Moştenirea unei tinere din Teleorman pentru comuna natală. „Fiecare ar trebui să ofere ceva locului în care s-a născut“

Moştenirea unei tinere din Teleorman pentru comuna natală. „Fiecare ar trebui să ofere ceva locului în care s-a născut“

Geanina Rizea ţine în mâini cartea pe care a scris-o despre comuna natală   FOTO: Florina Pop

Geanina Rizea a adunat poveşti de viaţă ale oamenilor din comuna Plosca şi le-a pus într-o carte. Spune că a făcut asta din dragoste pentru locul unde a deschis ochii. „Punte între generaţii“ a fost lansată în urmă cu 5 ani. Pentru ea, absolventă de Economie, scrisul este o relaxare.

„Totul a început când am simţit cum istoria noastră locală se pierde deodată cu oamenii care au trăit-o“, scrie Geanina Rizea la începutul cărţii. Un alt argument a fost dragostea faţă de satul natal, o „localitate frumoasă de câmpie, cu oameni harnici, care au supravieţuit de-a lungul timpului, uneori făcând adevărate acte de eroism pentru aceasta“.

Geanina crede că poveştile de viaţă ale unor oameni importanţi din Plosca „pot constitui sursa unor frumoase provocări profesionale pentru noi, tinerii de astăzi, dar şi pentru generaţiile viitoare“. Autoarea are 28 de ani, a absolvit Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti şi lucrează într-o companie de IT din Capitală.  Se relaxează scriind. Despre trăirile sale şi amintirile din locul natal scrie şi pe blog.

Speră că dacă oamenii ar şti mai multe despre Plosca ar face mai multe pentru comună. Cartea a fost gândită să fie un cadou pentru satul natal.

„E unul dintre cele mai simple şi mai frumoase cadouri pe care aş fi putut să le fac. Cred că fiecare ar trebui să oferim ceva locului în care ne-am născut“, mărturiseşte Geanina.

Coperta cărţii, ediţia a doua revizuită  FOTO: arhiva Geanina Rizea

Când drumul spre carte trece prin Facebook

Bucuria anilor de gimnaziu şi prieteniile legate au determinat-o pe tânără să deschidă un cont de Facebook. Mai târziu i-a găsit şi un nume pe măsură: Amintiri din Plosca. Publică acolo diverse informaţii, poveşti ale oamenilor locului şi ce consideră că merită menţionat. Postează din noiembrie 2012. Cum acea pagină nu a fost suficientă pentru ce îşi dorea s-a gândit că o carte ar fi. Mai ales că nu exista nicio carte despre comună.

Şi-a zis să înceapă cu câteva telefoane la foşti profesori din comună. Pregătise şi o listă de întrebări. Unii dascăli pensionari au fost deschişi ideii, în schimb, alţii au privit-o cu reticenţă. Cum stătea şi atunci în Bucureşti şi-a planificat din timp discuţiile.

„Fiecare interviu a fost special. Unele au fost emoţionante. Au fost oameni pe care nu-i cunoşteam care au început să lăcrimeze când le-am adresat întrebări“, povesteşte Geanina. Unii interlocutori o chemau şi a doua oară, după mai multe ore de discuţie.

Un interviu luat unui asistent medical, Ion Alexandru Duţă, i-a rămas în minte. Acesta se afla într-o stare de sănătate precară şi, deşi era la pat, i-a spus povestea vieţii sale. Au discutat inclusiv teme filosofice. Îi ceruse să revină, dar între timp s-a stins.

„M-a mişcat discuţia cu el. Mi-a vorbit aşa de frumos, mi-a dat nişte idei despre viaţă. L-am întrebat ce înseamnă fericirea pentru el. A stat, s-a gândit şi mi-a zis: «pentru mine fericirea a însemnat binele pe care l-am făcut celor din jur»“, poveşte autoarea cărţii. E recunoscătoare că i-a „prins” povestea în volum.

Astfel s-au adunat peste 30 de poveşti de viaţă de la foşti profesori, militari, preoţi. Volumul cuprinde şi opinii şi comentarii ale unor foşti elevi din Plosca. La primărie a găsit un manuscris (al unui colonel) care aştepta într-un sertar să fie publicat. A luat pasaje din el, cu citarea sursei, şi după lansare i-a trimis colonelului un exemplar.

A uimit-o când unii dascăli i-au povestit că se trezeau la 5 dimineaţa, veneau cu trenul din Alexandria în Plosca şi făceau cărare prin zăpadă de la haltă până în sat. Iar asta doar ca să-i înveţe carte pe copiii din Plosca. 

„Trebuie apreciat sacrificiul şi dăruirea lor pentru sat. Asta e foarte rar în ziua de azi“, apreciază Geanina.

Autoarea mărturiseşte că a uimit-o amintirile femeilor simple cu care a vorbit pe marginea drumului despre credinţa în farmece, despre cât de unite erau şi cum preţuiau fiecare lucru în vremurile de CAP. „M-a impresionat veselia acestor oameni simpli. Am găsit oameni foarte frumoşi, femei voioase“, adaugă tânăra, care şi-a creat un obicei din a încerca să vadă dincolo de ce vede toată lumea.

Interviurile i-au adus multă satisfacţie, iar titlul cărţii, „Punte între generaţii“, nu l-a ales întâmplător: „Unii dintre ei au fost profesorii tatălui meu, ai mamei mele, ai mei, şi acum, unii, şi ai fratelui meu“.

O altă poveste din Plosca

Prima ediţie a volumului a fost scos în august 2013 cu o finanţare din partea Primăriei Plosca, iar a doua ediţie, completată cu alte interviuri, cu eforturi şi bani proprii, în august 2015. Toate exemplarele de la ambele lansări au fost dăruite localnicilor din Plosca.

„Am descoperit că se făceau foarte multe evenimente în perioada comunistă. Aceste lansării au fost primele evenimente din 90 încoace în Plosca“, explică tânăra.

Numele acestei comune e legată de soarta lui Liviu Vasilică şi a naistului Gheorghe Rizea. Amândoi s-au născut în această comună din Teleorman. Despre părinţii interpretului de muzică populară, care au fost profesori foarte implicaţi şi respectaţi în comună, i-ar fi plăcut să găsească şi fotografii.

Geanina îşi doreşte ca volumul „Punte între generaţii“ să fie privit ca un exemplu ce poate fi preluat şi multiplicat în orice colţ de ţară: „Avem nevoie de aşa ceva. Poate peste 10-20 de ani cineva o să continue cartea. Chiar m-aş bucura să se întâmple asta“. Cartea a fost gândită ca un dar, o moştenire lăsată locului unde a văzut pentru prima dată lumina. 

Cum să dormi pe o grămadă de mere într-o piaţă din Bucureşti şi să iei examenul

O altă poveste din Plosca care a impresionat-o pe Geanina e cea a Mărioarei Iatan, care acum are vreo 80 şi ceva de ani şi locuieşte în Alexandria. Fiică de cioban, ea nu s-a descurajat de nedreptăţile trăite la şcoală şi şi-a promis că va ajunge învăţătoare şi îi va trata egal pe toţi elevii.

„Sunt născută în comuna Plosca, 26 septembrie 1937. Tata mă punea mereu să muncesc, măturam oborul, puneam drobul de sare la oi, căram cu găleata apă proaspătă în căldarea de vreo 10 vedre (n. r. litri), avea peste 60 de oi, şi eu ziceam: «Doamne să învăţ carte să scap de robia asta»!
Luam caietele după mine şi scriam pe răzor, lângă mărăcini; m-au luat într-o zi la 3 dimineaţa să tai bumbacul şi le-am tăiat intenţionat un rând de fire. Mama ţipa la tata cât putea: «Miticuţă, nebuna ne-a tăiat bumbacul, las-o sub căruţă, las-o să se ducă la şcoală, că asta trage a cucoană!».

În clasele V-VII, se făceau diferenţe între copii, şi eu am zis: «mă voi face învăţătoare să înveţe şi copiii ţăranilor carte, să fie egali toţi în faţa mea». Vedeam cum eu nu luam 10, dar fiica preşedintelui de C.A.P lua 9 neştiind nimic! Învăţătoarea mea mereu mă punea să îmi învăţ verişoara tabla înmulţirii, eu fiind clasa a IV-a, şi aşa creştea în mine dorinţa de a fi învăţătoare! M-a dus tata la croitoreasa de «lux» a satului, Mărioara Mocanu, şi îi spune că vrea să mă facă croitoreasă, dar ea îi zice: «Mitică, de ce îţi baţi joc de copilul ăsta, în primul rând e aşa de mică, nici nu ajunge cu picioarele la maşină să tragă, şi am auzit că e o fată deşteaptă, că uite ce mi-a spus a lu’ Liţu, că i-a învăţat fata!».

Am mers să dau examen la Bucureşti cu negustoreasa familiei, iar tata a fost nevoit să meargă cu mine. Înainte de ziua examenului am dormit pe o grămadă de mere în Piaţa Unirii şi am luat a treia din cei 200 de candidaţi veniţi din toată ţara.

Un cadru didactic trebuie să întrunească nişte calităţi pe care celelalte ramuri ale economiei nu le au, trebuie să fie iubitor de copii, bine instruit, să îi placă să facă educaţie, să fie un inginer de construcţie foarte bun, care are un aluat bun în mână şi să creeze ceva măreţ din el, să fie un doctor bun de suflete omeneşti, dacă nu înţelege sufletul copilului nu a făcut nimic, să fie ca un părinte pentru copii, să îşi închipuie că sunt copiii lui şi nu străini!“, nota autoarea în carte.

Această poveste şi cele pe care le-a creionat în paginile cărţii au făcut-o pe Geanina Rizea să simtă împlinită şi că „trebuie să preţuim oamenii din jurul nostru la timpul potrivit, când pot simţi preţuirea noastră şi nu mai târziu“.

Imagine de la o lansare a cărţii din Plosca  FOTO: arhivă personală


Mai puteţi citi: 

FOTO Românul care s-a întors din Canada să cumpere un conac odinioară superb. „Când am ajuns eu acolo, în jurul lui era efectiv o platformă de gunoi“

Sorin Rizeanu, un profesor din Canada, a cumpărat un conac care a aparţinut familiei celebrului filosof Constantin Noica. Clădirea în paragină se află în inima satului Beiu din Teleorman.

Ponturi de la un român care a vizitat 15 ţări în 2018. „Călătoria este, probabil, cea mai frumoasă poveste! Trăieşte-o!“

Nu este judeţ din România pe care să nu-l fi vizitat. Nu este ţară din UE în care să nu fi trăit o experienţă aparte. Împătimitul pentru care călătoria a devenit un stil de viaţă se numeşte Cristian Popescu, e din Teleorman, iar 2018 i-a adus aventuri în peste 15 ţări, pe care le împărtăşeşte pe blogul personal celor care vor să le viziteze.

Povestea românului care refuză să-l ia pe „nu“ în braţe. „Alerg să-mi depăşesc limitele, nu să-i depăşesc pe alţii“

Mereu în mişcare şi cu zâmbetul pe buze, Marius Pancu e nelipsit de la întrecerile sportive din ţară. Aleargă în scopuri caritabile fie pe cărări de munte, traversând peisaje de poveste, fie în oraşe, pe asfalt. Deşi are o operaţie mai veche la un genunchi, tânărul se încăpâţânează să-şi doneze paşii pentru copiii bolnavi de cancer. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: