Au oferit propriile răspunsuri, în prima parte a schimbului de opinii, Levent Kenez, directorul „Stockholm Center for Freedom“, Abdullah Bozkurt, directorul „Nordic Monitor“ şi Sabin Orcan, directorul „Newsweek România“.

Când presa liberă este sugrumată, de unde vin informaţiile credibile? Te poţi apăra de fake news?

La aceste două întrebări generate de situaţia cunoscută din Turcia – unde 700.000 de cetăţeni au fost anchetaţi pentru presupusa conexiune cu autorii unei tentative nereuşite de lovitură de stat, iniţiată mai degrabă de actualul lider de la Ankara, pentru a lichida opoziţia – au oferit păreri aparte, prin Skype, Kamil Demirkaya, ziarist turc pentru care Erdogan a cerut extrădarea din România şi care se află acum peste Ocean, iar din sală au contribuit cu afirmaţii complementare Ana Maria Luca, jurnalistă la „Balkan Insight“, Adelina Rădulescu, jurnalistă la „Europa Liberă“ şi Cristina Guseth, de la „Freedom House România“.

O bilă albă merită, în primul rând, Teodor Tita, pentru dinamismul imprimat dezbaterii, a cărei notă dominantă a fost realitatea că jurnaliştilor români atenţi la evoluţiile din comunitatea euroatlantică le pasă de situaţiile dramatice generate de regimul autoritar din Turcia de azi, o ţară încă membră a NATO, dar care, în mod paradoxal, cochetează cu Federaţia Rusă.

Departe de ţara lor natală, Levent Kenez şi Abdullah Bozkurt au prezentat imagini şocante, completate de mărturii triste privind instituirea şi menţinerea cenzurii presei în statul turc, sute de jurnalişti fiind în spatele gratiilor sau daţi în urmărire pentru simpla vină de a fi scris adevărul despre o societate ai cărei membri sunt ţinuţi cu fruntea plecată, cu avertismentul că orice murmur contra unui trecător preşedinte, poate avea - şi are din păcate – consecinţe grave.

Din perspectiva jurnaliştilor turci menţionaţi, Rusia acceptă cooperarea momentană cu Turcia, dar la Kremlin nu există încredere în Erdogan.

Pe de altă parte, doar Statele Unite ale Americii, prin Donald Trump, au demonstrat capacitatea de a îl determina pe şeful statului turc să renunţe la decizii aiuritoare, aşa cum s-a întâmplat la eliberarea recentă a unui cetăţean american, la solicitarea expresă a Casei Albe, alternativa fiind recurgerea la sancţiuni dure pentru ceea ce poate fi numit un regim de dictatură personală.

Pentru moment şi probabil şi în anii care vin, situaţia internă din Turcia nu pare a fi una marcată de speranţa unei modificări politice substanţiale. 

Dar, deşi nu a fost abordat acest subiect, cei ce intuiesc starea de spirit reală, din armata turcă, înţeleg că în pofida arestărilor a 150 de generali şi a numeroşi ofiţeri de diferite grade, a condamnărilor pe bandă rulantă, a stigmatizărilor generate şi de răzbunări personale, organismul militar nu a uitat de Kemal Atatürk, cel care a condus statul turc timp de 18 ani şi a instituit garanţia laică - momentan anihilată – a unei evoluţii democratice a societăţii turce. 

Inedite au fost şi intervenţiile jurnaliştilor români menţionaţi, care au comentat şi libertatea de exprimare pe tărâm mioritic, netransparenţa unor politicieni autohtoni, aflaţi la butoanele diferitelor structuri de stat plătite din bani publici, inexistenţa unor asociaţii independente a jurnaliştilor, dificultatea de a avea surse credibile pentru confirmarea şi promovarea unor informaţii inedite, de real interes general. 

Cât mai valorează astăzi libertatea presei? 

Exact cât valorează personalităţile jurnaliştilor cu convingeri ferme, conştienţi că promovarea adevărurilor incomode – prin scrisul, vocea şi atitudinea lor - implică şi riscuri asumate. 

Mihai Eminescu scria: „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.“ Ieri, ca şi azi.