DRAGOSTE MODERNĂ N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit

DRAGOSTE MODERNĂ N-ai nevoie 
de foarte multe ca să fii fericit

FOTO Photoland Corbis

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.

La Revelionul din 2010 m-am cam gătit. Urma să fie o petrecere casnică, la F. acasă, cu prietena mea cea mai bună, care era şi sora lui. Prietena mea îşi găsise un băiat atipic pentru anturajul nostru, student la Teologie, şi o bănuiam că nu vrea să îi arate latura ei sălbatică, cu care ne obişnuise pe noi. De aici, un Revelion petrecut la masă, cu prea puţină muzică, cu multe convenţii.

Ştiam că F. şi cum mine suntem singurii fără pereche, dar mai ştiam şi că F.  avea inima cam zdrobită. Asta nu m-a oprit să îmi pun un decolteu – nu ştiu ce-a fost în capul meu – să tai o rochie şi să îmi pun un toc. Ştiam că nu am de ales şi că nici el nu are de ales, pur şi simplu pentru că nu erau alte fete la petrecere. Iar eu ştiam că alesul meu va fi dintre prietenii mei buni, că de altceva nu aveam nici curaj, nici timp. Noi doi ne ştiam deja de aproape cinci ani, mi-era prieten şi, după o bere, confident. În seara aceea, însă, după un dans, mi l-am făcut gagic. După prima pupătură, mi-a zis: „Vezi să nu te îndrăgosteşti de mine“. Eu n-am zis nimic, dar am pufnit cu dispreţ, umilită pentru că lăsasem să treacă prea multă dorinţă prin sărutările acelea.

Imediat după Revelion, în ianuarie, prinsesem o boală urâtă, pentru care a trebuit să fac injecţii cu Moldamin. Primele injecţii le făcusem în Braşov, dar pe ultima am făcut-o în Bucureşti – unde şi locuiam –, chiar în ziua în care stabilisem o seară de filme cu F. Deşi se mutase şi el în Bucureşti, nu eram împreună, lucrurile nu se aşezaseră după Revelion.

După prima pupătură, mi-a zis: «Vezi să nu te îndrăgosteşti de mine».

Ameţită după injecţie, am rătăcit prin centrul oraşului, spre casa lui de pe strada 11 Iunie – martoră la dragostea multor oameni –, iar inima îmi bătea aşa zdravăn, de parcă ştiam că n-o să fie numai filme. Ţin minte că am văzut un film franţuzesc şi „Pisica albă, pisica neagră“. F. prezicea ce o să se întâmple în filme. Eu m-am îndrăgostit atunci de isteţimea lui, cred că doar pentru că eu nu eram la fel de isteaţă. Am stat băgaţi unu-n-altul pe salteaua aia îndoielnică şi îl gâdilam pe mână – aşa cum îi place şi acum – şi parcă îi promiteam că aşa de tare am să-l iubesc, de n-o să ştie ce-i cu el. La culcare, a dat să mă ia în braţe şi s-a fâstâcit până i-am tras eu mâna peste mine şi-am zis că: „Băi, e ok,
ţine-mă, dacă vrei“.

„Suntem împreună sau cum?“

În primăvară, sora lui se logodea. Lucrurile din iarnă deveniseră serioase, mă temeam pentru viaţa prietenei mele. Pentru mine, măritişul era o glumă şi o panică, chiar dacă i se întâmpla altcuiva. Cu o zi înainte de logodnă, unde mă autoinvitasem, F. mi-a trimis mesaj aşa: „Mă fâstâcesc să-ţi scriu mesaj ca fata mare la măritat“. Eu l-am bănuit că mă place, el mă bănuia că îl plac. I-am răspuns ceva arogant, apoi ceva sincer: „Şi eu“.

În ziua logodnei, am întârziat. Când am intrat în camera cu familia logoditei, m-am uitat la el întâi şi m-am îndrăgostit de bucuria lui că mă vede. M-am înroşit de ruşine, odată că întârziasem, apoi pentru că mă descopeream vulnerabilă în faţa tuturor care păreau că ştiu că simt şi gândesc nu prea cuminte. Seara, când m-a dus acasă, a fost ca-n filme. După o tensiune romantică de o zi întreagă, când să cobor din maşină, m-a tras de-o aripă şi m-a pupat zdravăn. M-au năvălit toate cele.

În aprilie au venit prietenii lui braşoveni în Bucureşti şi ne-am întâlnit pe terasa „La Motoare“. Ne făceam că avem o relaţie lejeră, ca nişte oameni moderni ce eram. Cred că simţeam amândoi nevoia unei etichete, ca să ştim o treabă. Pentru că, pe atunci, serile începeau „La Motoare“ şi se terminau în club „Control“, am plecat, târziu, spre „Control“. Acolo, ştiu că stăteam pe un scaun înalt şi trăgeam nonşalant dintr-o ţigară de parcă nu-l iubeam deja. A venit şi m-a întrebat: „Ce facem, suntem împreună sau cum?“. I-am răspuns ca o nesimţită, într-o engleză beată: „Why do we have to label everything?“ (n.r. – De ce trebuie să etichetăm tot?). „Ca să nu mă dau eu la alte fete, de-aia“, mi-a răspuns. N-aş fi putut să-l las să agaţe alte fete. Era păcat de el să piardă aşa o fată, era păcat de mine să pierd aşa băiat. Aşa că: „Bine, hai să fim“. Era 15 aprilie.

„Păi, eu te iubesc, tu, Maria“

Prin mai am avut inima cam încărcată. Mă încercau nişte sentimente tulburi pentru că nu eram prea pricepută la dragoste şi pentru că mă încurcasem în nişte copilării care existau doar în capul meu. Eram la o petrecere şi eram frământată. Cred că voiam nişte dramă şi nu ştiam de unde să o scot. Mi se urâse cu binele. Văzusem eu în filme că dragostea nu-i aşa de uşoară şi voiam să mi-o fac şi eu grea. Eram într-un club, am ieşit pe scări, am fugit, a fugit după mine. Am râs, am vorbit, eu am plâns. Am zis că eu nu ştiu cum să facem, când e timpul să ne zicem că ne iubim. Şi el mi-a zis: „Păi, eu te iubesc, tu, Maria“. Şi cu asta m-a liniştit. Am dat-o dracului de dramă şi i-am zis  şi eu că îl iubesc, acolo, pe scările alea bătute, poate, de atâţia tineri proşti, de atâţia tineri îndrăgostiţi.

Mă simţeam, prosteşte şi femeieşte, responsabilă pentru traiul lui.

Aveam un sentiment de bine şi de viitor. Cum îi place unei fete.

În vară, m-am mutat într-un apartament cu o prietenă, în cartierul Tineretului. Până atunci, locuisem într-o zonă îndepărtată de centrul oraşului, în Băneasa, iar el venea pe la mine, acolo, departe, după nişte drag şi voie bună. Stăteam cu nişte prietene şi ele chicoteau, ziceau mereu, la fel cum ziceam şi eu, şi ai mei părinţi, că oare cum s-a întâmplat să ne găsim noi doi abia acum, că doar ne ştiam de atâta amar de vreme? Aşa a fost să fie. Eu să caut degeaba până la el, el să găsească şi să iubească, dar să nu se împlinească, până la mine.

La Tineretului au început vizitele şi şederile peste noapte, au început dimineţile şi serile în braţe. Dormeam pe o canapea rabatabilă, aşa de incomod, că nu ştiu cum am rezistat un an de zile. Atunci am descoperit că nu-i place să fie trezit, că adoarme în câteva secunde, că eu mereu mă trezesc înaintea lui – în trei ani, cred că m-a văzut de vreo trei ori dormind –, că îmi vine să am grijă de el, că vreau să îi zic cu ce să se îmbrace şi ce să mănânce, că vreau să îi schimb periuţa şi să îi cumpăr pijamale ca să nu mai doarmă în chiloţi. Mă simţeam, prosteşte şi femeieşte, responsabilă pentru traiul lui. Ca orice fată, gândeam că dacă nu sunt eu, e vai de el.

„Nu ştiu de ce eşti aşa războinică“

În toamna lui 2011,  ne-am mutat împreună, în Piaţa Romană nr. 9, la ultimul etaj, în apartamentul unui prieten. Acolo am suferit la început, iar pe el l-am urât o vreme şi l-am învinuit pentru că m-a scos parcă din copilărie, mi se părea că nu mai e cale de întors, m-am speriat şi m-am măcinat bolnăvicios. Ştiam eu cum e când o fată se mută cu un băiat, e scoasă din cercuri, nu mai e chemată, nu mai flirtează, nu mai e curtată, nu mai e nimic, e doar iubită, e o posesiune. Gândurile astea nu m-au ţinut pentru că ne-am îndrăgostit iar tare. Ne-am apropiat repede, deja aveam sentimentul suficienţei, că nu-mi mai trebuie altceva.

În octombrie, mă angajasem pentru întâia oară, taman când el îşi pierduse serviciul. Ne regăseam seara cu poveşti, el citea mult pe atunci şi aveam cele mai bogate discuţii. Veneau prieteni pe la noi, ne jucam amândoi cu motanul Petrică, râdeam aşa de mult că amuţeam, ne imaginam tot felul de nebunii. Aveam un sentiment de bine şi de viitor. Cum îi place unei fete.

Dragostea mea frumoasă  devenise urâtă şi violentă. (...) Aşteptam în orice clipă să îmi zică ceva de dulce şi să mă părăsească.

Primăvara a venit prost şi cu gelozie. Am bănuit că îl place o fată şi am devenit imposibilă. Dragostea mea frumoasă  devenise urâtă şi violentă. A scos tot ce era mai urât din mine, tot ce era mai păcătos. N-am ştiut niciunul cum să ne purtăm, eram dintr-o greşeală-n alta, nu înţelegeam cum putem să ne iubim şi să greşim aşa de tare. Ştiu că simţeam că ne pierdem, analizam totul cu o luciditate crudă, doar ca să mă pedepsesc pe mine şi ca să îl atac pe el. Am dus-o târâtă mult timp, el nu înţelegea ce-i cu mine şi-mi zicea: „Nu ştiu de ce eşti asa războinică“. Aşteptam în orice clipă să îmi zică ceva de dulce şi să mă părăsească. Eu ştiam clar că nu am curaj să o fac. Într-un final, ne-am revenit, din inerţie, fără eforturi. Eu nu cred în eforturi. Când le faci, ceva lipseşte, cel mai adesea, dragostea.

„Vrei să fii soţia mea?“

Anul acesta, pe 14 februarie, veneam împreună de la o pizza de cartier. Am intrat în casă, nu m-am descălţat, am început să dau cu aspiratorul, cum mai fac eu din când în când. F. m-a bătut pe umăr şi m-a întrebat: „Vrei să fii soţia mea?“. M-am panicat rău de tot, am avut un sentiment de groază. Mai discutasem despre treburile astea, dar era totul o poveste, nu-mi doream neapărat să se întâmple, ci îmi plăcea cum sunau planurile. Am zis că vreau.

Nu ştiu să articulez ce am simţit, dar ştiu, acum, că nu era un fel mai potrivit să fiu întrebată: eu, în sufragerie, cu aspiratorul în mână, el în blugi, fâstâcit, dar sigur pe el, cu un inel prea mare pentru degetul meu. Nu ştiam ce e de făcut, dar am bănuit că trebuie să sunăm familia. Eu am vrut să ţinem secret, încercam să îl conving să fim mai neconvenţionali, să fie o aventură, dar, de fapt, mi-era şi frică şi ruşine că nu mai sunt o copilă. Pentru a nu ştiu câta oară, nu mai eram o copilă. Mult mi-a trebuit să pricep.

Nu era un fel mai potrivit să fiu întrebată: eu, în sufragerie, cu aspiratorul în mână, el în blugi, fâstâcit, dar sigur pe el, cu un inel prea mare pentru degetul meu.

Stăm câteodată în pat şi îl întreb cele mai stupide lucruri. Îl întreb dacă mă iubeşte mai mult decât pe celelalte iubite şi mă aştept să îmi spună că da. Eu altfel nu pot, decât dacă ştiu că sunt cea mai iubită. Pentru că el e cel mai iubit şi eu cred că trebuie să fim egali. Îi spun şi că sunt o fată ca toate fetele şi că vreau lucruri pe care orice fată le vrea. Vreau să nu mai iubească vreodată doar pentru că nici eu nu o să mai iubesc vreodată pe altul. I-am spus şi că nu înţeleg cum poate un om să iubească de mai multe ori, să spună vorbele şi să facă gesturile de dragoste cu oameni diferiţi. Cum poţi oare să laşi mai mulţi oameni să te vadă vulnerabil, să îţi ştie toate gândurile şi slăbiciunile? El îmi spune că se poate, că el a putut. E sigur mai înţelept ca mine. E sigur mai bun decât mine. Iar eu... eu sunt într-o cursă care mă îmbogăţeşte – vreau să ţin pasul cu el, vreau să ştiu geografie şi istorie, să înţeleg războaiele şi cum merge internetul, să am răbdare, să nu mă pierd în nimicuri, să mă cunosc.

F. mi-e cel mai bun prieten pentru că râdem împreună de toate prostiile, râdem de noi înşine, nu ne menajăm, dansăm ziua-n amiaza mare, ne supărăm şi ne întristăm deodată, ne imaginăm lucruri şi ne dorim să fim înţelepţi. Dragostea asta e numa’ bună.

Maria Pepine are 23 de ani, lucrează la Graffiti PR, învaţă la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative (SNSPA) şi iubeşte. Se află într-un conflict cu timpul, ar vrea să trăiască în afara lui. Acum e preocupată de sporturi şi de culturi de flori, legume şi mirodenii. Îi place muzica, dar nu ştie artişti sau genuri. Ar vrea să scrie mai mult şi mai bine, dar simte că ceva o ţine. Poate cândva, o să aibă mai mult curaj.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

citeste totul despre: