Motivele ascunse care îi fac şi pe oamenii de succes să se retragă la mănăstire - cum ne încolţeşte în minte gândul de a fi doar cu Dumnezeu - explicaţiile preoţilor

Sunt oameni de succes care abandonează la un moment dat cariera, familia şi viaţa socială şi se retrag la mănăstire. Una dintre cele mai căutate doctoriţe din Constanţa a luat această decizie recent, dispărând din spaţiul public fără a-şi anunţa pacienţii sau cunoscuţii. Care sunt resorturile care determină această hotărâre radicală, ne spun oameni ai Bisericii care au făcut la un moment dat această alegere.

O astfel de decizie vine pe neaşteptate? Sau gândul încolţeşte şi creşte în mintea omului până este pus în practică? Poate hotărârea vine pe neaşteptate doar pentru noi, ceilalţi. Căci acela care nu se mai simte în largul lui în lumea laică ştia de mult ce are de făcut.

Ce îl îndeamnă pe un om activ şi cu responsabilităţi să abandoneze tot ceea ce îl leagă de realitatea înconjurătoare şi să se retragă într-un mediu izolat dintr-o mănăstire?

De fiecare dată când trebuie să vorbească despre convertirea sa, fostul bancher Ion Dan o face cu inima deschisă. A obosit de câte ori şi-a spus povestea, o dată, şi încă o dată, celor care-l căutau să se convingă cu ochii lor. Dar nu osteneşte niciodată să dea sfaturi blânde când este întrebat, o dată şi încă odată, despre motivele care l-au dus la această decizie.

În cazul său, hotărâtoare a fost întâlnirea cu duhovnicul Arsenie Papacioc de la mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol. Se întâmpla în Postul Paştelui din anul 1991, cu mult înainte ca viaţa bancherului să cunoască grele încercări. Papacioc i-a spus de la prima vedere: „Când ai tu timp şi nevoie de mine, eu te primesc, chiar dacă este multă lume la uşa mea“.

La o întâlnire neaşteptată din anii 2000, duhovnicul Arsenie Papacioc a făcut un gest inexplicabil. „Era înainte să-i spun că vreau să îmbrac haina monahală. Am dat nas în nas cu el, în uşa chiliei. Am vrut să-i sărut mâna, dar părintele s-a aplecat să-mi sărute el mâna. Eu m-am ruşinat, cum să facă părintele aşa ceva?! El s-a uitat la mine, drept în suflet. A zis: «Era să mă desconspir»“, se destăinuie fostul bancher Ion Dan (57 ani), acum stareţ la mănăstirea Izvorul Tămăduirii din Crucea.

Părintele Ilarion (foto), cum se numeşte acum, trăieşte aici din 2008. Soţia şi-a pierdut-o când fiica şi fiul său aveau încă mare nevoie de îndrumarea mamei. Asta l-a şi determinat să se gândească din ce în ce mai mult la opţiunea călugăriei. A aşteptat să-i crească mari copiii, ca să-i poată lăsa pe picioarele lor. Şi totuşi mărturiseşte deschis c-a avut un moment de cumpănă în ultima perioadă din viaţa de mirean. „Îmi făcusem bagajul să plec la mănăstire, îmi pusesem lucrurile în ordine. Şi totuşi plecarea era grea. Prelungeam aşteptarea, desprinderea de casă. Amânam momentul. Parcă tot mai găseam ceva de făcut, ceva de pus la punct. Intuindu-mi şovăiala, părintele m-a pus în faţa unei decizii. «Frate, este timpul», mi-a spus. Şi am ştiut că nu mai este loc de îndoială. Am plecat la mănăstire şi mi-am găsit liniştea“, povesteşte părintele Ilarion.

Motivele alegerii radicale

„Înainte de toate trebuie să fie credinţa, trăirea spirituală, dorinţa de a fi doar cu Dumnezeu (monah = însingurat, înstrăinat de cele lumeşti), care este esenţa. Încolţeşte mai întâi chemarea, care poate veni pe neasteptate. Apoi urmează un proces de deliberare internă, de căutări a unor răspunsuri.  Pe lângă acestea, trebuie să fie o cunoaştere cât de cât a monahismului, ca să ştii spre ce te trage inima. Într-un final,  omul ajunge să decidă dacă monahismul e calea potrivită. În cazul în care răspunsul e pozitiv, îşi face bagajul, îşi pune ordine prin cele ce le lasă în lume şi pleacă. Dragostea pentru Hristos şi viaţa monahală sunt motivele care duc la această decizie. Orice alte motive duc la eşuare“, explică părintele Eugen Tănăsescu, blogger Adevărul.

Ce tip de oameni sunt cei care lasă lumea în urmă şi apucă pe calea monahiei? Au deziluzii, sunt doar pioşi, au crescut într-un mediu religios, nu se mai regăsesc în lumea asta, vor să-şi spele păcatele? Poate oricine să-şi asume un asemenea trai? Mulţi chemaţi, puţini aleşi - vorba se potriveşte şi în monahie.

Preotul Tănăsescu răspunde: „Chemarea spre monahism o pot avea mulţi, dar trebuie şi puterea de a împlini o astfel de viaţă desebită. Indiferent de motive, ele se vor lămuri în perioada de încercare la care este supus orice candidat la monahism. Unii pot pleca la mănastire fie din motive aparent fără legătură cu chemarea (deceptii, curiozitate, comoditate) şi pot descoperi o viaţă nebănuită de ei, alţii pot pleca aparent bine motivaţi, dar descoperă ca nu e pentru ei o astfel de viaţă. (Apropo, ce-o mai face tânăra fugită la mânăstire care a pus o ţară pe jar?) Fără o aplecare spre rugăciune, tăcere şi asumare a Crucii nu poţi deveni monah, chiar dacă stai de mult în mânăstire.“

Este grea acomodarea la mănăstire? Cum te obişnuieşti cu straiele austere, cu traiul într-o chilie, cu ruperea de realitate, cu renunţarea la tot ce înseamnă veselie, culoare, libertate? E mai importantă liniştea interioară?

„Nu cred că e vorba de acomodare, ci de testare a puterilor sufletului, dacă e făcut pentru monahism. «Fă în tine mai întâi mânăstire şi aşa vei sta în mânăstire», zic Sfinţii. Nu poţi să înţelegi monahismul dacă nu-l cauţi. El nu se impune cuiva, ci se asumă. Austeritatea, chilia, ruperea de lume (nu şi de realitate, că monahismul nu-i visare, ci viaţă reală, poate mai reală ca în lume, care uneori e populată cu iluzii şi deşertăciuni) sunt baza intrării în tine, a însingurării, a adunării în tine ca să te linişteşti.După asta, începe căutarea mistică a lui Dumnezeu. Faci linişte în jur, ca să găseşti Împărăţia lui Dumnezeu din tine. În lume noi ratăm uneori vederea acestei Împărăţii,tocmai pentru că ne abatem atenţia spre altele. Dar şi în lume se poate vedea. Doar că e o cale diferită de cea a monahului. E ca la munte. Vârful e unul, potecile pot fi diferite.“

Noua viaţă în straie cernite

O dată cu viaţa monahală, începe adaptarea la noul statut. Locuinţa confortabilă se restrânge la un spaţiu minimal şi auster. Hainele colorate devin straie cernite. Programul este organizat doar în funcţie de slujbe şi de ritualurile bisericeşti, plus rânduielile de mănăstire. Te gospodăreşti singur, pentru tine şi pentru toată obştea. Lucrezi la grădină, la mica fermă, îngrijeşti mănăstirea şi chiliile şi dacă este vreun atelier de manufactură, poţi deprinde meşteşugul prelucrării lumânărilor sau al altor obiecte bisericeşti. Totuşi, nu apar regretele odată când te vezi departe de obişnuinţă? Cum depăşeşti părerile de rău?

„E o întrebare grea pentru mine, care n-am rămas în mânăstire. Există nu chiar regrete, ci aduceri aminte şi comparaţii, mai ales când ţi se pare greu. Ele sunt inerente oricui, dar de aceea există şi un timp al încercării. Funcţie de cum treci aceste momente... rămâi sau pleci. Important e sa vrei să le treci şi să nu uiţi de ce ai venit la mânăstire. Oricum hu eşti singur, pentru că în orice mânăstire ai un duhovnic ce te ajută şi te îndrumă. Mânăstirea nu e o adunare a unor oameni care fac ce vor, fiecare, ci o obşte cu un ţel comun, cu reguli clare“, arată părintele Tănăsescu (foto).

Timpul pentru limpezire

Deseori, timpul petrecut la mănăstire este folosit pentru meditaţie, pentru limpezire, pentru reaşezare. Se întâmplă ca aceia care încearcă traiul monahal să iasă din mănăstire după o vreme îngăduită ca răgaz şi să-şi reia viaţa de mirean.

„Există un timp de încercare există pentru cei ce vor sa devină monahi. Decizia e liberă şi le aparţine. Nu cred însă că retragerea temporară e o soluţie, căci mânăstirea nu e hotel. Aici vii să devii monah, nu să fii în concediu. Există mânăstiri care cazează pelerini, dar pentru perioade scurte de timp, cu scop bine definit: participare la slujbă şi discuţii duhovniceşti cu călugării.Eu însumi mai merg pe la mânăstire, dar doar câteva zile, pentru a mă zidi duhovniceşte. Nu mă ducla mânăstire ca în vacanţă. Mânăstirea e trăire interioară la maxim, nu lenevire.

Fiecare om are un timp propriu al lămuririi. De regulă, eşti lăsat să stai ca novice cam un an, ca să înţelegi cum e mânăstirea, apoi poţi fi făcut rasofor (candidat la monahism) treaptă în care trăieşti ca şi monahii, fără a fi însă monah, un timp ce diferă de la om la om, dar în care eşti analizat dacă poţi deveni monah sau nu. Unii sunt mai “atletici“ pentru Hristos şi parcurg mai repede timpul de încercare, alţii au nevoie de mai mult timp. Grabă nu există în faţa veşniciei“, spune preotul Eugen Tănăsescu.

Decizia are timpul ei

Ce contează, însă, este determinarea. Din modul în care foloseşti acel timp petrecut acolo, monahii vor observa dacă vrei să rămâi şi dacă poţi să rămâi. Însă nu poţi sta la nesfârşit în cumpănă.

„Lipsa de decizie vine din lipsă de motivaţie. Iar fără motivaţie nu poţi sta, vei pleca singur. Dacă în perioada de încercare ajungi la concluzia că nu e pentru tine, te poţi retrage înapoi în societate. În acest caz nu este nici o tragedie, căci acesta este exact scopul timpului de încercare. Dumnezeu nu se supără că n-ai ajuns în vârful muntelui pe o anume potecă. Mai are şi altele.

Mai grav e când te întorci în lume după ce ai depus voturile monahale, adică ai trecut încercările şi ai făgăduit lui Dumnezeu că vei urma o cale. Ai străbătut poteca până aproape de vârf, dar te întorci şi o cobori cu gandul să o ieie pe alta sau să nu o mai iei pe nici una. Asta e foarte grav,că nu mai atingi vârful. Să-ţi încalci promisiunea nu e doar o răzgândire, e o lipsă de seriozitate şi ataşament. Nu te forţează nimeni să te faci monah, dar să te răzgîndeştindupă ce te faci, asta arată că eşti nehotărât. Deci slab. Ca urmare, cu siguranţă te vei răni foarte mult singur-singurel, căci nehotărârea e cale a îndoielii. Iar îndoiala distruge determinarea, voinţa şi în final te bulversează complet“, povăţuieşte părintele Tănăsescu.

Momentul în care să spui „Stop“

Dacă eşti încercat prea mult de viaţă, dacă ţi se pare că altă ieşire nu mai ai din greutăţi, decât o hotărâre ireparabilă, un timp petrecut departe de lumea dezlănţuită, doar cu sinele, poate face lumină în sufletul tău. Momentul îl alegi singur, atunci când te simţi copleşit.

„Poţi să o faci oricând, major fiind. Important e să fii făcut pentru viaţa asta. Deşi nu sunt monah, am momente când mi-aş dori să fiu. Mai multă rugăciune, mai puţine griji lumeşti, mai mult timp pentru suflet şi Hristos... cui nu i-ar plăcea? Poteca asta însă nu e pentru oricine. Vârful e înalt, răsplătirea e mare, dar nici prăpăstiile şi zonele dificile nu-s puţine. E ca în alpinism. Cu cât vârful e mai înalt, peisajul e mai frumos, dar greutăţile şi primejdiile cresc“, mai arată părintele Tănăsescu.

Mănăstire din Dobrogea - Schitul Sfântul Gherman din Canaraua Fetii, Lipniţa, judeţul Constanţa

Vă mai recomandăm

FOTO VIDEO Părintele Arsenie Papacioc, „spitalul de urgenţă al sufletelor“

FOTO Eugen Tănăsescu, preot: „Am coborât de pe vapor, fiind îndrăgostit iremediabil de Hristos“