În termenii acestui acord, autorităţile chineze (recte băieţi de la serviciile lor de securitate) au primit dreptul să vină în Elveţia pe o perioadă de două săptămâni „fără statut official” şi să ancheteze pentru a descoperi „cetăţeni chinezi aflaţi în Elveţia fără a îndeplini condiţiile legaloe de şedere”. Imigranţi ilegali care, urmăriţi de echipele profesioniste chineze, sunt reţinuţi, li se verifică identitate prin comparaţie cu datele din baza centrală de la Beijing, apoi, atenţie, pot fi deportaţi, echia chineză colaborând în acest scop cu Secretariatul elveţian pentru migraţie (SEM). Cei din serviciile de securite chineze au şi dreptul de a face interogatorii pe teritoril elveţian. Sunt vizate persoanele ale căror cereri de azil au fost refuzate, cei care nu au documentele de călătorie în regulă sau cei care nu au documente de identitate, caz destul de comun celor care au trebuit să folosească diferite rute de fugă în urgenţă, spre exemplu tinerii din Hong Kong care nu au avut cum să ajungă în ţările care le oferă automat rezidenţă.

De ce ciudat? Pentru că, afirmă ziariştii de la Le Temps, chiar dacă acest acord există din 2015, „chiar membrii Comisiei pentru afaceri externe la nivel federal şi statal nu au avut ştiinţă despre existenţa lui. Şi nici publicul nu a fost informat deoarce este vorba despre o convenţie cu caracter administrativ... Costurile întregii operaţiuni sunt suportate de partea elveţiană... Un purtător de cuvând al Secretariatului de stat pentru imigraţie a declarat că Elveţia este în mod fundamental interesată în continuarea procesului de identificare în cooperare cu autorităţile competente chineze”.

Unde este marea problemă? În faptul că acest acord privind identificarea şi repatrierea imigranţilor ilegali este, în termenii acceptaţi de Elveţia, doar un „acord administrative” şi ca atare nu a trecut niciodată prin Parlament. Mai sunt încă  ca acest fiind încă alte 60 de asemenea documente semnate de Elveţia cu alte ţări ale lumii. Diferenţa faţă de demersul european este foarte mare deoarece legislaţia UE în domeniu a trecut prin Parlamentul European şi cuprinde nişte prevederi extrem de clare privind controlul asupra a ceea ce se petrece cu cetăţenii respectivi după ce s-a încheiat procesul de repatariere. Pe de altă parte, există şi prevederea absolut clară că o persoană NU poate fi repatriată în ţări unde existenţa ei ar putea să fie periclitată de măsuri de retorsiune, persecuţii sau violenţe din cauza convingerilor sale politice, rasei, religiei etc., obţinându-se garanţii scrise din partea statelor de destinaţie.

Aici este marele punct nevralgic deoarece Daniel Bach, purtătorul de cuvânt al Secretariatului de stat pentru migranţi, pe lângă faptul că nu a putut explica de ce acest Acord între Elveţia şi China nu a fost niciodată publicat, a afirmat şi faptul că Elveţia nu ştie absolut nimic despre soarta celor repatriaţi. A mai afirmat că repatrierile sunt conforme prevederilor legale şi că persoanele în cauză nu sunt ameninţate la ele acasă, în China. În plus, înainte de a fi repatriaţi, cei în cauză au fost informaţi că, în caz de probleme, pot să intre oricănd în contact cu Ambasada Elveţiei la Beijing. Există însă şi o veste bună dată de Daniel Bach: tibetanii a căror cerere de azil în Elveţia a fost refuzată nu sunt repatriaţi în China deoarece viaţa lor este ameninţată, la fel stau lucrurile şi în cele câteva cazuri de refugiaţi uiguri din regiunea Xinjiang.

Sigur că, în acest moment, în jurul acestui subiect a început o controversă politică destul de dură în care, de câteva zile, s-au implicat şi organizaţiile internaţionale pentru drepturile omului şi să vedem dacă, în acest condiţii, Acordul administrativ respectiv va fi prelugit şi, dacă da, în ce termeni. Este o temă preocupantă deoarece, pe de o parte, Elveţia este, deocamdată, singurul stat de pe continentul nostru care are un Acord de liber-schimb cu China, extrem de profitabil şi pe care, naţiune pragmatică, n-ar dori să-l primejduiască pentru mici prostii din astea, gen drepturile omului în viziunea europenilor. În plus, China ştie foarte bine cât durează în mod real indignările Europei pe tema respectivă: au exemplul Tienanmen, cum „Legea securităţii naţionale la Hong Kong” provocatoare de reacţii verbale intense, numai că, foarte rapid, s-a trecut la subiectele economice, singurele interesante din punct de vedere ideologic.

Dar mai există şi o altă abordare posibilă.

În caz de criză majoră economică şi socială, ar fi oare posibil de extins modelul oferit de acest acord de cooperare între Elveţia şi China? Deocamdată, acordurile existente se bazează pe identificarea de către poliţiile naţionale a grupurilor de persoane aflate în situaţie ilegală. Dar dacă ar urma să apară la nivel european asemenea acorduri direct care să permită sosirea unor ofiţeri de securitate din ţările de provenienţă pentru marile grupuri de migranţi, permiţându-se să ancheteze şi apoi să ia acasă persoanele în „situaţie ilegală”. Ar fi poate o cale de a scăpa de prezenţe nedorite dar cine impune regulile după care se face o asemenea identificare şi, mai ales, cine va avea banii şi mijloacele să urmărească ce li se întâmplă celor întorşi acasă cu forţa?

Aţi fi de acord cu primirea unor ofiţeri de securitate din Mali, Siria, Libia, Iran, Irak, Nigeria, Afganistan pentru anchete în rândul imigranţilor ilegali aflaţi în taberele de tranzit şi cu care Europa nu prea mai ştie ce să facă? Răspunsul este foarte greu de dat. Până atunci însă, s-ar cputea să vedem multe asemenea „acorduri administrative” înflorind pe viitor, bune când ne convine, condamnabile când situaţia o cere.