Europenii îşi pun problema unui conflict la graniţa României, în Ucraina. Sau poate în Belarus, la graniţa cu Polonia unde ”migraţia militarizată” condusă de Lukaşenko pune presiune pe întreaga Europă. Unii vorbesc de masări ”ascunse” de trupe ruseşti. Se pare ca băieţi nu au făcut armata. Pozele din satelit sunt edificatoare. Nu prea poţi să mai ascunzi ceva astăzi, mai ales la dimensiunile echipamentelor militare. Rusia ”pe faţă” se pregăteşte de un conflict militar în zona unde este profilată adâncimea strategica a ei, încă din timpul Războiului Rece, adică pe Direcţia Operativă Centru. La fel şi China în zona Taiwanului. Nimic nu este ascuns totul este ”pe faţă” şi acest lucru vine cu o intimidare militară făţişe, cu o agresiune psihologică. 

Diplomaţia s-a pierdut în negura pandemiei de Covid-19. Relaţiile diplomatice dintre SUA şi Federaţia Rusă sunt la cote scăzute, neimaginate nici în timpul Războiului Rece. Ambasada Americi la Moscova şi-a redus personalul consular cu 75% şi a oprit procesarea vizelor pentru mulţi dintre ruşi care au aplicat. Obţinerea unei vize pentru un cetăţean rus durează aproximativ 3 luni.  Problemele au fost discutate de asistentul Secretarului de Stat al Statelor Unite Victoria Nuland la Moscova fără rezultate notabile urmând apoi la discuţii şeful CIA Williams Burns, fost ambasador la Moscova între 2005-2008, care s-a întâlnit inclusiv cu preşedintele Putin după care a vorbit la telefon cu preşedintele Ucrainei Zelensky. Se pare că pe lângă problemele dintre cele două state au fost discutate şi probleme ale zonelor de conflict regionale.  Îmi aduc aminte de lecţiile invaziei sovietice în Cehoslovacia când sovietici, prin ambasadorii lor din Paris Londra şi Washington, au anunţat în seara începeri operaţiunilor-20 august 1968- că cele 25 de divizii terestre au fost ”invitate de guvernul de la Praga” şi că acţiunea militară nu este îndreptată împotriva Occidentului. Astăzi flancul estic al Europei este subordonat deciziilor imprevizibile ale lui Putin. 

Avertismentele militarilor din occident au rolul de a ne ţine în priză, adică vigilenţi. Ceea ce nu au reuşit militarii de la Bruxelles în 1968. Prima mare dezbatere în interiorul NATO, după invazia sovieticilor la Praga, nu a fost despre politica pe termen lung, ci despre o problemă tactică tulburătoare: de ce nu ştiam că invadatorii se vor mişca înainte de a o face? Multe s-au învăţat atunci şi, ulterior, privind modul de acţiune al Pactului de la Varşovia sau mai bine zis a comandamentul sovietic de la Kremlin. Cu toate acestea în august 2008 după Summitul NATO de la Bucureşti Rusia a invadat Georgia iar ulterior, în 2014, Ucraina. Colin Powell le spunea diplomaţilor, la câteva luni după numirea sa ca Secretar de Stat, în timpul administraţie Bush, la ambasada SUA din Mexic, cu prilejul pregătirii vizitei preşedintelui american acolo, că diplomaţi trebuie să-i facă lui Bush un briefing despre ceea ce se va întâmpla în Mexic nu despre ceea ce s-a întâmplat. Adică o evaluare a viitorului cu scenariile posibile. În orice caz trei puncte fierbinţi în zona noastră pot oricând degenera într-o confruntare militară: graniţa Polonia-Belarus, graniţa Ucraina-Federaţia Rusă şi Bosnia Herţegovina. Mai jos am făcut o analiză a două dintre zonele de confruntare a marilor puteri SUA, China şi Rusia.  Să ne temem? Nu, trebuie să fim pregătiţi pentru imprevizibilul preşedinte Vladimir  Putin!   

NSC-68, Directiva Războiului Rece

Imediat după al Doilea Război Mondial, la începutul anilor 50, un raport al Consiliului Naţional de Securitate al SUA, raport cunoscut sub numele de NSC-68, s-a făcut ecoul recomandării preşedintelui Truman ca prin forţa militară America să oprească expansionismul comunismului. Raportul urmare şi a ”Lungii Telegrame”[1] a diplomatul George Kennan (1904-2005) care a explicat politica URSS, a cerut Congresului o creştere de patru ori a cheltuielilor militare ale Pentagonului. Telegrama Lungă (lung derivă din numărul de 8000 de cuvinte) transmisă la Washington pe 22 februarie 1946, document cheie care a marcat Războiul Rece, propunea o politica de izolare a URSS. 

După 1989, odată cu încheierea Războiului Rece, NATO s-a extins iar relaţia dintre Alianţă şi Federaţia Rusă  s-a concretizat în Consiliul NATO-Rusia. În anii 2000 a început ”războiul împotriva terorii” odată cu atacurile din 11 septembrie 2001 anunţate printr-un atac eşuat pe 26 februarie 1993 la aceleaşi turnuri gemene când o bombă a explodat în garajul de la subsol, sub turnul de nord al World Trade Center. Explozia masivă din 1993 a ucis şase persoane şi a rănit peste 1000, aproximativ 50000 de persoane fiind evacuate. Atentatul a prefigurat o realitate şocantă pentru America: ”terorismul islamic”. O dată cu încheierea războiului din Afganistan aşa cum citiţi sau auziţi semnalele din cancelariile occidentale am intrat într-o eră a ”competiţiei marilor puteri”. China, Rusia şi America sunt în competiţie, toate trei deţinând aşa numita triadă nucleară (rachete intercontinentale, avioane de bombardament strategice şi submarine nucleare).

China, o nouă provocare la securitatea SUA

În 2000 oficiali de la Pentagon s-au întâlnit şi au discutat despre documentul de planificare Joint Vision 2020. Acolo generali au ajuns la concluzia, ne prinsă în materialul dat publicităţii, că vor avea un potenţial adversar în viitor şi numele lui era China. Era o schimbare importantă faţă de Războiul Rece. Însă versiunea finală a documentului a fost una discretă care a menţionat posibila apariţie a unui „concurent egal” neidentificat. Şi astfel pe neaşteptate America a plecat din Europa iar Pentagonul priveşte acum Asia ca pe o arenă a viitorului conflict militar, în cel mai rău caz locul unei noi competiţii. Jocurile de război, studiile strategice, noile alianţe precum AUKUS, alocarea de nave şi submarine, posibila reapariţie a Flotei Întâi[2] a SUA din Pacific, vizează o reconfigurare a prezenţei militare americane în zonă. Competiţia marilor puteri vine după o perioadă de tranziţie globală unipolară. Odată cu războiul din Georgia din 2008 marile puteri revin în competiţia ideologică liberalism versus autocratism de o parte fiind SUA şi de cealaltă Rusia şi China.  Bill Clinton l-a criticat pe Bush Sr. pentru că a menajat China în timpul campaniei prezidenţiale din 1992 şi a încercat să joace dur cu Beijingul. Însă în 1994 a schimbat macazul şi şi-a intensificat relaţiile cu Beijingul. Clinton a facilitat intrarea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) prin acordarea statutului permanent de ”naţiune cea mai favorizată”.

George W. Bush a continuat politica lui Clinton şi a promovat comerţul cu China. Obama a continuat şi el o politică de apropiere faţă de China cu o singură excepţie a plasat 2500 infanterişti marini în Australia şi nu a luat măsuri semnificative pentru a implementa o strategie serioasă de izolare. Logodna lui Obama cu China a eşuat în final. Economia Chinei a cunoscut o creştere economică fără precedent. China, din păcate, nu s-a transformat într-o democraţie liberală. Dimpotrivă, liderii chinezi văd valorile liberale ca pe o ameninţare la adresa stabilităţii ţării lor. A urmat o linie dură a lui Obama faţă de Beijing, Casa Albă contestând pretenţiile maritime şi intentând procese împotriva Beijingului în cadrul OMC. După patru administraţii care au abordat o strategie de cooperare cu Beijingul a veni Donald Trump care a declanşat un război comercial în 2018 şi a încercat să submineze gigantul tehnologic Huawei şi alte corporaţii chineze care ameninţau dominaţia tehnologică a Statelor Unite. De asemenea Administraţia Trump a strâns legăturile cu Taiwanul şi a contestat pretenţiile Beijingului în Marea Chinei de Sud

Elementele unui al doilea Război Rece s-au arătat la orizont. Lumea nu-l doreşte dar el este aici şi se poate transforma în unul cald. Preşedintele Joe Biden nu a renunţat la izolarea Chinei. El a susţinut această politică când era preşedinte al Comisiei de Relaţii Externe a Senatul dar şi în funcţia de vicepreşedinte la SUA în administraţia Obama. Pentru Casa Albă condusă de Biden, Legea SUA privind inovaţia şi concurenţa, aprobată de Congres printr-o majoritate bipartizană, caracterizează China drept „cea mai mare provocare geopolitică şi geo-economică pentru politica externă a Statelor Unite”. Recent  Comisia Federală de Comunicaţii (FCC) a SUA a acordat companiei China Telecom America 60 de zile pentru a pune capăt serviciilor sale pe teritoriul american, unde compania chineză este prezentă de douăzeci de ani. Beijingul a denunţat decizia ca fiind o "represiune rău intenţionată" şi o măsură ce "compromite atmosfera de cooperare" dintre cele două ţări (!?). Cei care sunt în spatele confruntării sunt numiţi de fostul oficial al administraţiei George W. Bush, Robert Zoellick, ca fiind „noii războinici reci”. ”Războinicii reci” sunt  cei care vor să aduc relaţia dintre cele două puteri la nivelul relaţie SUA-URSS din timpul Războiului Rece. URSS nu a ajuns ca putere economică la nivelul la care este China astăzi faţă de SUA. China de astăzi în multe privinţe este o concurentă pentru SUA. Nu ştiu cât a contat naţionalismul în URSS dar în China face ravagii. Ceea ce îl face deosebit de periculos este accentul pus pe „secolul umilinţei naţionale” al Chinei. Vorbim de o perioadă care începe cu  Primul Război al Opiului. Pe primul loc s-a situat Japonia urmată de SUA.

Efectele acestei perioade a umilinţei s-au devoalat odată cu disputele asupra insulelor  Diaoyu/Senkaku între 2012-2013. Protestele anti-japoneze s-au auzit de-a lungul întregii Chine. Anii care urmează ne vor arăta o intensificare a acestor resentimente împotriva Japoniei şi a Americii. Să nu uităm că rivalitatea dintre SUA şi URSS era centrată pe Fulda Gap unde era trasă Cortina de Fier. De o parte şi de alta a cestei linii de demarcaţie erau masate forte terestre si aeriene dar şi arme nucleare tactice. În Asia nu avem o astfel de linie de demarcaţie. În schimb avem o serie de conflicte care includ lupte pentru controlul Taiwanului, a Mării Chinei de Sud şi a resurselor de petrol şi gaze naturale dar şi de peşte,  dar şi pentru controlul rutelor maritime dintre Marea Chinei de Sud şi Golful Persic. Conflictele implică numai aviaţie şi forţe navale şi în mică măsură armate terestre. Avem un teatru de operaţi naval foarte bine conturat. Chiar şi o luptă pentru Taiwan impune forţe amfibii pentru debarcare dar şi infanterie marină. Situaţia prezentă impune, pentru o descurajare a Chinei,  supradimensionare a forţelor americane în regiune şi alianţe consolidate cu Australia, Filipine, Coreea de Sud şi Japonia.  


FOTO EPA-EFE

Şeful Pentagonului, turneu-cheie în Asia de Sud

Austin a fost primul om al cabinetului Biden care s-a deplasat în Asia de Sud. A ţinut discursuri în Singapore, Vietnam şi Filipine ţări extrem de importante pentru contracararea comportament agresiv chinez în Marea Chinei de Sud. Asia de Sud-Est este o componentă vitală în eforturile lui Biden de a îngrădi Beijingul. A fost un moment important pentru că acesta călătorie s-a suprapus cu cea a Secretarului de Stat, Antony Blinken, în India. Este clar ca administraţia Biden se concentrează spre Asia de Sud după ce a abordat alte probleme globale, cum ar fi relaţiile cu Rusia şi Europa. Biden doreşte alianţe bilaterale în zonă şi nicicum o reintegrare în  pactul comercial al Parteneriatului Trans Pacific din care a ieşit în 2017 sub Administraţia Trump şi care conform unor specialişti americani este o cale sigură pentru pierderea locurilor de muncă în America. Un alt element important este faptul ca Pentagonul a finalizat un studiu al politicii sale faţă de China.

Secretarul Apărării a emis o directivă internă care solicită o serie de iniţiative. Despre această directivă sunt, la ora actuală, puţine date. Apariţia ei se datorează şi faptului că operaţiunile de  libertate de navigaţie în Marea Chinei de Sud şi lângă Taiwan nu au făcut mare lucru pentru a descuraja Beijingul. China continuă să agreseze ţările riverane cu accelerarea militarizării insulelor şi atolilor din zonă, cu operaţiunile vastei sale flote a pazei de coastă şi chiar cu flota de pescuit care a împânzit apele Mării Chinei de Sud. Malaiezia, Vietnamul, Filipinele, Brunei şi Taiwan au toate pretenţii rivale faţă de Beijing în Marea Chinei de Sud şi apreciază acţiunile marinei SUA în zonă. Una din priorităţile lui Austin este reînnoirea unui acord cu Filipine, cel în vigoare fiind prelungit de mai multe ori. Filipine este un punct vital în prezenţa trupelor americane în zonă. Este cum spun militari un de interes strategic. Asia de Sud este, pentru Casa Albă, mai mult decât un teatru de operaţiuni militare.

Analiza ordonată de Biden asupra situaţiei militare americane în Asia

La începutul lunii februarie, imediat după depunerea jurământului, Joe Biden i-a ordonat secretarului Apărării Lloyd Austin să facă o evaluare a poziţiei tuturor forţelor americane desfăşurate peste ocean. Biden doreşte asigurarea unei compatibilităţi între politica externă şi priorităţile de securitate naţională. Implicit era vorba despre China. Evaluarea realizată de Pentagon este încă în derulare, deşi trebuia să se termine undeva la începutul verii. Această întârziere se poate datora şi faptului că staful de la Casa Albă avea în plan o întâlnire Biden-Xi chiar şi în spaţiul virtual. Biroul Secretarului Apărării a contactat aliaţi precum Japonia, discutând planurile propuse de militari americani. Se pare că nu există o decizie a oficialilor din Pentagon privind modul şi mijloacele care ar trebui utilizate în descurajarea China. Există mai multe piste de dezbatere una dintre acestea fiind între alegerea „descurajării prin negare” ori a „descurajării prin pedeapsă”. „Negarea” însemnă de fapt o prezenţă consolidată în locaţii precum Japonia, Coreea de Sud şi Singapore.

„Pedeapsa” este cea care se foloseşte după începerea ostilităţilor şi înseamnă folosirea rachetelor cu rază lungă de acţiune, bombardiere strategice şi submarinele de atac. Dacă adunăm navele de război americane cu sediul la Yokosuka şi Sasebo, în Japonia, numărul lor nu depăşeşte 20-25. Acolo, după părerea unor foşti comandanţi militari, ar trebui să fie dislocate 30-35 de nave americane. Trump a susţinut ”strategia negării”. Austin a lansat conceptul de „descurajare integrată” care nu se mai concentrează numai pe aspectul militar. Acest concept introduce alte elemente precum diplomaţia, instrumentele cibernetice, stimulentele economice şi sancţiunile care sunt de aşteptat să sporească descurajarea. Acest concept trebuie susţinut financiar. În 2022 bugetul Pentagonului nu creşte nici măcar cu rata inflaţiei.

De asemenea, pe măsura trecerii timpului China devine o mare putere navală având deja mai multe nave militare decât America iar Administraţia Biden a cerut construirea unui număr mai mic de nave de luptă decât a cerut Administraţia Trump. China este cea mai mare provocare din Pacific şi este în mare parte o provocare maritimă. Rivalitatea SUA-China va modela politicile ţărilor din Asia de Sud-Est. Ca o concluzie observăm acum faptul că aceste ţări îşi consolidează angajamente bilaterale cu puteri precum Franţa, Japonia India sau Australia. Şi încă o concluzie surprinzătoare: China va colabora cu SUA în eforturile de a încetini încălzirea globală prin stimularea iniţiativelor de energie curată, combaterea despăduririi şi reducerea emisiilor de metan. Este ştirea şocantă a zilelor acestea. Ziarul The New York Times a devoalat pe 17 octombrie faptul că un număr de consilieri de top ai lui Biden nu văd provocările cu China ca parte a unui nou Război Rece. În  schimb susţin că cele două puteri ar trebui să compartimenteze probleme pe două zone: prima zonă, una de colaborare, cuprinzând problemele climei şi măsuri privind arsenalul militar al Coreei de Nord şi a doua cea care cuprinde concurenţa pe tehnologie şi comerţ dar şi lupta pentru supremaţie în Marea Chinei de Sud şi în jurul Taiwanului. Se pare că aşa vor evolua relaţiile dintre cele două puteri nucleare.

Pivotul Asia pentru Berlin-Luftwaffe, drum liber către Pacific

Sistemul de îngrădire al Chinei a intrat în funcţiune şi nu mai poate fi oprit. Asta ar trebui să înţeleagă şi europenii prinşi în mijlocul acestui război al marilor puteri: vor trebui să aleagă de parte cui sunt. Se pare ca Germania a început să înţeleagă. Berlinul încă sub comanda lui Merkel a pivotat în Asia iar noi speculam că următorul guvern va accentua acest obiectiv. Forţele aeriene germane, Luftwaffe, îşi reconsideră strategia privind desfăşurarea avioanelor în diferite zone ale lumii. În timp ce colegii din Uniunea Europeană încă evaluează strategiile pentru Asia, Berlinul vrea să trimită avioane de luptă, de transport şi de alimentare în ţări din Asia-Pacific pentru exerciţii militare. Implicarea în regiune vine în sprijinul alianţelor pe care SUA le-a făcut acolo. De fapt Annegret Kramp-Karrenbauer, Ministrul Apărării german, o voce puternică în grupul occidental al miniştrilor apărării, îi transmite preşedintelui Macron: „uită-ţi ideile despre apărarea Continentului de către noi înşine” De fapt, ea respinge ”brutal” ideea de autonomie strategică declanşată de preşedintele francez Emmanuel Macron. Kramp-Karrenbauer are o viziune diferită despre securitatea Europei şi despre modul în care se poate asigura. O declaraţie recentă a acesteia este elocventă: „indiferent dacă se vorbeşte despre „autonomie” sau „suveranitate”, nu semantica contează…Dacă ideea din spatele frazei este „ne detaşăm de America”, a adăugat ea, „atunci cred că aceasta este calea greşită”. Şi iată cum pas cu pas se construieşte modelul noului secretar general al NATO. 

Da, doamna Kramp-Karrenbauer, care a refuzat dorinţa lui Merkel de a prelua partidul, a devenit o posibilă candidată la această poziţie, ceea ce ar uni motorul economic cu motorul militar şi de securitate al Europei. Dar să revenim la strategia Luftwaffe. Aceasta va desfăşura şase avioane Eurofighter, trei avioane de alimentare în aer Airbus A330 şi trei avioane de transport A400M în sprijinul exerciţiului ”Pitch Black” (întuneric beznă) din Australia. Generalul Ingo Gerhartz, şeful de stat major al Forţelor Aeriene germane, declara, în noiembrie la Baza Aeriană Neuburg a Luftwaffe din Bavaria, că forţele aeriene germane sunt pregătite să joace, iniţial, un rol mai important în regiunea Indo-Pacific, urmând ca după această perioadă să se dezvolte o strategie pe termen lung pentru toate forţele. „Este un semnal puternic pentru a ne arăta preţuirea faţă de partenerii din Indo-Pacific şi faptul că suntem alături de ei”-declarat generalul. Gerhartz se va întâlni cu omologii săi din regiunea Indo-Pacific la Conferinţa Şefilor de State Majore din aviaţie care va loc la Dubai. Germanii au planuri de integrare în aceste exerciţii şi cu colegi lor din Japonia şi Singapore. Bine-înţeles drumul este unul anevoios dar vine în continuarea voiajului fregatei militare germane Bayern cu escale planificate în 12 porturi diferite, inclusiv în Djibouti, Karachi, Diego Garcia, Perth, Guam, Tokyo şi Shanghai. 

Chinezii au acceptat iniţial vizita navei germane, dar ulterior, după o perioadă de reflecţie, au renunţat la ea aşa cum a afirmat publicaţia de ştiri Deutsche Welle. Generalul Ben Hodges, fost comandant al trupelor de uscat ale SUA în Europa, actualmente profesor la Centrul pentru Analiza Politicii Europene spunea: „este important ca Forţele Aeriene germane să facă aceste exerciţii pentru a-şi dezvolta propria capacitate de luptă” şi a continuat: „trebuie să participi la astfel de misiuni în care mergi în cealaltă parte a lumii să înveţi”.

Strategia Germaniei pentru Asia: „Orientările pentru Indo-Pacific

Având în vedere poziţia ministrului apărării german faţă de necesitatea sprijinului forţelor americane în Europa această hotărâre de a sprijini operaţiunile militare în Indo-Pacific, cel puţin în acest an, este extrem de importantă pentru Administraţia Biden. Nu putem spune că va fi o prezenţă permanentă dar putem să evaluăm situaţia prin prisma dorinţei Germaniei de a se alătura grupului Quad. Germania are interese economice majore în zona Asiei. De fapt în ultima perioadă a mandatului lui Merkel relaţiile externe ale Berlinului s-au orientat treptat către Asia de Sud-Est. Speculaţia mea este că următorul guvern ar putea declanşa noi evoluţii în abordarea Germaniei faţă de regiune. Merkel a vizita în 16 ani de mandat de 12 ori China, Beijingul fiind unul dintre cei mai importanţi importatori de bunuri produse în Germania. Să nu uitam că Germania a semnat abia în noiembrie 2019 documentul privind cooperarea cu ASEAN.

Însă, în martie 2007, sub preşedinţia germană a UE, s-a semnat, la Nuernberg, Declaraţia privind Parteneriatul UE-ASEAN, iar în 2020 s-au ratificat acordurile de comerţ cu Singapore şi Vietnam, tot sub preşedinţia germană a UE. Berlinul a publicat în septembrie 2020 un fel de strategie, „Orientările pentru Indo-Pacific”, care semnalează o întoarcere a Berlinului către Asia de Sud-Est deşi exporturile către pieţele din China sunt încă substanţiale. ASEAN devine central în politica externă germană. Este Germania un actor geopolitic care încearcă pătrunderea în Asia de Sud-Est? Da în mod sigur. În 2021 Germania a trimis o fregată în Marea Chinei de Sud, ca parte a unui exerciţiu de libertate de navigaţie fiind pentru prima dată de când Merkel a preluat cancelaria germană în 2002. Germania devine atrăgătoare pentru statele din Asia de Sud-Est prinse în cleştele luptei dintre China şi SUA. Datorită modului în care este constituită alianţa germană care va prelua putere, alianţă care include şi verzii, evoluţia investiţiilor germane se va muta în mod sigur spre Asia de Sud-Est, părăsind treptat China. Deocamdată pentru unii oficiali germani Asia de Sud-Est rămâne o regiune îndepărtată fără conflicte în derulare.


FOTO EPA-EFE

Europa de Est, zonă de operaţiuni militare ruseşti (?!)

Situaţia în flancul estic al Europei devine încinsă. Uneori datorită unor declaraţii fulminante despre un eventual conflict alte ori datorită unor imagini satelitare (luate de sistemul de sateliţi al companiei private Maxar Technologies şi împărtăşite cu POLITICO) care redau masări masive de trupe (unităţi de blindate, tancuri de ultimă generaţie-Armata 1 Gardă Tancuri- şi artilerie autopropulsată) la graniţa cu Belarus în oraşul Yelnia şi la 260 km de graniţa cu Ucraina.  Unităţile, care au început să se deplaseze la sfârşitul lunii septembrie din alte zone ale Rusiei unde îşi au sediul în mod normal, includ Armată 1 Gardă Tancuri urmaşa armatei de tancuri formate de Stalin în 1944 şi care a fost cea desfăşurată în RDG după război şi a participat la invazia Cehoslovaciei. Rusia a menţinut această armată în zona respectivă după un exerciţiu scurt fapt care i-a îngrijorat pe americani, Secretarul de Stat Antony Blinken menţionând că „Preocuparea noastră este că Rusia ar putea face o greşeala gravă dacă încercă să refacă ceea ce a întreprins în 2014, când a adunat forţe de-a lungul graniţei, a trecut pe teritoriul suveran al Ucrainei şi a făcut acest lucru pretinzând în mod fals că a fost provocată[3].

Trebuie să înţelegem că ceea ce se desfăşoară în Europa acum este un joc de puzzle complicat cu multe elemente de criză precum cea energetică sau cea a unei migraţii militarizate la graniţa cu Polonia, la care se adaugă propaganda şi dezinformarea  rusă, atacurile cibernetice. Vedem o consolidare a construcţiilor militare ruse în Marea Neagră şi în Belarus.  Într-o declaraţie a Consiliului National de Securitate al SUA se spune despre faptul că în perioada 8-10 noiembrie, adjunctul consilierului naţional de securitate pentru tehnologiile cibernetice şi emergente Anne Neuberger: a fost la Bruxelles pentru a continua munca administraţiei Biden cu aliaţii şi partenerii internaţionali în promovarea securităţii cibernetică de ambele maluri ale Atlanticului..... pentru a stabili un curs al secolului 21 pentru spaţiul cibernetic şi tehnologia emergentă[4].Agitaţia în cancelariile occidentale este intensă. Preşedintele Biden a sunat-o  pe Ursula von der Leyen, preşedintele Comisiei Europene. 

Cei doi au discutat despre „suveranitatea şi integritatea teritorială” a Ucrainei, dar şi despre criza de la graniţa cu Polonia. În timpul ăsta Rusia face declaraţii belicoase cu privire la exerciţiile NATO în Marea Neagră, exerciţii conduse de nava amiral a Flotei a VI-a în Mediterană, USS MountWhitney. Şi încă un lucru pe care ruşii evită să-l spună faptul că periodic în Marea Neagră intră unul din cele 4 distrugătoare americane, desfăşurate la Rota/Spania[5], care fac parte din scutul antirachetă de apărare al Europei împotriva rachetelor balistice ale Iranului (alături de radarele din Turcia- radarul este localizat în oraşul Malatya, la 650 de kilometri est de capitala Ankara, şi este operat de personal turc şi american - şi Anglia- radarul de la Flyingdales şi cel de la North York Moors, care aparţine forţelor aeriene britanice, dar face parte şi din sistemul de apărare antirachetă al SUA-  şi locaţiile de la Deveselu şi Redzikowo, în Polonia). Secretarul Apărării al SUA a efectuat recent o călătorie pe Flancul Estic al Europei în Ucraina, Georgia şi România.  La Kiev a fost întrebat despre posibila aderarea a Ucrainei la NATO şi a răspuns că Ucraina „are dreptul de a decide propria politică externă viitoare”, iar SUA vor „continua să facă tot ce se poate pentru a sprijini eforturile Ucrainei de a dezvolta capacitatea de a se apăra”. 

Reacţia a venit imediat de la Putin care sărbătorea Ziua Independenţei în Crimeea: aderarea oficială la NATO s-ar putea să nu se întâmple niciodată”, pentru Ucraina, „dar expansiunea militară pe teritoriu este deja în curs de desfăşurare, iar aceasta reprezintă într-adevăr o ameninţare pentru Federaţia Rusă, noi sunt conştienţi de acest lucru (se referă al sprijinul a peste 1000 de instructori pe care SUA şi Canada îl acordă militarilor ucraineni pentru a se instrui conform standardelor NATO- aceştia instruiesc Garda Naţională Ucraineana în ceea ce priveşte tacticile de lupta individuale şi în formaţie.). Vizita Secretarului Apărării al SUA o evaluez ca un semn al trecerii pe agenda Casei Albe şi a Congresului SUA a unei strategii pentru Marea Neagră şi zona adiacentă Ucraina/ Georgia. Angajamentele strategice ale SUA sunt esenţiale pentru a se asigura că Marea Neagră nu devine o ”gaură neagră” de securitate. Coagularea partenerilor din zonă este esenţială pentru succesul unor operaţiuni militare ulterioare. Vrem nu vrem suntem consideraţi lideri unei alianţe eterogene ad-hoc din care fac parte alături de România, Bulgaria şi Turcia toate trei membre NATO, Georgia şi Ucraina care îşi păstrează statutul de Enhanced Opportunity Partner/Partener de Oportunitate Îmbunătăţită[6] (EOP) în cadrul Alianţei, în timp ce Moldova este neutră din punct de vedere constituţional în ceea ce priveşte NATO. Complicată situaţie pentru România. Dar oare politicienii noştri înţeleg jocurile geopolitice de reîmpărţire a Europei din punct de vedere economic şi militar stabilite de bilaterala Biden-Putin la Geneva dar şi la recentele discuţii bilaterale de la Roma?


FOTO Shutterstock

Exerciţiile din Crimeea testează răbdarea flancului estic al NATO

Masarea de trupe şi echipamente de ultimă generaţie (radare, sisteme de apărare antiaeriene S-400, lansatoare Iskander, tancuri si avioane modernizate) în Crimeea este un joc extrem de periculos pentru Kiev. Marea Neagră, încet dar sigur, devine o zonă de conflict. Rusia este deja pregătită cu o zonă A2/AD în Crimeea care-i permite să controleze în proporţie de 90%  (folosirea sistemelor de rachete Bastion acoperă inclusiv intrarea în Bosfor). La sfârşitul lunii octombrie, Rusia a organizat un exerciţiu militar în Crimeea pentru a repeta apărarea peninsulei în eventualitatea unei agresiuni. Exerciţiul condus de comandantul Districtului de Sud generalul Aleksandr Dvornikov a implicat forţe navale aeriene şi trupe de uscat din district inclusiv Flota Mării Negre şi Flota Marii Caspice. 

Au participat în jur de 8000 de militari. Au fost folosite 25 de terenuri de antrenament din regiunile Astrakhan, Volgograd şi Rostov, Kuban şi Stavropol şi din Crimeea precum şi bazele militare ruseşti din Armenia şi regiunile separatiste georgiene (ocupate de ruşi) Abhazia şi Osetia de Sud. Infanteria marină rusă a folosit pentru debarcare, în peninsulă, de pe nave amfibii de mare capacitate transportoare BTR-82As care au ocupat plajele şi au pătruns în interiorul teritoriului ocupând zona de coastă sub acoperirea forţelor aviatice şi navale ale flotei. Sprijinul de foc a fost asigurat de crucişătorul cu rachete de croazieră Moskva, de fregata Amiral Grigorovici şi o navă dotată de asemenea cu rachete Ingushetia. Loviturile aeriene asupra ţintelor au fost efectuate de platformele Su-30SM (este un avion de luptă multirol proiectat de constructorul rus Suhoi, şi introdus în 1996; poate efectua atât misiuni aer-sol cât şi aer-aer). 

Au fost implicate peste 30 de avioane din aviaţia operaţional-tactică, aviaţia navală a Flotei Mării Negre. Printre le s-au găsit şi avioanele Su-24MR (este un avion de bombardament/atac la sol supersonic, cu două locuri, bimotor, cu aripi cu geometrie variabilă introdus de Uniunea Sovietică în 1974). Anul acesta a avut loc în Belarus exerciţiul Zapad 2021.Prezenţa Rusie în Belarus a crescut după criza politică care l-a forţat pe Lukaşenko să ia măsuri dure împotriva opoziţiei. Exerciţiile ruso-belaruse au devenit parte dintr-o „nouă normalitate”. La ce servesc? În niciun caz la pregătirea militară. Ele servesc ca instrument pentru o mai bună integrare a forţelor armate din Belarus în forţele armate ruse. Integrarea include modernizarea forţelor aeriene din Belarus (achiziţionarea avioanelor  Su-30SM Flanker H) şi a celor de apărare anti-aeriană (achiziţionare de sisteme S-400). Sistemele de mai sus par la prima vedere defensive, în realitate, datorită razei lor de acţiune pot fi utilizate în mod ofensiv pentru a lovi aeronave şi ţinte din ţările învecinate Letonia, Lituania şi Polonia în cazul unui conflict armat.

Şi în final vreau să vă devoalez temele exerciţiilor Zapad 2021 şi a exerciţiului Zapad 2017: scenariul exerciţiului din 2021 a implicat o coaliţie „occidentală” opusă unei forţe comune ruso-belaruse. Oponenţii simulaţi includ în mod normal state membre NATO învecinate susţinute de Statele Unite. În 2017, adversarii din exerciţiu – numiţi Veyshnoriya, Lubenia şi Vesbaria şi care intenţionau să reprezinte Lituania, Letonia şi Polonia – căutau să împartă Belarusul şi să-şi anexeze regiunile de nord-vest. Dar despre Zapad 2021 într-un viitor articol. Care din cele două se simulează astăzi?


[1] Telegrama a fost determinată de anchetele SUA cu privire la comportamentul sovietic, în special cu privire la refuzul lor de a se alătura la nou creata Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional.

[2] Prima Flotă a fost în funcţiune din ianuarie 1947 până la 1 februarie 1973 în vestul Oceanului Pacific, ca parte a Flotei Pacificului. În 1973, a fost eliminată din structurile navale iar atribuţiile sale asumate de Flota a treia a Statelor Unite.

[3] Declaraţie Antony Blinken într-un conferinţă de presă alături de omologul său ucrainean, ministrul de externe Dmytro Kuleba, la Washington.

[4] https://www.whitehouse.gov/briefing-room/statements-releases/2021/11/10/statement-by-nsc-spokesperson-emily-horne-on-deputy-national-security-advisor-anne-neubergers-travel-to-brussels/

[5] Escadronul de distrugătoare nr. 60 desfăşurat la Rota: (distrugătoare americane )USS Arleigh Burke , USS Ross, USS Porter , USS Roosevelt

[6] Ucraina este acum unul dintre cei şase parteneri pentru EOP- oportunităţi îmbunătăţite, alături de Australia, Finlanda, Georgia, Iordania şi Suedia. În calitate de partener NATO, Ucraina a furnizat trupe pentru operaţiunile aliate, inclusiv în Afganistan şi Kosovo, precum şi pentru Forţa de răspuns a NATO şi pentru exerciţiile NATO. Aliaţii apreciază foarte mult aceste contribuţii semnificative, care demonstrează angajamentul Ucrainei faţă de securitatea euro-atlantică. În calitate de partener pentru oportunităţi sporite, Ucraina va beneficia de oportunităţi personalizate pentru a contribui la susţinerea unor astfel de contribuţii. Aceasta include acces sporit la programe şi exerciţii de interoperabilitate şi un schimb intensiv de informaţii, inclusiv lecţiile învăţate din operaţiunile militare ale NATO.