Este vorba despre găsirea unei individualizări a planurilor de extensie naţionale, o dublare într-un spaţiu pe cât se poate de specific şi recognoscibil prin individualitatea sa, a încercării de extindere a zonelor de influenţă. O discuţie la început teoretică, începută în anumite cercuri ale puterii politice imediat după dispariţia URSS, devenită foarte presantă din motive care au devenit din ce în ce mai evidente.

În primul rând, deoarece începuse să apară, iar odată cu venirea lui Trump la Casa Albă, a devenit şi absolut evidentă, retragerea treptată a SUA din spaţiile relevante de putere pe care le deţinuse şi le consolidase mereu în creştere de la finele celui de-al Doilea Război Mondial încoace, ieşind din poziţia de unic lider promotor de soluţii de securitate globale şi de furnizor privilegiat (pentru o lungă perioadă de timp, chiar singurul) de soluţii pentru pacea lumii. În esenţă, asta a făcut că toate ecuaţiile subsecvente soluţiei generale existente până acum, adică direct legate de pax americana, fie decurgând din relaţia cu aceasta, să înceapă să fie puse sub semnul întrebării sau, mai recent, să fie negate la modul mai mult sau mai puţin violent. Începând, fapt fără precedent, chiar cu voci conflictuale de prim rang din interiorul pieţii politice, militare şi de securitate americane. În consecinţă. au rămas multe, din ce în ce mai multe spaţii libere de putere şi influenţă. Iar cele două super-puteri, Rusia şi China, în paralel, au pornit la extinderea propriilor lor linii de penetrare, apoi de stabilizare, a puterii lor militare şi economice, nu neapărat şi întotdeauna în această ordine.

Pentru a fi credibile, ambele puteri au simţit că este nevoie să dubleze acţiunile clasice cu o definiţie suplimentară care să transforme demersul lor în ceva unic şi recognoscibil la scară planetară.

Pentru China, asta s-a tradus prin lansarea giganticului proiect al Noului Drum al Mătăsii, aflat acum în plină extensie, înconjurând şi penetrând geografia a peste jumătate din teritoriul planetar cu cele trei rute, cea terestră, cea maritimă de sud care ajunge în Mediterana şi cea arctică, acoperind întreg nordul Europei şi cu posibile extensii strategice în Atlantic. Folosind simbolistica orientală, naşterea şi implantarea ulterioară a proiectului urmează filozofia conţinută în proverbul celebru care spune că drumul de o mie de li începe cu un prim pas.

Pentru Rusia apărea o enormă problemă. Încercarea asta venea după ce tocmai pierduse în favoarea Occidentului marea bătălie istorică ce s-a decis la nivelul superiorităţii economice a soluţiei capitalismului în faţa celei promovate pe bază ideologică de doctrina marxist-leninistă, chiar dacă se încercase cu disperare, în ultimii ani de viaţă ai sistemului dominat de autoritatea Moscovei, introducerea reformelor lui Gorbaciov. Din această cauză, identitatea rusă a fost - şi, parţial, încă mai este - suprapusă experienţei tragice a sistemului comunist care a închis orizonturile ţărilor din „lagăr" pentru o perioadă de peste jumătate de secol. Aceasta este explicaţia alegerii făcute de ideologii noii şcoli politice de la Kremilin care au identificat în Biserica ortodoxă vectorul spiritual de identificare al extensiei influenţei ruse. Argumentul lor e simplu: în condiţiile în care, în Europa şi în întreaga lume, lumea creştină se află în regres din cauza spiritului din ce în ce mai dominat al secularismului, pe de o parte şi, pe de altă parte, al dezinteresul real al tinerilor, ar putea, în anumite condiţii, să se nască dorinţa credincioşilor de a vedea că cineva se interesează de soarta lor şi îi apără. Vaticanul îndeplinea odinioară acest rol, nu şi-l mai poate asuma în termenii trecutului, iar între bisericile ortodoxe a intrat o asemenea dihonie încât, la propriu, este oricând posibilă o scindare.

Dar discuţii, declaraţii şi slujbe s-au dovedit inutile, ceea i-a permis lui Erdogan să acţioneze, sesizând corect momentul de maximă fragilitate a lumii creştine în general şi ortodoxe în special şi decizând, cum ştiţi, retransformarea în moschee a Basilicii „Sfâna Sofia“. Reacţiile internaţionale au fost slabe, neconvingătoare, declarative şi vag - doar vag - plângăcioase şi neputincioase. 

Cu o singură excepţie, decizia Moscovei de a construi o replică la scară mai mică a Catedralei în Siria, la Al-Suqaylabyah, în zona Hama din centru Siriei (la câţiva kilometri de baze militare turceşti). Misiunea sa principală este ca, funcţionând ca lăcaş de rugăciune ortodox, să fie vehicul pentru un „dialog paşnic interconfesional“, cum declara deputatul rus Vitalii Milonov, aliniind deci acest gest în activitatea ecumenică mondială, declarând pentru Agenţia Novosti că „spre deosebire de Turcia, Siria este o ţară care arată cu claritate posibilitatea unui dialog interconfesional paşnic şi pozitiv. Cred că întreaga Rusie vrea să ajute. Va fi un eveniment marcant pentru toţi credincioşii ortodocşi şi sunt sigur că fiecare creştin ortodox vrea ca numele său să fie înscris pe cel puţin o cărămidă din ceea ce va fi Noua Sfânta Sofia“.

Interesant (aş zice chiar spectaculos) este faptul că iniţiativa asta nu vine direct şi unilateral din partea rusă, creaţia proiectului fiind revendicată de către Nadel Al-Abdullah, liderul unei miliţii care luptă de partea regimului Assad şi care, în persoană, a venit să-şi prezinte viziunea ecumenică în faţa generalilor ruşi după ce, în mod solemn, obţinuse aprobarea din partea episcopului metropolitan al bisericii greceşti din Hama, aşa cum relatează cotidianul libanez Al-Modon. Interesant, spun, deoarece Nadel Al-Abdullah, cel care spune că a pus la dispoziţie în mod gratuit terenul pentru viitoare construcţie, a fost comandatul unui grup de miliţii al creştinilor ortodocşi care acţionau ca forţă de auto-apărare împotriva celor de la ISIS, teren situat la Al Sukaylahibiah, o mică aşezare în care, înainte de începerea conflictului, locuiau 20.000 de creştini şi unde, conform unor informaţii încă neverificate, ar fi fost deja pusă piatra de temelie după ce a fost obţinută şi ultima aprobare necesară, cea a Patriarhului ortodox de Antiohia, care îşi are sediul la Damasc. Această informaţie are o justificare specială deoarece readuce în marile jocuri ale diplomaţiei religioase locul cu totul special al Patriarhiei Antiohiei, una dintre cele cinci Patriarhii ale creştinătăţii în primul mileniu al erei noastre (alături de Roma, Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim). Iar mesajul despre Noua Sfânta Sofia este adus de Assad, ceea ce, în tehnică diplomatică, este o realizare deloc oarecare.

Să vedem dacă, dincolo de jocurile diplomatice în care oricum nu ne întreabă nimeni, măcar vom avea de câştigat mai apoi ceva prin dialog ecumenic, alături de creştinii din întreaga lume. Deocamdată, iarăşi din relatări pe surse, la construcţie ar fi început să lucreze deja grupuri de militari detaşaţi de la baza rusă de la Latakia.