Sigur că nu suntem parte a acestor preocupări majore, zona de bătălii în care îşi permite să fie angrenată Biserica noastră ortodoxă fiind, cel mult, la nivelul apărării intereselor binecredincioşilor săi în zonele proxime României.

Dar asta nu înseamnă să nu ne uităm cu atenţie la ce jocuri uriaşe desfăşoară acum atât Biserica Ortodoxă Rusă cât şi Vaticanul, fiecare iniţiind demersuri absolut spectaculoase, fiecare în tradiţia propriei şcoli de diplomaţie religioasă, fiecare slujind o viziune de edificare a puterii şi gloriei Bisericii, cu necesarele adăugiri de putere lumească ce vin să susţină nobilul ideal. Iar rezultatele, spuneam, sunt spectaculoase acum, dar ar putea să determine schimbări de profunzime în viitor, mai ales dacă, într-un fel sau altul, însoţesc anume viziuni politice foarte precise.

Am vorbit deja despre jocul excepţional de solid reluat acum cu maximă forţă de Biserica Ortodoxă Rusă care, sprijinită fără ezitare cu toată forţa de care dispune Kremlinul şi cu acordul foarte convins al lui Putin, a demarat o reînviere a conceptului mai vechi de pan-slavism, adaptându-l realităţilor şi reformulându-i ideologia în acord cu doctrinele politice ale sec. XXI. Desigur, dar ideea centrală rămâne aceeaşi: Moscova este cea de-a Treia Romă şi trebuie recunoscută ca atare, reluându-şi autoritatea asupra tuturor teritoriilor din zona sa istorică şi cea proximă. Un proces care începe prin refuzul de a se mai supune autorităţii simbolice a Patriarhatului ecumenic de la Constantinopole care, după cum ştiţi, vrea să recunoască una dintre bisericile dizidente din Ucraina în defavoarea celei oficiale, arondate Patriarhatului de la Moscova. Cu perspectiva ca, la orizont, să se confirme tendinţa deja anunţată a unora dintre bisericile autocefale ale creştinătăţii ortodoxe de a renunţa la legătura cu Patriarhatul de la Constantinopole şi de a recunoaşte autoritatea celui de la Moscova, vorbind aici despre biserici din Balcani şi din bazinul Mării Negre dar, posibil, şi despre cea din Antiohia, cea siriacă  sau cea coptă.

Cu ce succes final, vom mai vedea, dar este limpede că vectorul de putere reprezentat de Biserica Ortodoxă Rusă urmează îndeaproape şi se străduieşte să dea substanţă ofensivei politice din lumea profană declanşată de Vladimir Putin şi vizând recâştigarea puterii şi prestigiului Marii Rusii. Şi, dacă vă uitaţi la harta noilor implantări de putere ale Rusiei în zona Mării Negre, Mării Mediterane, Orientului Mijlociu, zonei extinse a Mării Caspice, veţi observa că se poate face o oarecare suprapunere cu zona revoltei bisericilor ortodoxe faţă de primatul Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Fireşte, nu există o legătură directă cauză-efect, dar tot este foarte interesant şi sugestiv.

Dar mai avem o ofensivă a diplomaţiei religioase, foarte interesantă şi care are certe valenţe geopolitice care deschid un capitol nou în istoria fascinantă a ceea ce se conturează acum drept noua eră de dezvoltare a omenirii dominată de eventuala alianţă între lumea asiatică şi cea europeană, marele proiect politic la care se lucrează în acest moment.

Iar primul semnal major că mişcarea plăcilor tectonice ar putea să meargă în acest sens este simbolizată de reuşita extraordinară a două dintre cele mai vechi şi subtile diplomaţii ale lumii, cea a Vaticanului şi cea a Chinei. Am avut ocazia, în 2014, să pot avea o lungă discuţie cu un membru al grupului de lucru format de Papa Francisc în scopul reluării legăturilor cu Pekinul. Atunci aflam despre marele proiect care urma, cât se poate de rapid, să ducă nu numai la o deblocare informală a dialogului, fapt deja realizat prin cele aproximativ 15 întâlniri ale grupului de lucru reunit, foarte discret, la Roma sau Pekin. Trebuia să vină un gest major care să consacre începutul unei relaţii stabile, după ruptura petrecută la 1 octombrie 1948, odată cu ajungerea la putere în China a preşedintelui Mao, atunci când misionarii catolici au fost expulzaţi şi relaţiile diplomatice rupte. Se putea oare găsi o cale de a reface relaţiile înspre un beneficiu reciproc şi, mai ales, în folosul celor 10-15 milioane de catolici care trăiesc acum în China.

Miza este cu adevărat enormă. Pe de o parte, pentru China, care doreşte să-şi demonstreze deschiderea către o lume occidentală înspre care îşi îndreaptă coridoarele terestre şi maritime ale celui mai mare proiect din istoria contemporană, deja operaţional pe multe dintre segmentele sale asiatice şi cu puncte majore de contact achiziţionate în Europa, în zona Mediteranei. Pe de altă parte, succesul unui demers al Vaticanului ar fi un gest simbolic foarte important pentru lumea occidentală şi un semnal că "Imperiul Imobil" doreşte cu adevărat să-şi deschidă TOATE porţile, dublând acţiunea comercială cu mult nădăjduita respectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Interlocutorul meu de atunci spera - şi încă o mai face - la refacerea completă a relaţiilor diplomatice, chiar dacă ştie bine că drumul va fi lung şi, prin tradiţie, cele două şcoli diplomatice aflate la masa tratativelor sunt adeptele paşilor foarte mărunţi. Acestea fiind spuse, exact în acest context, măsuraţi însemnătatea geopolitică a anunţului făcut ieri de Sfântul Scaun că a fost semnat un acord preliminar cu China privind numirea episcopilor, urmare a unei reuniuni finale ce a avut loc la Pekin între Mgr Antoine Camilleri (nr.2 în ierarhia diplomaţiei Vaticanului) şi Wang Chao, ministru adjunct al Afacerilor Externe al Republicii Populare Chineze. Aparent, numai aparent, este vorba despre o chestiune tehnică: Papa Francisc recunoaşte cei 7 episcopi chinezi numiţi de regimul comunist înaintea alegerilor pontificale (care, conform tradiţiei, ar fi trebuit excomunicaţi), se creează o nouă dioceză catolică în Cenghde, precum şi un acord privind viitoarele numiri de episcopi, aleşi împreună de Vatican şi Pekin, dar cu un drept de veto din partea Papei.

Aparent foarte simplu. În realitate, extrem de complicat deoarece, în cei 70 de ani de ruptură diplomatică, în China a existat o biserică catolică denumită "Asociaţie patriotică" obedientă regimului comunist cu un cler numit direct de regimul de la Pekin şi o Biserică neoficială ai cărei episcopi erau numiţi de Roma, adevăraţii credincioşi trăind în ilegalitate şi fiind supuşi unor persecuţii dure, mai ales în perioada Revoluţiei culturale. Este oare politica de acum o acceptare de către Papa Francisc a unui anume tip de realpolitik şi, ca atare, a principiilor formulate de preşedintele Xi Jinping pentru care religiile trebuie să se conformeze mai bine "realităţilor chineze...şi să se adapteze societăţii socialiste?". Cine şi cât va ceda în continuare?

Este un tip de raţionament căruia i se contrapune o gândire geopolitică care este nevoită să ia în calcul noile realităţi politice şi să îşi adapteze frecvenţa la impulsurile date de dezvoltarea şi expandarea noilor/vechilor imperii în formula unori foarte neobişnuită a acestui început de secol XXI.