Biserica din catacombe: istoria dramatică a greco-catolicismului românesc, religia interzisă de comunişti

Biserica din catacombe: istoria dramatică a greco-catolicismului românesc, religia interzisă de comunişti

Episcopul Iuliu Hossu citeşte la Alba Iulia proclamaţia Arhivă Episcopia de Cluj-Gherla

Toate cultele au avut de suferit în perioada comunistă, însă greco-catolicii din Ardeal, care reprezentau aproximativ două milioane de credincioşi, au intrat în ilegalitate, cultul lor fiind desfiinţat printr-un decret. Preoţii care s-au opus deciziei au fost aruncaţi în temniţe, unde mulţi dintre ei şi-au găsit sfârşitul.

Ştiri pe aceeaşi temă

Biserica Română Unită, al cărui act de naştere s-a semnat în Transilvania în anul 1701, de mitropolitul Atanasie Anghel, a fost scoasă în afara legii de statul comunist, prin Decretul 358 de la 2 decembrie 1948, care stabilea: „În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile (n.r. ‒ adunarea clericilor catolici dintr-o regiune), ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista“, stabilea sec actul normativ. În cuprinsul legii, se mai specifica faptul că „averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat“.
 
La acea vreme, spun istoricii, cultul greco-catolic avea aproximativ 1.800.000 de credincioşi, majoritatea dintre ei locuind în Transilvania, şi erau păstoriţi de aproximativ 1.700 de preoţi. Biserica greco-catolică avea o mitropolie la Blaj şi patru episcopii: la Cluj, la Oradea, în Maramureş, la Lugoj şi un vicariat la Bucureşti. La aproape 70 de ani de la decret, în România mai sunt aproximativ 150.000 de greco-catolici, dintre care 124.000 români. La acest cult au aderat şi trei turci, zece tătari, şase evrei, trei armeni şi 12 ceangăi. 
 
Patriarhul Justinian, în căutarea oilor pierdute
 
Semnalul unificării celor două biserici a fost dat de Patriarhul Justinian Marina, în toamna lui 1948, care i-a ameninţat pe episcopii uniţi că, dacă nu vor lăsa de bună voie turma să se reîntoarcă la staul, se va duce el însuşi să o caute: „Cu ocazia învestirii mele am adresat un cuvânt pentru fraţii români din Ardeal - din strana stângă - care se lasă amăgiţi de câţiva conducători care îi îndeamnă să asculte de conducători din afară şi nu de cei fireşti. Am făcut apel atunci la patriotismul de români, ca să lase oile pe care ni le-au răpit acum 250 de ani ca să poată veni iarăşi la staul. (...) Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii ce eram consideraţi ca o cenuşăreasă, ca unii ce am pierdut clasa cultă. Acum a venit vremea ca să fie egalitate aşa cum propovăduieşte creştinismul. Pot să anunţ deci că, dacă acei păstori mincinoşi şi români trădători de neam mai caută să ţină sub amăgire oile, ne vom duce noi să adunăm oile“.
 
Dar, cum trebuia să se păstreze apartenenţa de legalitate, sugerându-se că unirea o vor însuşi greco-catolicii, s-a anunţat că la Cluj va avea loc, la 1 octombrie 1948, o mare adunare unde se va hotărî drumul greco-catolicilor. Preoţii care au refuzat să se supună ordinelor trasate de la Bucureşti au avut parte de diverse  forme de constrângere. Metodele folosite au avut câştig de cauză astfel că 430 canonici, protopopi şi preoţi uniţi au semnat adeziunea pentru adunarea de la Cluj.
 

 
Patriarhul Justinian în anii 60. FOTO www.fototecaortodoxiei.ro
 
Despre torturile la care au fost supuşi unii preoţi aflăm din mărturiile consemnate în volumul „Biserica Română Unită ‒ două sute cincizeci de ani de istorie“, semnat de Alexandru Mircea, Pamfil Cârnaţiu şi Mircea Todericiu. Canonicul Tămâian de la Oradea a povestit că a semnat adeziunea după ce a fost torturat punându-i-se reflectoare în ochi, iar mâinile vârâte în foc. „Când mi-am revenit, povestea el, mi-au arătat semnătura pe care o recunosc că e a mea, fără să-mi amintesc însă când şi cum am semnat“, spunea el.
 
Un altul a fost închis într-o celulă de dimensiuni foarte reduse unde a stat patru zile şi trei nopţi, nemişcat. „La urmă ajunsesem ca o cârpă. Nu mai putui rezista şi semnai: în clipa aceea aş fi semnat orice, chiar şi condamnarea la moarte, numai să fiu eliberat de acele teribile chinuri“. 
 
În comuna Vurpăr, preotul a fost închis într-un canal larg de 80 de centimetri, plin de şobolani. Altul a fost ţinut într-o groapă de scurgere. Foarte mulţi au fost duşi la poliţie, batjocoriţi în fel şi chip şi bătuţi. 
 
Preoţii greco-catolici erau într-o situaţie fără ieşire: dacă nu trădau erau condamnaţi de ortodocşi, iar dacă se lepădau erau excomunicaţi de greco-catolici. În ajunul adunării de la Cluj, Episcopul Clujului, Iuliu Hossu, care era ţinut sub pază, a reuşit să trimită clerului său o scrisoare. „Ni s-a adus la cunoştinţă că se vor aduna în oraşul nostru de Reşedinţă, Cluj, la 1 octombrie a.c., unii preoţi din sânul Clerului Provinciei Noastre Mitropolitane, cu scopul de a produce schisma, cu lepădarea de Biserica noastră cea una, sfântă, catolică şi apostolică, păstorită de urmaşii Sfântului Petru, şi trecerea la Biserica ortodoxă. Cu puterea pe care o deţin ca Episcop al locului aplic pedeapsa excomunicării «ipso facto incurrenda» tuturor acelora ce ar lua parte la pomenita adunare. Cei ce din nefericire vor fi participat la adunare vor fi declaraţi nominal excomunicaţi, cu un Decret al Nostru care se va citi în toate bisericile acestei eparhii de Dumnezeu păzite în prima Duminică a lunii curente sau în duminica următoare după primirea Decretului Nostru“. 
 
În acest climat de tensiune, adunarea prin care se anunţa unirea celor două biserici s-a ţinut la data de 1 octombrie 1948, în sala de gimnastică a Liceului George Bariţiu din Cluj. Numărul delegaţilor ar fi trebuit să fie de 38, echivalentul numărul celor care în 1698 au semnat „Manifestul de unire“ religioasă cu Roma. La consfătuire însă, doi dintre delegaţi, preotul Iuliu Man din Reghin şi Clemente Plăianu, din Eparhia de Cluj-Gherla, au refuzat să mai vină după ce au realizat că au fost minţiţi, iniţial spunându-li-se că la întâlnire va fi prezent şi episcopul Iuliu Hossu. 
 
La adunarea de la Cluj a fost citită Proclamaţia de revenire a Bisericii greco-catolice în sânul Bisericii Ortodoxe Române, iar delegaţii s-au prezentat a doua zi la Patriarhul Justinian pentru a anunţa cele hotărâte. 
 
Iuda nu are corespondent la greco-catolici
 
Însă, credinţa unui om nu putea fi ştearsă cu un burete, peste noapte, din sufletul său, şi ceea ce a urmat reprezintă încă o filă urâtă din istoria statului comunist, care a încercat să rupă forţat legăturile bisericii greco-catolice cu Roma.
 
O parte din bunurile bisericii au fost confiscate de statul român, iar o alta dată Bisericii Ortodoxe. Cardinalul, cei 12 episcopi, preoţi, călugări şi credincioşi greco-catolici au fost persecutaţi, mulţi dintre ei sfârşind în închisori şi în coloniile de muncă pentru singura vină că au refuzat să accepte „unirea“ cu biserica ortodoxă. 
 
Un fapt memorabil pentru rezistenţa episcopilor greco-catolici, spune preotul Daniel Avram, purtătorul de cuvânt al Episcopiei de Cluj-Gherla, rămân vorbele lui Papa Pius al XII-lea: „Iisus a avut 12 apostoli dintre care unul a trădat, biserica greco-catolică din România a avut 12 episcopi dintre care niciunul nu a trădat“. Cei 12 episcopi au fost:  Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu, Vasile Aftene, Iuliu Hossu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Chertes, Iuliu Hirţea, Alexandru Todea, Ioan Dragomir şi Ioan Ploscaru. 
 
După adunarea de la Cluj, a continuat campania pentru strângerea adeziunilor. Muncitorii au fost ameninţaţi că sunt daţi afară dacă nu semnează trecerea la ortodoxie. Ţăranilor li s-a interzis să macine grâul la moară, pensionarilor li s-a pus în vedere că li se va retrage pensia, elevii ai căror părinţi nu trecuseră la ortodoxie erau obligaţi să plătească o suprataxă şcolară, iar personalul bisericilor a fost evacuat din case.
 
Cum nici cu aceste constrângeri greco-catolicii nu cedau în masă, s-a apelat la mijloace perfide: autorităţile au anunţat că s-au întocmit listele cu cei care vor trece la ortodoxie şi cine vrea să fie şters de pe listă să meargă la primărie să solicite acest lucru. Preoţilor, însă, li se rezervase altceva. Mărturia unui slujitor al Domnului este edificatoare în acest sens. „M-au chemat la Pretură. Închipuindu-mi de ce era vorba, mi-am salutat familia ca şi cum n-aş mai fi sperat să-i văd. La Pretură am întâlnit pe alţi preoţi care fuseseră chemaţi pentru acelaşi motiv. Ne-am sfătuit şi ne-am hotărât să purtăm mai bine crucea lui Hristos decât funia lui Iuda. Agenţii Guvernului ne-au ameninţat că o să ne alunge din case, că o să ne ia bunurile, să ne vâre în temniţă şi să ne tortureze. Unii au început să plângă, spunând că o să se mai gândească. Eu am spus că eram absolut hotărât să nu-mi lepăd credinţa. Un frate spuse pretorului că dacă şi-ar lepăda credinţa ar înnebuni. Pretorul i-a răspuns: «Mai întâi iscăleşte şi apoi du-te şi te spânzură. Noi n-avem lipsă de popi!». În sfârşit, mă lăsară să plec, cu condiţia ca să nu numesc pe papa la liturghie. Când am spus că asta era cu neputinţă, pretorul a început să înjure numele Papei. După ce m-au făcut să promit că cel puţin n-o să predic, mi-au dat drumul. Când am ajuns în sat, un credincios m-a înştiinţat că înaintea casei mele se găseau trei maşini de la poliţie. În noaptea aceea am dormit la un prieten.
 

 
Episcopul Iuliu Hossu alături de episcopul ortodox al Clujului Nicolae Colan
 
În ziua următoare, după celebrarea Sf. Liturghii, câţiva poliţişti, care mă aşteptau afară, mi-au spus că mă aşteaptă la primărie. Dar, după ce am botezat trei copii, am fugit la munte. Poliţiştii m-au căutat peste tot, prin toate casele, mi-au arestat familia, mi-au luat puţinul ce aveam, făcând cercetări prin împrejurimi şi promiţând o mare sumă de bani celui ce mă va descoperi. Pe sacristan l-au bătut până la sânge pentru că n-a ştiut să le spună unde eram ascuns. Familiei mele i-au dat ordinul să mă găsească în 24 de ore, sub pedeapsa deportării. Ai mei atunci au fugit şi ei, lăsând totul. De la 1 noiembrie, ultima zi în care am putut să celebrez Sfânta Liturghie în casa unui prieten, umblu căutând ceva de lucru ca să nu mor de foame“, este mărturia tulburătoare a unui preot care nu a vrut să-şi lepede credinţa, consemnată în volumul „Biserica Română Unită ‒ două sute cincizeci de ani de istorie“. Pe de altă parte, au fost cazuri când credincioşii au refuzat să-l mai recunoască pe preotul care a trădat ca îndrumător spiritual şi l-au alungat din mijlocul lor. 
 
Martiri greco-catolici 
 
Capii bisericii greco-catolice au avut cel mai mult de suferit, mulţi sfârşind în închisori. Episcopii Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Vasile Aftenie şi Ioan Bălan au fost arestaţi în decurs de câteva zile, după ce s-au opus unificării forţate. Soarta lor au împărtăşit-o şi mulţi alţi preoţi din Blaj, Cluj, Timişoara, Arad, Oradea. 
 
Iniţial, episcopii au fost închişi la locuinţa de vară de la Dragoslavele, judeţul Argeş, al celui de-al treilea patriarh al României, Justinian. Acesta îi vizita des pe episcopi, în încercarea de a-i convinge să treacă la ortodoxism. Conducătorilor de eparhii li s-a interzis să ia contact cu lumea de afară şi au fost obligaţi să asiste la cursuri de marxism. 
 
De la Dragoslavele au fost mutaţi la Mănăstirea Căldăruşani, judeţul Călăraşi, transformată în lagăr de detenţie pentru ierarhii uniţi, unde au avut parte de un tratament mai dur. Cum nici aici episcopii Ioan Suciu şi Vasile Aftenie nu au cedat, au fost aruncaţi în beciurile Ministerului de Interne şi pe urmă duşi la Văcăreşti, unde ultimul a decedat în urma torturilor, la 10 mai 1950. „Dacă mă vor izola, sigur voi fi ucis“, le-a spus el fraţilor de suferinţă. Vasile Aftenie a fost înmormântat clandestin în Cimitirul Bellu din Bucureşti, într-o ladă de lemn mult prea mică pentru trupul episcopului. Autorităţile nu au permis ca pe crucea de la căpătâiul lui să fie scris numele întreg, ci doar iniţialele: V.A. şi anul morţii. Cu toate acestea, la scurt timp, mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru credincioşi.
 
Aceeaşi soartă a avut-o şi episcopul Ioan Bălan al Lugojului. Deşi s-a ferit toată viaţa să facă politică, distanţându-se atât de fascism cât şi de comunism, în cele din urmă a murit din cauza credinţei sale, de la care nu a abdicat. A fost arestat la 29 octombrie de către şeful Securităţii Lugoj, maiorul Zoltan Kling. Acesta l-a găsit rugându-se în capelă, cu valiza pregătită, aflăm din scrierile lui Cicerone Ioniţoiu, cel care a realizat portretele episcopilor greco-catolici. 
 
Lui Justinian, care i-a propus să treacă la Biserica Ortodoxă, episcopul Bălan i-a răspuns: „Dumneavoastră nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţi creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Hristos!“. 
 
La 24 mai 1950, episcopii şi preoţii de la Căldăruşani au fost duşi la Sighet. Au urmat anii de foamete, frig, izolare, lipsă de medicamente. Episcopii Bălan, Rusu şi Hossu au fost transferaţi, aproape epuizaţi, la Spitalul Gerota din Bucureşti, iar ulterior la Curtea de Argeş şi apoi la o mănăstire din Tulcea. Ultimul drum al episcopului Bălan a fost către Jilava, unde a murit la 4 august 1959, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din Capitală. 
 
Într-o noapte a anului 1952, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a fost înmormântat de securişti în cimitirul evreiesc de pe malul Izei, fără niciun semn la căpătâi. Slujitorul domnului avea 77 de ani şi a murit în închisoarea din Sighet, ultimii doi ani petrecându-i într-o celulă a acestui loc de exterminare. Episcopul fusese arestat în noaptea de 29 octombrie 1948 pentru că a protestat, prin predici şi scrisori împotriva întemniţării abuzive a preoţilor de către statul comunist, a naţionalizării bunurilor şi şcolilor bisericii din Oradea şi Beiuş. Episcopul a participat activ la Adunarea Naţională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.  
 

 
 
Acelaşi sfârşit tragic l-a avut şi episcopul Ioan Suciu, care a murit la 27 iulie 1953, la Sighet. Deşi bolnav de ulcer, el nu a primit niciun ajutor medical. Trupul neînsufleţit a fost aruncat într-o groapă comună din cimitirul săracilor de pe malul Izei. Episcopul a fost arestat în octombrie 1948, după ce cordoane de soldaţi au încercat să-i blocheze intrarea în catedrala din Blaj, însă mulţumea de credincioşi veniţi la Casa Domnului i-au înlăturat.
După predică însă, a fost arestat şi aruncat într-un beci, unde timp de două zile a fost ţinut fără apă şi fără mâncare. Ulterior, a fost eliberat şi arestat din nou şi închis într-o celulă alături de episcopii Vasile Aftenk, Iuliu Hossu şi Alexandru Russu. De aici, a fost dus la Dragoslavele, Căldăruşani şi la Ministerul de Interne. În septembrie a fost închis la Sighet, unde a şi murit. 
 
Papa Paul al VI-lea a încercat să negocieze cu Nicolae Ceauşescu soarta Bisericii greco-catolice
 
Drumul de reprimare a cultului greco-catolic a fost unul fără întoarcere. Însuşi Papa Paul al VI-lea a încercat să discute problema cu Nicolae Ceauşescu, în primăvara anului 1973 atunci când dictatorul a acceptat să-l întâlnească pe Suveranul Pontif. Întâlnirea a fost una forţată. Suveranul Pontif a crezut că va reuşi să forţeze mâna lui Ceauşescu şi i-a înmânat un memoriu. Ceauşescu l-a primit, dar răspunsul nu a fost cel dorit de urmaşul Sfântului Petru. „România se numără printre statele care creează condiţii bune pentru manifestarea tuturor cultelor religioase. De altfel, trebuie să vă spun, în România sunt 14 culte. Acestea se bucură de toate drepturile şi aş putea chiar să vă spun că suntem în relaţii bune cu şefii tuturor acestor biserici. În ce priveşte biserica catolică, ea se bucură de toate drepturile. Sigur, sunt unele probleme care s-ar cere lămurite şi suntem gata, asupra acestora, să discutăm. Noi dorim ca la fel ca şi celelalte biserici din România şi biserica catolică să se încadreze în viaţa poporului, să participe activ şi la bucuriile şi la suferinţele poporului“, a spus Ceauşescu.
 
În ceea ce privea desfiinţarea cultului greco-catolic, el considera ca fiind o problemă pe deplin rezolvată. Relaţiile diplomatice ale ţării noastre cu Sfântul Scaun au fost reluate după 1989.
 
„Biserica a continuat să trăiască“
 
Preotul Daniel Avram, purtătorul de cuvânt al Episcopiei de Cluj-Gherla, spune că motivul principal pentru care biserica greco-catolică fost scoasă în afara legii de statul ateu comunist a fost faptul că ea este subordonată Vaticanului şi Papei şi nu a fost neapărat un scop material, acela de a prelua averea care consta în lăcaşuri de cult sau terenuri. 
 
„În anul 1948, biserica greco-catolică era majoritară în Transilvania. Aveam aproape două milioane de credincioşi greco-catolici, dintre care cei mai mulţi erau în Transilvania, dar şi în Bucureşti, unde exista o arhiepiscopie şi un episcop, care însă a murit în închisoare. Bunurile bisericii au fost împărţite. Vorbim aici de biserici, episcopii, arhive, şcoli, de toate proprietăţile.
O parte dintre clădirile bisericii au ajuns  în folosinţa ortodocşilor, cu pământuri cu tot. Spun în folosinţa bisericii ortodoxe, nu neapărat în proprietatea ei. Din păcate, în unele cazuri s-a încercat ştergerea urmelor şi s-a trecut în actele oficiale ca fiind proprietate a bisericii ortodoxe“, reclamă preotul.
 
Cultul din care face parte îi cinsteşte pe cei 12 episcopi care nu au trădat, în ciuda presiunilor la care au fost supuşi, atât la nivel fizic, cât şi psihic. „Credincioşii au fost nevoiţi să treacă la religia ortodoxă, la fel ca şi preoţii din mediul rural, care aveau familie, fiind constrânşi şi astfel au cedat. Episcopii însă, nu s-au lepădat de credinţa lor şi, cum mulţi nu aveau constituţia fizică necesară pentru a face faţă torturii, lipsei hranei, au murit în detenţie şi au fost înmormântaţi în cimitirul săracilor“, spune preotul.
 
Iulian Hossu ispitit cu Mitropolia Moldovei
 
Cei care au rezistat au fost mereu curtaţi chiar de către unii dintre ierarhii Bisericii ortodoxe pentru a trece la ortodoxie, mergându-se până acolo încât unuia dintre episcopi i s-a promis Mitropolia Moldovei. Ispitele erau mari, însă Iuliu Hossu a spus: „Nu pot să trec. Credinţa pe care o am în această biserică greco-catolică este viaţa mea“.
 
Biserica, spune Daniel Avram, a intrat în catacombe, dar a continuat să trăiască. Preoţii ajunseseră să facă sfinte liturghii prin case, cu perdele trase, la fel ca şi nunţi şi botezuri. „Sunt mărturii despre cununii în casa unui preot sau în familia respectivă. Cel care făcea asta nu mai era oficial părinte, ci lucra într-o fabrică sau pe un şantier, însă ei continuau să ţină legătura cu unii credincioşi“.
 
Nu le era uşor, preoţii fiind urmăriţi de Securitate în toată această perioadă, dovadă fiind dosarele întocmite de regimul de exterminare. „Istoricii care au cercetat în arhive au rămas surprinşi să vadă că Securitatea ştia de fiecare mişcare a preotului: unde merge, cu cine se întâlneşte, ce discută“.
După Revoluţie, biserica greco-catolică a intrat în legalitate. Prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 Consiliul Frontului Salvării Naţionale a abrogat Decretul 358 din 1 decembrie 1948. Din păcate, mai erau câteva sute de mii de credincioşi.  
 
„A fost foarte grea ieşirea din catacombe, pot spune că a fost dureroasă. Procesul de revendicare a bisericilor deţinute de noi încă nu s-a terminat. Au fost cazuri, cum a fost Catedrala Schimbarea la faţă din Cluj, pe care am reuşit s-o redobândim doar după un proces în instanţă. S-a spus că problema trebuie rezolvată între biserici, dar cum statul a făcut greşeli, statul trebuia să rezolve. Am recuperat destul de puţine bunuri. Cum parohiile renăşteau încet-încet, ne-am orientat pe construirea de noi biserici acolo unde se putea. La fel s-a întâmplat şi în cartierele clujene“. 
 
Au fost cazuri, spune preotul, când în unele sate erau două biserici: cea greco-catolică şi biserica nouă ortodoxă. „Cum ortodocşii nu o restituiau pe cea greco-catolică şi nici nu ne lăsau să facem măcar slujbe în ea, comunitatea noastră a decis, pentru a nu merge în proces la nesfârşit, să construim o nouă biserică greco-catolică“, dezvăluie Daniel Avram. Un alt proces de revendicare a avut ca obiect Catedrala greco-catolică din Maramureş, care în prezent este Catedrală ortodoxă. 
 
Două biserici, acelaşi ritual
 
Trecând peste trecutul care a despărţit cele două religii, peste încrâncenarea dintre credincioşi, preotul spune că reprezentanţii celor două culte ar trebui să lupte pentru a atrage cât mai mulţi oameni spre biserică.
 
El ne explică ce îi diferenţiază pe greco-catolici de ortodocşi. „Avem acelaşi ritual. Greco-catolic înseamnă comunitatea ortodocşilor din Transilvania care în anul 1700 au decis să se unească cu biserica romano-catolică, dar au impus şi această dorinţă: de a rămâne cu toată rânduiala bisericească pe care o aveau înainte. Noi avem acelaşi mod de manifestare liturgic pe care îl au şi fraţii ortodocşi. Nu spunem «sfântul duh», ci «sfântul spirit». Paştele este sărbătorit odată cu ortodocşii. Ne diferenţiază însă primatul papal, noi îl recunoaştem pe papa ca fiind conducătorul spiritual al bisericii noastre“, explică el.
 
Stalin a pus cruce greco-catolicismului
 
Teologul Radu Preda, preşedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, spune că aşa cum înfiinţarea cultului greco-catolic a fost o decizie politică, şi desfiinţarea lui tot o logică politică a urmat: „Cu tot respectul, trebuie să subliniem că, printr-o pedagogie a lui Dumnezeu, ceea ce a început politic s-a sfârşit tot aşa. Şi anume, cu dorinţa lui Stalin de a-i pedepsi pe greco-catolicii din Ucraina care au pactizat cu ocupantul german şi chiar au mers până acolo încât să propună la Roma ridicarea episcopiei greco-catolice de Kiev la rangul de patriarhat greco-catolic, aceasta fiind o ofensă la adresa ortodocşilor“. Politica stalinistă în materie religioasă în Ucraina a fost preluată cu literă de lege în toate celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia. 
 
„Originea istorică a bisericii greco-catolice este un act de voinţă politic care are la bază o eclesiologie (n.r. - învăţătură despre Biserică) exclusivistă care prevedea că nu există mântuire în afara bisericii catolice. În cazul nostru, este o mişcare geopolitică importantă a Habsburgilor de a câştiga în Răsărit ceea ce au pierdut în Vest, odată cu reforma protestanţilor. Doreau să aibă o populaţie care să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi alte naţionalităţi şi religii recunoscute. Iar pentru români trebuia să fie o ofertă de emancipare. Până să vină ca o ofertă spirituală, propunerea a fost una de emancipare socială“, explică preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. 
 
În faţa legii, în Imperiul Habsburgic erau recunoscute numai confesiunile nobililor, în preponderenţă catolici sau luterani. În schimb, religia ortodoxă era considerată a fi eretică. 
 
Izvoarele istorice consemnează un număr foarte mare de ortodocşi care au devenit greco-catolici începând cu anul 1701: aproximativ două milioane de români transilvăneni, în marea lor majoritate. „O  ofertă de emancipare naţională şi socială este acceptată de mai multă lume. În primul rând, aveau drepturile celorlalte naţionalităţi şi religii din Transilvania pe care, ca ortodocşi şi iobagi, nu le aveau: de la dreptul de a sta în oraşe până la dreptul de a face comerţ. Ei se bucurau de un statut social superior în raport cu ceea ce lăsau ei în spate. Ulterior, şi ortodocşii s-au organizat şi au format noi elite, dar mai târziu, cu un decalaj de un secol şi ceva“, explică Radu Preda. 
 
Controversatul episcop Atanasie Anghel, omul unirii cu Roma 
 
În actul unirii românilor din Transilvania cu Biserica Romei s-a remarcat figura lui Atanasie Anghel, fiul unui popă din Bobâlna, care a fost ales „vlădică al Valahilor“, în locul răposatului Teofil. Şi după atâta timp el rămâne o personalitate controversată. Este acuzat de unii că atunci când a semnat actul unirii cu Roma a sfâşiat unitatea spirituală a românilor, în timp ce alţii spun că doar aşa s-a putut salva elementul românesc din Transilvania şi s-au pus bazele culturii române.
 
La începutul secolului al XVIII-lea, el a trecut la greco-catolicism la Viena, fiind hirotonit în câteva zile din diacon în episcop pentru ca după aceea să se afle în mijlocul unui scandal imens de corupţie şi să fie mazilit, fiind acuzat de tot felul de lucruri imorale ale epocii, dezvăluie Radu Preda, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. 
 
Comerţ cu vin şi bere
 
Spre exemplu, Atanasie a fost acuzat că în casa sa din Alba Iulia fabrica bere şi vin, activităţi comerciale declarate incompatibile cu statutul de episcop. Unii preoţi au trimis la Viena o scrisoare în care numeau nu mai puţin de 22 de păcate. Pe lângă faptul că Atanasie era acuzat că a făcut „crâşmă din mănăstire“, se spunea că „lasă femeile să joace la el în casă“, că este zgârcit şi că merge la vânătoare. 
 
„Atanasie semnează ceea ce Nicolae Iorga numeşte «cel mai ruşinos act semnat de un vlădică românesc vreodată», adică acceptă toate concesiile doar ca să fie garantat că nimeni nu-l dă jos din scaun. Pe scurt, a fost un carierist în sutană. În rest, de partea greco-catolicilor au mai trecut preoţi, protopopi oportunişti. Acest fel de oameni se găsesc în toate epocile şi peste tot“, spune Radu Preda. 
 
Meritul incontestabil însă al intelectualităţii româneşti, care a luptat pentru unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, nu poate fi pus la îndoială. „Ceea ce a început ca o ofertă politică s-a consolidat ulterior oferind practic corpul social al viitorului partid din care avea să se distingă Iuliu Maniu, care, nu putem contesta acest lucru, a avut un rol important în istoria noastră, el participând la pregătirea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat. La fel, spune teologul, nu putem contesta contribuţia intelectualităţii unite care, nota bene, în primele decenii şi chiar şi mai târziu de existenţă a bisericii greco-catolice din Transilvania, s-a aflat în conflict cu ierarhia greco-catolică care era de partea dominaţiei maghiare.
 
Aşadar, toţi corifeii Şcolii Ardelene, fără nicio deosebire, au fost în conflict cu ierarhia greco-catolică pentru că ei înţelegeau greco-catolicismul ca un mijloc de realizare a idealului românesc de emancipare naţională, iar nu de asimilare a românilor din Transilvania prin maghiarizarea cotidiană şi latinizarea în cult şi în fibră canonică. Asta a fost marea luptă la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX a unor teologi greco-catolici luminaţi, care au încercat să schimbe politica Vaticanului de asimilare prin latinizare şi prin revenirea la originile orientale ale acestei biserici născute prin rupere de ortodoxie, iar nu prin epuizarea acesteia “, explică Radu Preda. 
 
„Greco-catolicii au pactizat cu maghiarii“
 
Radu Preda precizează că România, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, avea în Ardeal o pace confesională deloc preţuită astăzi. „Noi aveam cele două biserici româneşti în Ardeal care colaborau pentru interesul naţional. Cu toate că, şi aici după Dicatul de la Viena, este o pată foarte neagră a istoriografiei greco-catolice. În timpul dictatului, când Ardealul de Nord a fost rupt, nordul revenind Ungariei, iar partea de sud rămânând României, greco-catolicii au pactizat cu partea maghiară. Avem rapoarte de la protopopiatele ortodoxe din Sighet şi Carei care ne arată ce atrocităţi s-au putut comite la adresa ortodocşilor chiar sub ochii nepăsători ai fraţilor greco- catolici. Aceste lucruri sunt dureroase şi trebuie discutate, pentru ca depăşim istoria prin cunoaşterea ei, nu prin ignorarea ei“, consideră Radu Preda, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. 
 
Concluzionând, spune el, „nu există o biserică sfântă şi o biserică păcătoasă. Răul comunismului, Securitatea, instrumentele de agresiune şi de momeală au existat în toate direcţiile. Evident că o biserică majoritară a plătit un preţ şi în suferinţă şi în trădare pe măsură“. 
 
Radu Preda spune că, din păcate, structura profundă a greco-catolicismului şi-a pierdut pe parcurs caracterul original. „Noi nu mai avem nimic comun din ceea ce a fost patrimoniul de la început. Nu mai avem în primul rând rânduiala canonică, nici tezaurul dogmatic, nici tezaurul sfinţilor“, spune el.
 
Spaima lui Gheorghi-Dej: o alianţă a ortodocşilor şi catolicilor împotriva „diavolului roşu“
 
 
Biserica greco-catolică a scris o pagină dureroasă din istoria poporului nostru. Deşi s-a rupt de ortodoxie şi între cele două culte au existat perioade de „afurisenie reciprocă“, nu puţine au fost cazurile când reprezentanţii de seamă au încercat să lupte împreună împotriva „diavolului roşu“. 
 
Istoricul Adrian Nicolae Petcu, cercetător la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) spune că, în privinţa Bisericii Greco-catolice anul 1948 este un 1701 invers: „La 1701 austriecii au dorit supunerea totală a românilor din Transilvania şi Banat faţă de Biserica Catolică, prin crearea celei greco-catolice. La 1948 s-a dorit ca o comunitate religioasă să treacă de sub ascultarea unui centru spiritual din Occident, deci din afara lagărului socialist, sub controlul dacă nu chiar al Moscovei, deoarece a circulat zvonul conform căruia Biserica Ortodoxă Română să revină la statutul de Mitropolie, care mai apoi să depindă de Moscova“. 
 
Vrând-nevrând, continuă istoricul, anul 1948 a reparat, cel puţin parţial, actul de nedreptate săvârşit de factorul politic la 1701, pentru că în 1948, „comunitatea greco-catolică, în cea mai mare parte, «a revenit», acesta este termenul corect, la Biserica-mamă. Este adevărat că prin forţă, abuzuri, dar acelaşi lucru s-a întâmplat şi după 1701. Apoi, statul comunist a desfiinţat instituţia bisericii greco-catolice, care prin reprezentanţii săi în perioadă comunistă, cel puţin în documentele Securităţii, era considerată «sectă». Aşa a funcţionat până în 1989, când a fost legalizată prin decret al CFSN“.  
 
La rândul său, profesorul de istorie Adrian Costea este de părere că înfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma a fost un „compromis istoric făcut de elitele românilor transilvăneni cu aspiraţii spre cultura şi civilizaţia occidentală. Acestea vor fi în secolul al XVIII-lea promotoare ale Iluminismului în spaţiul românesc. Pe plan religios, spune el, asistăm din punct de vedere simbolic la o refacere locală a status-quo-ului de dinainte de 1054, anul Marii Schisme. „Schismaticii“ (ortodocşii) se reîntorceau spre Roma. „Poate fi considerat un câştig de imagine pentru contrareforma catolică din secolele XVI – XVII“, spune bloggerul Adevărul.
 
Ortodocşii au evitat unele directive comuniste
 
Încă de la preliminariile actului statului comunist de desfiinţare a Bisericii Greco-catolice ca instituţie, liderii comunişti români, copiind modelul sovietic din Ucraina de vest, au dispus ca bunurile cu caracter bisericesc, inclusiv bisericile, să fie date Bisericii Ortodoxe, prin aceasta respectându-se, cel puţin în aparenţă, dorinţa acelor comunităţi de a trece la Ortodoxie. În privinţa bunurilor de patrimoniu, precum construcţiile civile sau proprietăţile, s-a decis să fie luate de către stat prin ministere. Adrian Nicolae Petcu spune că aceste dispoziţii nu au fost respectate şi unele bunuri de acelaşi tip au cunoscut destinaţii diferite.
 
„Astfel, arhiva Mitropoliei din Blaj a ajuns la Arhivele judeţului Alba, pe când cea a Episcopiei de Lugoj la Centrul eparhial ortodox din Timişoara, care după 1990 avea să fie recuperată de către greco-catolici. Au existat şi indiferenţa sau opoziţia din partea unor prelaţi ortodocşi de a prelua sau nu bunurile bisericeşti. Spre exemplu, mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a refuzat să meargă la Blaj să preia într-un cadru festiv fosta catedrală mitropolitană greco-catolică şi biblioteca fostei Academii teologice“. În concluzie, „preluarea bunurilor greco-catolicilor s-a făcut în funcţie de circumstanţe, presiunile autorităţilor abilitate pentru acest proces, atitudinile ierarhilor ortodocşi care uneori preferau să stea în expectativă decât să se implice profund, aşa cum se aşteptau liderii comunişti, sau pur şi simplu, am putea spune astăzi, a fost o treabă românească“.  
 
 

 
Grosul arestărilor, declanşate în toamna lui 1948
 
În privinţa preoţilor, informează cercetătorul, au fost câţiva care au cunoscut detenţia comunistă încă din 1947, când unii au cedat şi au devenit colaboratori, făcând parte dintre cei care au completat lista prelaţilor participanţi un an mai târziu la manifestările de la Cluj, Bucureşti şi Alba Iulia, de revenire a greco-catolicilor la ortodoxie. Apoi, în septembrie 1948, când a început campania autorităţilor statului de strângere de semnături pentru trecerea comunităţilor la Biserica Ortodoxă, şi s-a înregistrat opoziţia manifestată de către episcopii greco-catolici, în special a lui Ioan Suciu, s-a trecut la un nou val de arestări.
 
„Grosul arestărilor s-a înregistrat spre sfârşitul lui octombrie 1948, mai ales în rândul episcopilor şi al canonicilor, adică vârfurile Bisericii Greco-catolice care puteau influenţa eşecul campaniei de trecere la Ortodoxie. În fapt, aceştia nu au fost arestaţi, ci reţinuţi şi trimişi în recluziune monastică. În literatura greco-catolică scrisă sub impusul evenimentelor de la sfârşitul anilor ʼ40, apoi preluată fără discernământ şi o interpretare adecvată, s-a spus că aceştia ar fi fost arestaţi la ordinul patriarhului Justinian. Nimic mai fals! Dimpotrivă, Justinian a căutat să le ofere un tratament monastic celor reţinuţi aflaţi mai întâi la Dragoslavele, mai apoi la Căldăruşani şi, prin secretarul său, preotul Niţişor Cazacu, chiar le-a facilitat o corespondenţă minimală cu Nunţiatura Apostolică. Din acest motiv, episcopii greco-catolici, care se aflau la Căldăruşani, au fost trimişi în detenţie la Sighet, mai ales în contextul procesului intentat de autorităţile comuniste Nunţiaturii Apostolice“.
 
Cele mai multe arestări se operau atunci când clerici greco-catolici, care refuzaseră revenirea la Ortodoxie, slujeau în mod clandestin. În cele mai multe cazuri, ei erau condamnaţi şi, în mod inevitabil, după eliberare, Securitatea îi urmărea prin dosare de urmărire informativă.
 
De la afurisenie reciprocă la colaborare
 
Istoricul Adrian Nicolae Petcu spune că au existat, în relaţia dintre ortodocşi şi greco-catolici, şi gesturi de solidaritate. De pildă, în Clujul ocupat de horthyşti, cele două biserici au colaborat pentru păstrarea făcliei româneşti. Ruptura s-a produs la începutul perioadei comuniste, şi a fost alimentată mai ales de către autorităţi, inclusiv prin „cozi de topor“ şi prin atitudinea catolicilor în raport cu ortodocşii când se punea problema unei alianţe împotriva „diavolului roşu“ printr-o unire a bisericilor sub sceptrul Romei. În fapt, ideea era ceva mai veche, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial prin soluţia încheierii unei alianţe pe filieră latină împotriva invaziei slave în Europa. 
 
„Revenind la începutul perioadei comuniste, trebuie spus că au fost tratative între reprezentanţi ai celor două biserici, atent monitorizate şi subminate de către Siguranţă şi apoi de Securitate, atâta vreme cât aflăm despre toate acestea chiar din documentele Securităţii.
 
La un moment dat, într-o şedinţă a Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej chiar amintea de cum reuşise conducerea de partid să preîntâmpine o alianţă a ortodocşilor şi catolicilor din România împotriva comunismului“, citează istoricul.
 
Istoricul Petcu a găsit în arhiva Mitropoliei din Cluj o serie de documente legate de revenirea greco-catolicilor la Ortodoxie în 1948. Este vorba de fişe personale întocmite în septembrie 1948, de când autorităţile statului declanşaseră campania de semnături prin comunităţile greco-catolice, documente întocmite cu datele personale şi studiile mai multor preoţi greco-catolici, inclusiv parohiile la care slujiseră până atunci.
 
„Am recunoscut pe mulţi dintre clericii greco-catolici care mai apoi aveau să refuze trecerea la Ortodoxie. Conform înscrisurilor, aceste fişe ar fi fost făcute la Episcopia ortodoxă din Cluj, însă nu poate fi adevărat, deoarece funcţionarii ortodocşi nu aveau de unde să ştie lista riguroasă a parohiilor în care aceşti greco-catolici slujiseră. Prin urmare, au fost făcute la Ministerul Cultelor. Aşadar, vedem cum statul comunist instrumentaliza Biserica Ortodoxă în procesul de revenire a greco-catolicilor la Ortodoxie şi de desfiinţare a Bisericii greco-catolice. Şi tot în arhiva de la Cluj am găsit cum episcopul ortodox Nicolae Colan în anii 1948-1949 intervenea la autorităţile statului pentru eliberarea preoţilor arestaţi, mulţi dintre aceştia fiind greco-catolici care refuzaseră revenirea la Ortodoxie“.
 
LATER EDIT „Meritele istorice ale Bisericii Greco-Catolice sunt indiscutabile“

Fostul ambasador Tudor Dunca, membru al Asociaţiei generale a Românilor Uniţi (Greco-Catolici), preşedinte AGRU Bucureşti, doreşte să aducă o serie de precizări în relatarea istoriei Bisericii Greco-Catolice. Spicuim pasaje importante din opinia sa transmisă redacţiei „Adevărul“:

„Meritele istorice ale Bisericii Greco-Catolice sunt indiscutabile în favoarea unirii Ardealului cu patria mamă şi în favoarea culturii române. O mare parte din corifeii Unirii Ardealului cu ţara - cum ar fi Iuliu Maniu, George Pop de Băseşti, părintele Vasile Lucaciu, Zenovie Pâclişanu, Alexandru Vaida-Voievod, Ionel Pop - au fost credincioşi ai acestei Biserici“;

„La Ip, Sălaj, toţi cei masacraţi de hortyşti în noaptea de 13/14 septembrie 1940, 157 morţi, au fost greco-catolici. Gavril Butcovan, rămas în viaţă, a povestit în 2008 pentru „Gardianul” măcelul care s-a întâmplat, a fost curator al bisericii greco-catolice din Şimleu;

- la Moisei în 14 octombrie 1944 au fost masacraţi de hortyşti 29 de români dintre care majoritatea au fost greco-catolici (în anul 1932 erau în comună 5014 suflete, din care 4 ortodocşi şi 3774 greco-catolici, plus restul);
- la Huedin în 10 septembrie 1940 au fost ucişi de trupele hortyste protopopul Aurel Munteanu, ortodox, alături de poliţistul Gheorghe Nicula, greco-catolic;
- Episcopul greco-catolic Ioan Suciu, auxiliar la Oradea, în 1944 trebuia ridicat de trupele maghiare în retragere pentru a fi executat şi a scăpat datorită inspiraţiei de a se fi prezentat în odăjdii în faţa celor care veniseră să-l aresteze.

Mitropolitul ortodox Bartolemeu Anania, student la medicină în 1946 la Cluj, l-a elogiat atunci public pe episcopul greco-catolic Iuliu Hossu pentru meritele sale din vremea ocupaţiei maghiare: „Preasfinţite, i-am spus, studenţimea română a venit să şteargă scuipatul unguresc de pe obrazul Preasfinţiei Voastre” (Valeriu Anania, Memorii, Polirom, 2008, pagina 115). Acelaşi Iuliu Hossu care îşi îndemna credincioşii, între 1940 şi 1944, să participe şi la slujbele de la catedrala ortodoxă din Cluj pentru a nu fi confiscată de unguri“;

„În articolul dumneavoastră apar şi afirmaţiile istoricului Adrian Petcu care justifică actul desfiinţării Bisericii Greco-Catolice din 1948 drept revanşă pentru unirea de la 1700 şi violenţele secolului XVIII. Un abuz de tip stalinist din plin secol XX nu poate fi înregistrat de niciun istoric critic drept un act liber şi nu poate fi asimilat anacronic cu brutalitatea militară a Monarhiei habsburgice care i-a urmărit deopotrivă în secolul XVIII pe ortodocşi şi pe uniţii cu Roma“;

„A discerne şi a promova adevărul istoric spre binele românilor şi al întregii ţări este un deziderat greu de realizat chiar şi după 1989. Marii oameni ai Ardealului - ortodocşi şi greco-catolici deopotrivă - ne-au făurit patria şi ne-au transmis demnitatea jertfei pe care o cere adevărul. Episcopul Inocenţiu Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Timotei Cipariu, Iuliu Maniu, Vaida-Voievod, Vasile Lucaciu, Iuliu Hossu, Pop de Băseşti, Valer Pop, Ion Bianu, Ion Agârbiceanu, George Coşbuc, Ovid Densuşianu, Iuliu Haţieganu sunt doar câţiva din acei numeroşi români greco-catolici - la fel de buni şi de oneşti ca fraţii lor ortodocşi - cărora România merită să le facă elogii. Numai în spirit de respect pentru adevăr şi pentru o cultură serioasă se va putea celebra cum se cuvine Centenarul Marii Uniri şi jertfa românilor - indiferent de confesiune - pe altarul Evangheliei şi al ţării“. 

 
 
 
citeste totul despre: