Cum se sărbătorea ziua de 1 Mai în vremea comuniştilor. „La defilare dădeai extemporal cu securiştii. Naiba te lua dacă nu puneai suflet!”

Cum se sărbătorea ziua de 1 Mai în vremea comuniştilor. „La defilare dădeai extemporal cu securiştii. Naiba te lua dacă nu puneai suflet!”

Defilarea muncitorilor de la Şantierul Naval din 1969 de la Galaţi FOTO facebook/ valiza cu fotografii

După ce oamenii muncii „îşi arătau adeziunea” faţă de partidul comunist, aveau parte de petreceri câmpeneşti cu bere şi mici. „Nu era nici asta chiar o întâmplare, căci mişunau securiştii ca furnicile pe acolo. Ştiau că, la băutură, se mai dezleagă limbile”, povesteşte unul dintre martorii oculari.

Anul acesta, lucru rar, Paştele cade chiar în ziua de 1 Mai (Ziua Internaţională a Muncii), aşa că-i prilej de sărbătoare pentru toţi românii, fie că provin dinspre comunitatea materialistă, fie că fac parte din marea masă a celor care cred în minunea Învierii Domnului.

Iar dacă despre oportunităţile moderne de petrecere a timpului liber, dar şi despre tradiţiile din străbuni, am tot scris, de data aceasta a sosit vremea să ne referim la o etapă a istoriei mai puţin analizată din perspectiva distracţiei: perioada socialistă.

Căci, chiar dacă variantele nu erau aşa de numeroase ca acum, iar tradiţiile erau în mare parte renegate, ca fiind „apucături obscurantiste”, şi în acele vremuri oamenii aveau câte ceva de făcut cu prilejul amrilor sărbători.

Mitinguri în care „Jos” era cuvânt prohibit

Evenimentul central al zilei de 1 mai era, fără doar şi poate, mitingul oamenilor muncii. În popor i se spunea în multe feluri - miting, demonstraţie, marş - însă „conducerea superioară de partid şi de stat” prefera ceva mai cazonul cuvânt „defilare”.

În esenţă, se dorea o demonstraţie de formă a muncitorimii. Un pumn agitat în era la adresa „imperialiştilor”, un act de solidaritate, dar şi o subtilă tentativă de disciplinare. Căci poporul trebuie să ştie că nu-i chiar aşa, de capul lui, iar distracţia trebuie să aibă loc organizat, conform regulamentului, după cum îşi amintesc cei care au trăit acele vremuri.

„Participarea la defilarea de 1 Mai nu era facultativă, chiar dacă în presă totul părea să fie rezultatul unui entuziasm formidabil al populaţiei. În realitate, totul era organizat la fiecare fabrică. Fiecare primea sarcină ce să, erau stabiliţi responsabilii de pancarte, se făceau repetiţii cu sloganele ce urmau să fie strigate”, îşi aminteşte pensionarul Radu Florea, acum în vârstă de 73 de ani.

Deşi pare greu de crezut, fiecare grup avea un fel de şef de galerie, care dădea indicaţiile regizorale. „Ne spunea ce să strigăm, când să salutăm tribuna unde erau ştabii. Scandai de zicea ăla, n-aveai încotro. La defilare dădeai de fapt extemporal cu securiştii. Naiba te lua dacă nu puneai suflet!”, povesteşte Radu Florea.

Tribuna oficială la defilarea din 1969 de la Galaţi FOTO facebook/ valiza cu fotografii

Interesant este că „Jos” nu era în „repertoriul” manifestanţilor. Dintr-o precauţie vecină cu paranoia, de prin anii 70 se renunţase la pancartele cu „Jos imperialismul” şi altele asemenea. Liderii comunişti se temeau ca nu cumva românilor să le vină idei.

Nume de cod: „Dezlegare limbilor”

Chiar dacă alimentele erau la cartelă în majoritatea localităţilor româneşti, petrecerea de 1 Mai era o excepţie. Toate marile întreprinderi, care duceau greul la defilări, aveau amenajate un fel de parcuri de agrement, unde oamenii mergeau la de zilele importante.

Spre exemplu, muncitorii de pe platforma siderurgică de la Galaţi petreceau la Priza Dunării, într-un soi de complex de agrement întins pe câteva hectare într-o pădure de pe malul fluviului, între Galaţi şi Brăila. Evident, nu ajungea acolo chiar toată lumea. Unii sărbătoreau „prin muncă”, iar dintre ceilaţi se alegeau „tovarăşii cu rezultate deosebite în activitate”.

Defilare pe strada Republicii din Galaţi în 1960 FOTO colecţia George Milea

„De fapt, era un fel de cod treaba asta cu rezultatele deosebite, că nu erau neapărat aleşi cei care munceau cel mai bine. Mai erau şi piloşii, şi turnătorii la Securitate, dar şi cei care beneficiau de tratament special. Suspecţii, adică. Mişunau securiştii ca furnicile pe acolo. Ştiau că, la băutură, se mai dezleagă limbile. Că era şi o vorbă: gura bate curul”, povesteşte Constantin Popa (71 ani), fost angajat pe platforma siderurgică în perioada 1974-1989.

„Noi, alde gură cască, primeam o bere şi doi mici, după care, la autobuz şi acasă. Rămâneau la chef doar şmecherii, care îşi făceau de cap şi toată noaptea. Erau şi pe atunci şemecheri, degeaba spun unii că eram egali. Era egali pe dracu!”, adaugă gălăţeanul.

Defilare folclorică de 1 mai FOTO ziarul Scânteia

Distracţia la liber şi paştele proletar

Profesorul de istorie Mihai Toma crede că nimic nu se făcea, totuşi, la întâmplare, aşa cum s-a tot acreditat mai ales în literatura de după 1989.

„Comuniştii ar fi vrut să scoată din mintea oamenilor sărbătorile creştine. Oamenii trebuiau să creadă în partid, nu în Dumnezeu. De altfel, reminescenţele acestei politici de tâmpire a maselor se văd şi în zilele noastre, în vehemenţa cu care Dumnezeu a devenit prilej de contestare, de scandal, în loc să fie simbol al toleranţei şi al iertării. În fine, comuniştii amplificau intenţionat sărbătorile laice, pentru a îndepărta oamenii de Biserică”, spune profesorul.

La iarbă verde în 1968 FOTO colecţia Adrian Grosu

Urmarea a fost că în jurul marilor oraşe au apărut locuri de agrement cu circuit deschis publicului (la Galaţi erau plajele Brateş şi Cocuţa, lacul partidului sau pădurea Gârboavele), cu facilităţi minime, dar unde oamenii ajungeau în număr foarte mare. La plaja Cocuţa, bunăoară, înainte de 1989 se adunau de 1 Mai între 5.000 şi 10.000 de oameni, deşi accesul nu era chiar facil, căci se trecea Dunărea cu bacul. Foarte mulţi ajungeau şi la lacul Brateş sau la pădurea Gârboavele.

Plaja Cocuţa de la Dunărea în 1971 FOTO facebook/ valiza cu fotografii

Atracţia principală erau cele câteva tonete cu sucuri şi bere, precum şi grătarele cu mici, însă se putea face şi canotaj, plajă, ori alte feluri de sport pe pajiştea din apropiere.

Amintirile comunismului n-au murit chiar de tot

Chiar dacă au trecut aproape 27 de ani de la căderea regimului Ceauşescu, reminescenţele acelei epoci nu au dispărut chiar de tot.

1989. De pe o clădire din Galaţi se dă jos RSR. „Trăiască” este graţiat FOTO facebook/valiza cu fotografii

Lozinci precum „Trăiască 1 Mai” însă mai pot fi văzute pe clădirile industriale din Galaţi, cele mai multe dintre ele abandonate. Proletariatul a plecat la pensie sau în şomaj, fabricile au falimentat, însă sloganul se ţine viguros în continuare.

În unele locuri, mesajul a fost cenzurat. Pe un bloc din zona „Flora” scrie acum trei decenii, cu litere de-un stat de om înălţime, „Trăiască Republica Socialistă România”. Acum mai scrie doar „Trăiască”. Cine, de ce şi, mai ales, cât rămâne să stabilească istoria.

La fel cum aceeaşi istorie e aşteptată să cearnă (şi discearnă) şi denumirile dăltuite în mintea colectivă în vremea comuniştilor, când, bunăoară, cartierul Aerodrom s-a transformat în IC Frimu (pentru cine nu ştie, numele unui activist socialist). Şi aşa i-a rămas numele, chiar dacă într-o latură a lui s-a insinuat, preţ de-o crimă sadică, zona „Două Babe”, iar în alt colţ o prostie urbanistică a născut „Intersecţia fără rost”.

Vă mai recomandăm şi:

Metodele sadice prin care comuniştii îi umileau pe creştini: colaci de pomenire făcuţi din ghips şi muncă forţată în ziua de Paşti

Cum s-a distrus plaja Cocuţa, locul de distracţie de la malul Dunării născocit acum două secole de beizadele locale întoarse de la Paris

Cine a fost Maromet, torţionarul înspăimântător pomenit în faimosul cântec de puşcărie „La Chilia-n port“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: