Medic, despre evoluţia COVID în România: Suntem toţi nişte idioţi! E nevoie de terapia-şoc
0
Un cunoscut medic din România explică, pe înţelesul tuturor, cum e cu evoluţia COVID şi de ce vaccinarea obligatorie este o urgenţă naţională. Gabriel Diaconu, psihiatru, spune că aparent ajungem la un prag de echilibru, pentru că în realitate haosul poate apărea oricând.
Medicul a postat un mesaj pe pagina sa de socializare în care arată de ce este nevoie de o acoperire vaccinală de peste 90% pentru a putrea controla haosul pandemiei, nicidecum, de a elimina virusul din ciruclaţie:
Beznă. Haos. Legătura dintre crăci de prun şi comportamentul social, respectiv fibrilaţia atrială.
Avertisment: următoarele rânduri sunt destinate unui public minim informat ştiinţific şi academic. Pentru toţi ceilalţi cel mai probabil că nu au absolut niciun sens.
Prunii cresc foarte ciudat. Nu sunt copaci ”armonioşi” cum sunt brazii, sau stejarii. Poţi să propui, mai mult, că nu există doi pruni la fel. Dacă sunt pe relief plan au o anumită configuraţie. Dacă-i pui pe-un deal se strâmbă, se încovoaie, se contorsionează ca sub mâna unui zeu pervers. Crengile se despart în falange hidoase, noduroase, care apoi desprind alte crenguţe, din ce în ce mai subţiri. Nu există ordine. Doar dezordine.
Printre cele mai ciudate cadouri pe care mi le-a făcut vreodată maică-mea, deşi nici nu cred că-şi aduce aminte, a fost o dischetă, acum foarte mulţi ani, undeva prin 1994.
Era un program foarte mic pe care, dacă-l lansai, vedeai setul Mandelbrot şi fractalii pe care îi generează.
Teoria haosului are origini foarte vechi, dar o formulare coerentă foarte nouă în raport cu alte laturi ale ştiinţei.
De fapt este o ştiinţă despre ştiinţe, ale cărei aplicabilităţi sunt pretutindeni, de la cum se comportă o rachetă balistică în zbor până la cum se propagă strănutul sau se comportă o particulă într-un accelerator. Şi are la bază observaţia fină că, în natură, lucrurile foarte rar au o geometrie care să aproximeze măcar obiectele pe care le înveţi tu la şcoală: pătrate, triunghiuri, cercuri.
Co-linearitatea a fost una dintre obsesiile lui Euclid, omul care printre altele a lăsat eternităţii axioma că două drepte paralele se întâlnesc la infinit. Poezie curată. Dar, când vine vorba de două sau mai multe sisteme care interacţionează între ele, spaţiul în care unul depinde liniar de celălalt e de fapt foarte îngust, şi are de-a face - spune teoria haosului - dramatic de mult cu ”condiţiile iniţiale”.
Fără haos nu se poate!
Aceste ”condiţii iniţiale” sunt, în viaţa reală, în universul perceput, imposibil de determinat cu maximă acurateţe. Indiferent cât de fină măsurarea, indiferent cât de performant aparatul de măsură, eroarea inerentă este acolo şi nu poţi merge mai departe fără să-i dai seamă. Fără să o pui, şi pe ea, în model.
Mama mea este meteorolog. Are un doctorat în fizica atmosferei. Mă gândesc, astăzi, că era familiarizată cu lucrarea lui Lorenz ”Curgerea deterministică non-periodică a fluidelor”, articolul care - cel mai probabil - a lansat în istorie teoria haosului. M-am gândit de multe ori la Mandelbrot de-a lungul vieţii mele de psihiatru.
Studiul turbulenţelor era, încă dinainte, un domeniu ciudat, excentric de interes al fizicienilor, matematicienilor. Comportamentul şi dinamica anumitor obiecte care păreau că sfidează legile lui Newton făceau obiectul multor conversaţii mai mult şoptite, de teamă să nu genereze râsete sau, mai rău, dispreţ şi stigmă profesională.
Dar, astăzi, ştim că fără haos nu se poate. Nu se poate să construieşti computere. Nu se poate să înalţi zgârie nori. Nu se poate să faci medicină performantă şi să intervii micro-chirurgical. Şi nu se poate să faci sănătate publică.
În timp ce revedeam, aseară, un documentar despre viaţa lui Benoit Mandelbrot, am avut un mic moment de revelaţie. Ca şi cum până atunci aş fi fost orb, sau prost, sau amândouă.
Nu are sens afirmaţia ”există o corelaţie între infectări şi vaccinări”
Suntem toţi nişte idioţi! - mi-am spus. Bineînţeles că evoluţia cazurilor de COVID este oscilantă! Bineînţeles că sunt perioade intense şi perioade de ”relaxare”. Evident că acelaşi ciclu îl urmează şi rata de vaccinare, câtă vreme nu intervii, sistemic, asupra ei, şi e doar o funcţie complexă de interacţiune socială, informare, disponibilitate şamd.
Finalmente, evident că există o relaţie colineară despre cât de mulţi oameni fac boala, mor respectiv se vaccinează, atâta vreme cât sistemul are o entropie (o stare de dezorganizare) mică. Dar pe măsură ce sistemul se agită (imaginează-ţi un glob din acelea care are un fel de fulgi într-un fluid), traiectoria evolutivă a cazurilor, dar şi periferia lor (ca fenomen) va înceta să aibă, grafic, forma unei exponenţiale (care e de fapt o corecţie logaritmică a unui ”fierăstrău” de cazuri zilnice).
O vedem greşit în spaţiu.
De fapt va lua forma oscilatorului Lorenz. Pe măsură ce lucrurile progresează, vei vedea ”fractura”, mai exact dimensiunea fractalică, a problemei.
Fără doar şi poate că numărul de internări în spital pare că progresează liniar. Dar el nu rămâne corelat, fin, cu numărul de decese.
Fără doar şi poate că poţi aloca o funcţie de corelaţie dintre numărul de cazuri şi câţi oameni se vaccinează în răspuns la asta. Dar, măcar intuitiv, poţi să-ţi dai seama că nu are sens afirmaţia ”există o corelaţie între infectări şi vaccinări” la nivelul proporţionalităţii directe. În spaţiul de care vorbesc, se poate întâmpla ca, paradoxal, ”mişcarea” să însemne mulţi infectaţi, dar puţini vaccinaţi. Comportament turbulent. Haos.
Rezistenţa la înaintare, forţele care acţionează asupra spaţiului pe care trebuie să-l umple o pandemie, fac să apară efecte foarte ciudate, unele care pun probleme modelării ”evoluţiei” unei infecţii contagioase cum este COVD-19.
O politică de sănătate publică trebuie să ia în considerare haosul
Spre exemplu da, la un moment dat ”prezenţa” COVID, comunitară, devine aparentă pentru mulţi oameni. Ajunge, cum se spune, ”la uşa ta”. Face un coleg de birou, moare o vecină, auzi de o rudă că e intubată în spital. E ca norul de furtună, acum era soare afară şi în câteva minute îl vezi în depărtare. De aici începe o altă oscilaţie: unii se duc, se vaccinează (sau o fac pentru că intervin nişte măsuri etc), după care sistemul atinge un nou prag de echilibru. În acel prag de echilibru nu se mai întâmplă, pentru o vreme, multe evenimente noi, şi dinamica evoluţiei capătă, parcă, o nouă geometrie. Dar e doar aparentă, pentru că ”orbitele” traiectoriilor pe acest oscilator sunt haotice.
Drept urmare poţi să ai ceea ce experţii lui peşte prăjit numesc ”platou” sau ”scădere” de cazuri, dar în fapt să fii pe o curbă al cărei următor moment să fie o nouă voltă, prilejuită ori ba de fenomene turbulente, că sunt de natură socială sau nu.
O politică de sănătate publică trebuie să ia în considerare haosul.
Imaginează-ţi inima. Inima are propriul e ”circuit” nervos. Există o aglomerare de celule, în (hai să-i spunem) ”capul” inimii care au o abilitate extraordinară: descarcă, ritmic, curent electric. I se spune abilitate de ”pace-maker” (”creator de pas”). Acest curent electric pleacă de acolo, şi printr-un circuit pre-stabilit se distribuie dinspre capăt, spre ”coada” inimii (ventriculii) şi astfel are loc contracţia muşchiului care dă funcţia de pompă a cordului. Poţi, pe un grafic, să desenezi oscilaţia pulsului unei persoane pe parcursul unui interval de timp. E ritmică.
Deja de câteva zeci de ani, când vine vorba de diferenţele dintre contracţia ritmică, respectiv aritmică, a inimii, ştim că elementul cheie nu e faza de potenţial electric (când curentul ”circulă” cu mesaj), cât faza de relaxare a inimii. Vei vrea să fii un pic atent aici.
COVID-19 e ca râul care curge printre pietre
Faza de relaxare a inimii. În această fază de relaxare, funcţie de o sumă de variabile şi parametri, poate creşte, sau nu, riscul de ”turbulenţă”, unde turbulenţă înseamnă transmiterea haotică de semnal electric şi, deci, contracţie ineficientă şi - în cele din urmă - asistolă, sau pierderea abilităţii contractile. Adică moarte.
Legătura dintre contracţiile inimii şi comportamentul social e intimă.
Cu cât mai turbulentă perioada de relaxare, cu atât mai greu de prezis faza de contracţie. Devine, deci, important să ştii ”când” şi ”cât” să relaxezi un sistem complex.
Urmările, consecinţele potenţiale sunt foarte importante.
Spre exemplu, vorbind despre ”imunitatea de turmă” sau procentul de la care ecosistemul pandemic se stabilizează, NU există un punct fix, la care să spui ”la 70% suntem bine” sau ”la 85%” suntem salvaţi.
Pentru majoritatea bolilor infecto contagioase al căror patogen are o rată de transmisibilitate mai mare decât doi evoluţia devine haotică, imprevizibilă, şi deci pragul vaccinal trebuie să fie peste 90%. Trebuie să saturezi, la propriu, spaţiul ca să poţi preveni haosul.
COVID-19 e ca râul care curge printre pietre. Pietrele sunt cei imunizaţi sub o formă sau alta. Dar el continuă să curgă. Nu există graniţe geografice. Nu există bariere. COVID erodează în malul umanităţii, rupe din el.
Drept urmare rămâne în circulaţie.
Ce vrei să faci e să îi scazi malignitatea către un punct la care ”furtuna” COVID să devină un proces care aproximează dinamica fluidelor, care ”curge” prin populaţie fără să explodeze, fără să declanşeze contaminări rapide de mari populaţii.
Acest proces, de ”umplere” treptată a spaţiului, nu se poate întâmpla fără constrângere pre-definită asupra sistemului. Când pică piatră, lansăm rachete anti-grindină (spre exemplu). Când vine viitura, creăm albii artificiale de deviere a debitelor. Când construim aripi de avion, ne gândim la funcţia lor elastică încât la vânturi puternice să se poată îndoi. Când facem frâne pentru maşini, ne gândim la o curbă elastică a frecării încât roata să se învârtă, nu să se blocheze.
Iar când ne gândim la pandemie, lucrurile trebuie să rămână, conceptual, la fel.
Suntem în, probabil, cel mai prost dintre scenarii
Din acest punct de vedere vaccinarea obligatorie devine o urgenţă medicală deosebită. Experienţa a arătat deja că VOI/ VOC (variantele de interes/ de îngrijorare) în ce priveşte SARS-CoV-2 au un interval de evoluţie în care încep să ”evadeze” protecţia vaccinală. Acest interval, până acum, a fost de 14 - 18 luni. Dar viteza de adaptare creşte, accelerează, drept urmare timpul rămas până la următorul punct de inflexiune este mai mic.
Prin perspectiva teoriei haosului era evident că foarte puţine ţări, dacă vreuna, vor putea ”elimina” COVID-19 din circulaţie. Ce poate face umanitatea e să folosească vaccinarea ca un mijloc de prevenţie al fatalităţii şi mortalităţii. Tenta nu are cum să fie eradicarea coronavirusului, cât ”echilibrarea” sistemului spre o dinamică acceptabilă.
Asta, şi resetarea ceasului mutaţiilor încât să putem sincroniza timpul de emergenţă a noi variante cu timpul de emergenţă a noi soluţii vaccinale, aşa cum facem - spre exemplu - cu gripa.
Ce avem de făcut noi, românii, cu situaţia de fapt?
Noi suntem în, probabil, cel mai prost dintre scenarii. Printr-un fenomen non-linear, turbulent, noi am ”tăiat” o felie geometrică fixă, în care avem nişte fotografii aberante pe care le numim ”platou”, ”pacienţi în ATI”, ”decese” respectiv ”număr de doze de vaccin administrate”. Vedem liniile, nu vedem curbele. Dar intuiţia, maţul îţi spune că oscilaţia fenomenului va continua până la saturarea spaţiului, adică până când 20 de milioane de români vor fi interacţionat cu virusul.
Unii o singură dată. Unii de două ori. Unii de mai multe ori. Unii vor dezvolta imuno-competenţă. Alţii nu. Unii vor trăi. Alţii nu.
Desfăşurarea campaniei de imunizare este ca atunci când arunci butoaie cu ulei pe o mare înspumată. Crează ”insule” de ordine. Dar nu influenţează câtuşi de puţin furtuna. Acolo, la interfaţa dintre ”benevolat vaccinal” şi motivaţia de vaccinare, NICIO campanie de ”sensibilizare publică” nu va avea impactul proporţional scontat. E suficient să vezi oscilaţia rating-ului pe care îl fac ştirile despre COVID, şi vei vedea aceeaşi ”pâlnie” a haosului.
Ne trebuie voinţa de a constrânge sistemul prin forţa umanităţii din noi. Altfel, în orice scenariu, eşuăm.
Nu eşuăm medical. Medical putem spune că salvăm nişte vieţi (multe, puţine), şi că ajutăm nişte oameni să supravieţuiască. Dar, la niciun moment, nu intervenim în curba de răspândire.
Dacă vrem cu adevărat ”întoarcerea la normalitate” (de fapt o excursie către normalitate), suntem obligaţi să acţionăm ca un de-fibrilator. E nevoie de ”terapia şoc” a problemei care să creeze ”relaxarea” suficientă pentru repornirea inimii comunitare.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
