lor mari, încremenesc, acoperiţi de zăpadă, iar cerbii, strânşi grămadă, sunt ţintuiţi pe loc sub povara de nea proaspăt căzută. Oamenii îşi duc viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pămînt; adună trunchiuri de stejar şi ulmi întregipe care îi rostogolesc pe vatră şi-i pun pe foc. Locuitorii petrec la joc lunga noapte de iarnă şi le face plăcere să prepare, din orz fermentat şi din fructe acre de sorb, o băutură ce seamănă cu vinul. Un asemenea neam de oameni neînfrânaţi sălăşluiesc sub cele şapte stele; sunt bătuţi de vântul de răsărit din munţii Ripei şi îşi acoperă trupurile cu blănuri galbene de animale”, scria poetul roman, născut în anul 70 î. Hr.

10. Florus, despre războaiele dacilor
Istoricul latin Florus, din vremea împăraţilor Traian şi Adrian, se arăta uimit de trăsăturile războinice ale poporului din nordul Dunării.Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentuluis şi i-a alungat pe malul de dincolo. Dincoace au fost organizate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi. Sarmaţii străbat călare întinsele lor câmpii. A fost de ajuns că acelaşi Lentulus i-a oprit şi pe ei la Dunăre. Nu au nimic altceva decât zăpezi, îngheţ şi păduri. Sunt atât de barbari încât nici nu înţeleg ce este aceea pace”, relata Anneus Florus, potrivit autorilor volumului "Izvoare privind istoria României".


Vă recomandăm şi:

Ce făceau dacii cu banii şi de ce nu îi foloseau niciodată pentru comerţ? Secretele monedelor Koson din aur, descoperite în Sarmizegetusa Regia

Cele mai importante tezaure monetare descoperite în România provin din antichitate. Kosonii din aur au fost găsiţi doar pe teritoriul vechii Dacii, în schimb cele mai multe dintre piesele monetare scoase la iveală în urma săpăturilor arheologice sunt monede de import. Dacii nu erau interesaţi de folosirea banilor în comerţ, potrivit istoricilor.

Cele mai faimoase bijuterii ale dacilor. Cât de pricepuţi erau meşterii din atelierele Sarmizegetusei în prelucrarea aurului şi unde au dispărut comorile lor

Cele mai valoroase piese de tezaur descoperite în Sarmizegetusa Regia sunt brăţările din aur masiv, din vremea dacilor, bogat împodobite. Obiectele unice spun povestea măiestriei cu care dacii prelucrau metalele, susţin istoricii. De-a lungul timpului, multe alte tezaure de bijuterii care au aparţinut vechilor locuitori ai ţinuturilor Carpaţilor s-au pierdut pentru totdeauna.

De ce nu le era dacilor teamă de moarte. Povestea lui Zamolxis, zeul care i-a făcut pe geto-daci să se creadă nemuritori

Cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Astfel erau caracterizaţi geţii de istoricul grec Herodot, cel care a oferit primele descrieri elaborate ale popoarelor care în urmă cu aproape două milenii şi jumătate ocupau ţinuturile actualei Românii. Tot Herodot îi prezenta pe strămoşii geţi (daci) drept oameni care se credeau nemuritori, iar aceast lucru i se datora zeului lor, Zamolxis.

citeste totul despre: