Cum s-a distrus plaja Cocuţa, locul de distracţie de la malul Dunării născocit acum două secole de beizadele locale întoarse de la Paris
0Malul Dunării, măturat an de an de revărsările de primăvară ale fluviului, are şi acum un nisip fin şi un parfum de Vamă Veche, însă toate utilităţile realizate în aproape două secole au dispărut, s-au furat şi s-au ruinat în ultimii 25 de ani. Doar nostalgicii mai ajung din când în când pe acolo, întru amintirea vremurilor bune şi a tinereţilor trecute.
Chiar dacă pentru generaţiile actuale, sclave voluntare ale internetului şi smartphonului, povestea tumultoasă a plajei gălăţene „Cocuţa” este o enigmă la fel de mare precum existenţa vieţii în Univers, generaţiile mai vechi au amintiri de nepreţuit despre sus-pomenitul loc de recreere.
Vreme de aproape două secole, plaja „Cocuţa”, aflată pe malul tulcean al Dunării, chiar vizavi de oraşul Galaţi, a fost un loc de distracţie în care s-au întâlnit toate „trendurile” posibile, după cum a evoluat lumea şi, odată cu ea, moravurile.
La început, cocheta plajă a fost martora obiceiurilor îndrăzneţe (dar care azi par plictisitor de decente) importate din Vest de către bogătaşii secolului al XIX-lea. Apoi, în secolului al XX-lea, acolo a năvălit bucuria populară, pentru ca, spre finalul secolului, locul să devină un fel de punct de referinţă al propagandei proletare legată de 1 mai, 23 august şi alte sărbători oficiale.
La „Soreaua pescarilor”, distracţie franţuzească
La început, plaja de peste fluviu era cunoscută doar de pescarii lipoveni, care o numeau „Soreaua”, deoarece acolo obişnuiau să-şi lase năvoadele la uscat şi, uneori, să facă şi ei o baie de soare, mai ales în toamnele târzii sau în primăverile timpurii.
Locul, aflat între malul lin cu apă mică al Dunării (pe o porţiune de o sută de metri lăţime apa de-abia ajunge la piept) şi o pădure luxuriantă de sălcii (care, acum, evident, nu mai este), era binecuvântat cu o plajă naturală excelentă – lungă de vreo 400 de metri şi lată de vreo 100 – acoperită cu un nisip fin, adus de desele viituri de primăvară. Pentru amatorii de ştiinţe exacte, dăm şi coordonatele GPS: 45°25'0"N, 28°3'12"E.
Pe la începutul secolului al XIX-lea, pe fondul unei oarecare reforme a relaţiilor sociale - clasa feudală cu ritualuri scorţoase lăsa loc unei burghezii mult mai deschisă la nou - tinerii de bani gata („beizadelele” acelor vremuri, carevasăzică) au pus ochii pe „soreaua” pescarilor, pe care au socotit-o un loc tocmai bun pentru distracţie de tip parizian (obiceiurile de la malul Senei erau modele puternice şi pe atunci, chiar dacă pudoarea românescă nu prea se potrivea cu libertinismul franţuzesc).
Ce-i drept, locul se potrivea scopului, căci era vizibil şi totuşi ascuns, precum cluburile exclusiviste de azi. Se zărea de pe malul gălăţean, dar nu era clar ce-i acolo decât dacă ajungeai la faţa locului. Dar ca să ajungi acolo aveai nevoie de o barcă bună, sau să treci cu podul umblător (strămoşul bacului).
În acest din urmă caz trebuie, însă, să aibă cine să te călăuzească pe cărările ascunse de prin lunca mlăştinoasă, brăzdată de canale şi acoperită cu sălcii şi păpuriş des ca peria. Căci de la locul unde acosta podul umblător şi până la „soreaua” pescărească era de mers mai bine de un kilometru prin desişul mlăştinos.
Chiar şi aşa, până către finalul secolului al XIX-lea, pe amintita plajă s-au organizat destule distracţii de tipul celor importate de la Paris. Ceva serate (ţânţarii dobrogeni s-au dovedit totuşi mai aprigi decât cei parizieni), echitaţie, picnicuri. În monografiile mai multor vechi familii burgheze din Galaţi este amintit frecvent locul, ca fiind special şi nonconformist.
Veştile bune se află repede
Însă elitismul plajei n-a ţinut mai mult de câteva decenii, căci lumea obişnuită (lefegiii, cum li se zicea pe atunci) a început să dea năvală acolo, ca să se simtă şi ea, la o adică, privilegiată. Pe la începutul secolului al XX-lea, deja se dusese vestea despre frumosul loc, care deja era frecventat duminica de sute, chiar mii, de oameni.
Cum este şi normal, în jur au şi început să se înfiripe tot felul de negustorii sezoniere, mai ales tarabe cu bragă şi sifon (căci acolo apa potabilă a fost şi este o mare problemă), dar şi cu covrigi, dulciuri şi mărunţişuri.
Faptul că vadul distracţiei prinsese contur este confirmat, în anul 1938, de un document oficial prin care Administraţia Brăila (care avea în responsabilitate zona pe atunci) dă în proprietatea localităţii I.C. Brătianu terenul de 56 de hectare pe care se află „Plaja Insula şi vecinătăţile ei, în vederea folosirii pentru scopul de agrement, păşunat şi pentru strângereaa nuielelor pentru întărirea digului”.
Chiar dacă după 1948 vegetaţia forestieră a fost administrată de Regia Pădurilor, în 2010 justiţia română a reconfirmat proprietatea administraţiei publice de la IC Brătianu asupra locului. Dar să ne întoarcem la jumătatea secolului trecut.
Prima iniţiativă de amenajare a plajei (pe atunci i se spunea „Insula”, căci chiar există o mică insulă la sud de ea) a avut loc chiar în 1938, când, potrivit unui document emis de comuna IC Brătianu şi păstrat la Arhivele Statului, s-a cerut „înfiinţarea unei cherhanale cu loc de gătit peştele pentru muşterii”.
Nu cunoaştem dacă solicitarea a fost aprobată şi a fost pusă în aplicare, însă este cert că după Al Doilea Război Mondial şi până în 1989 în zonă se putea cumpăra un peşte bun şi ieftin, e drept de la pescarii care-şi îmbiau cumpărătorii pe tarabe improvizate din lăzi din lemn.
Tot după război a apărut şi actuala denumire a plajei – „Cocuţa” – a cărei toponimie nu este, din păcate, cunoscută. Localnicii din IC Brătianu înclină să creadă – fără avea vreo dovadă – că la mijloc ar fi fost atmosfera idilică, degrabă provocatoare de amor şi de, apoi, de urmaşi.
Comuniştii i-au intuit potenţialul turistic, „capitaliştii” i-au pus cruce
Oarecum surprinzător (ideologic vorbind), cei care i-au intuit cel mai bine potenţialul turistic au fost comuniştii. În perioada „roşie”, plaja Cocuţa a devenit un fel de „flower-power” local, căci acolo mergea „oamenii muncii” dezinhibaţi, care ştiau să se distreze
Cam prin anii ’70 (din ce zic localnicii) a fost ridicat un restaurant impozant, denumit Lotca, ale cărei ruine mai pot fi văzute şi azi, o cofetărie şi câteva chioşcuri de răcoritoare, îngheţată, mici şi dulciuri. Ba chiar la un moment dat din zonă se puteau închiria chiar şi caiace, căci sportul de masă era important în acea vreme.
Evident, maşina de propagandă a acelor vremuri a folosit în mod abil totul pentru a arătat cât de bine se distrează clasa muncitoare în mijlocul naturii, departe de tentaţiile de tip occidental, în sărbătorile „agreate” de stăpânire, cum ar fi 1 mai sau 23 august. Poate că asta a contribuit decisiv atunci când numele satului Zaclău (ajuns în perioada interbelică IC Brătianu) a fost schimbat, în 1946, în „23 August”.
Praf, pulbere şi ceva nostalgici
La momentul în care citiţi acest articol, din plaja Cocuţa n-a mai rămas decât praful şi pulberea. În sfertul de secol care a trecut de la Revoluţia din 1989 locul a fost năpădit de mărăcini şi de gunoaie, chioşcurile au fost furate până n-a mai rămas din ele decât temelia, restaurantul şi cofetăria s-au închis şi sunt nişte ruine sinistre ale eternei tranziţii româneşti.
Chiar şi aşa, însă, în week-end-urile toride de vară, câteva zeci (uneori sute) de nostalgici trec Dunărea cu bacul pentru o baie-n Dunăre la Cocuţa. E pustiu, e mizerie, pădurea superbă a fost doborâtă cu drujbele, iar apa şi mâncarea trebuie să ţi le aduci în sacoşă şi să le păzeşti de maidanezii care bântuie locul după resturi.
Însă toate aceste neajunsuri se pot trece cu vederea cu gândul la povestea timpurilor trecute, când lumea bună a Galaţiului încerca să aducă la malul Dunării obiceiurile moderne de la malul Senei. Dacă mai adăugaţi la asta şi faptul că, uneori, locul are un parfum de Vamă Veche din timpurile ei bune, imaginea devine completă şi seducătoare.
Se încarcă comentariile...
