Agenţia de presă Doneţk a transmis comunicatul difuzat de Alexandr Zaharcenko, liderul Republicii autoproclamate Doneţk în care se proclamă apariţia unui nou stat federal, Malaorusia, chemat să înlocuiască „structura nazistă“ de azi reprezentată, în opinia sa, de Ucraina.

Statul ucrainean a arătat că este pe moarte şi şi-a demonstrat incapacitatea de asigura populaţiei un prezent şi un viitor pacifist şi prosper. Chemăm la restabilirea Statului Malorusia în locul fostei Ucraine, ţară care se face vinovată de crime de război, teroare în masă şi genocid...Noul stat va fi format din 19 regiuni din fosta Ucraină şi se va numi Malorusia, cu capitala la Doneţk. Kievul va rămâne un centru istoric şi cultural, dar fără statut de capitală... Este ultima noastră ofertă pentru ucrainieni, dar şi pentru toate ţările care susţin războiul civil din Donbas... Drapelul hatmanului Boigdan Hmelniţki este repus în drepturi ca drapel naţional al Malorusiei... Nu este o Revoluţie, este o întoarcere la istorie. Este o noutate care restaurează, dar nu distruge... Considerăm necesară declararea unei situaţii de urgenţă cu o durată de până la trei ani. În această perioadă, vor fi interzise toate partidele politice şi fondurile străine, iar pedepsele pentru infracţiuni penale vor fi mai severe... va fi pregătit un tribunal popular care să-i judece pe criminalii de stat care au dus ţara la dezintegrare şi război: Ianukovici (cu cerere adresată Rusiei pentru extrădare), Poroşenko şi clica acestuia: Turcinov, Kolomiski, Paruby, Nalivaichenko şi toţi ceilalţi...este restabilită moştenirea sovietic, iar ziua de 9 mai, Ziua Victoriei, va fi Ziua Naţională“.

Portretul Hatmanului Hmelniţki alături de steagul său

Restaurarea istoriei? Un termen care acoperă, deloc subtil, apelul la refacerea Martii Rusii de tradiţie imperială, cu asimilare, cum s-a spus, a moştenirii sovietice. Iată de ce a fost ales termenul de Malorusia (Rusia Mică), în atenţia tuturor celor care au crezut că anexarea de către Kremlin a Crimeii a fost un fapt unic şi irepetabil.

Iată sinteza istorică:

Termenul „Rusia Mică” a fost folosit, începând cu secolul al XVII-lea, de Ţaratul Rusiei în legătură cu Hatmanatul Căzăcesc din Ucraina de pe malul stâng al Niprului, după căderea acesteia din urmă sub dominaţia rusă, ca urmare a semnăriiTratatului de Pereiaslav (1654). Începând din aceste timpuri, titlul oficial al ţarilor ruşi a fost „Suveran al Întregii Rusii: Mare. Mică şi Albă“.

Termenul „Rusia Mică” a fost folosit şi de hatmanii cazacilor ucraineni Bogdan Hmelniţki şi Ivan Sirko. Arhimandritul Mănăstirii Pecersk din Kiev, Inokentii Ghizel, considera că poporul rus este format din trei ramuri: ruşii mari, ruşii mici şi ruşii albi, aflate toate sub autoritatea îndreptăţită a ţarilor moscoviţi. Cronicarii ucraineni au folosit, de asemenea, termenul „Rusia Mică” în scrierile lor, ca, de exemplu, Samiilo Veliciko, ieromonahul Leontii Bobolinski şi arhimandritul Ioaniki Goliatovski.

„Rusia Mică” a fost o denumire aplicată Ucrainei occidentale după ocuparea acesteia de către Rusia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu împărţirile statului poloni-lituanian între vecinii săi mai puternici (Imperiul Rus, Imperiul Habsburgic şi Prusia). În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în această regiune a fost înfiinţată gubernia Malorusia, care a existat mai multe zeci de ani, până când a fost împărţită în mai multe regiuni mai mici, cu ocazia unor reforme administrative.

Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a teritoriului Ucrainei controlat de Imperiul Rus a fost numită „Rusia Mică”. De asemenea, populaţia ucraineană şi limba vorbită de ea a fost numită „malorusă”, atât de către oamenii de ştiinţă, cât şi de artişti sau funcţionari ai statului.

Marele poet ucrainean Taras Şevcenko a preferat să folosească termenul „Rusia Mică” în locul „Ucrainei” în jurnalul său (1857—1858). Istoricii ucrainofili Mihailo Maximovici, Nikolai Kostomarov sau Vlodomir Antonovici au recunoscut că de-al lungul războaielor ruos-poloneze, termenul „Ukraina” a avut doar pentru ambele puteri înţelesul geografic de „ţinut de frontieră”, în vreme ce „Rusia Mică” („Malorusia”) a fost numele dat acestei regiuni locuite de slavi.  Kostomarov foloseşte în lucrarea sa „Două naţionalităţi ruse” termenii „Rusia Sudică” şi „Rusia Mică” cu acelaşi înţeles. Mihailo Drahomanov şi-a intitulat lucrarea sa istorică fundamentală „Rusia Mică în literatura sa” (1867-1870).

În primul (şi singurul) recensământ al populaţiei din Imperiul Rus, din 1897, a fost folosit termenul „limba malorusă” pentru desemnarea limbii ucrainiene“. (sursa: Wikipedia).

Se desenează, foarte uşor de văzut, o perspectivă directă de destabilizare nu numai a Ucrainei actuale, tentativă în curs din momentul în care Rusia a decis să sprijine separatiştii din republicile auto-proclamate de la Doneţk şi Lugansk. Pe baza invocării unor realităţi istorice din secolele trecute, anulate de realităţile înţelegerilor politice care au stabilit harta politică a contemporaneităţii, inclusiv frontierele declarate inviolabile în termenii Acordurilor de la Helsinki, se poate face astfel încât să vedem în viitor surse similare de explozii în TOATE zonele foste parte a URSS sau care au fost în zona de influenţă directă a dictaturii comuniste a Kremlinului.

Se revine la principiul unei unităţi pan-slave care trebuie refăcută în paralel cu reconstituirea poziţiei de forţă a bisericii ruse, în spiritul idealurilor niciodată abandonate de constituire la Moscova a polului de putere al bisericilor ortodoxe din întreaga lume. De aceea are sens faptul că vechiul-nou concept de Melorusia a reapărut acum câţiva ani în discursul public al vice-prim ministrului Dimitri Rogozin care a spus câ zona desemnată cu acest nume (deci o mare parte a Ucrainei) ar aparţine de drept Rusiei... Şi să nu uităm că ceea ce se petrece acum este, de fapt, o a doua încercare în acest sens, prima aparţinând lui Igor Girkin care, în 2014, imaginase să reînvie un alt termen, „Novorossia“, pentru a desemna teritoriile din stepele din sud-estul Ucrainei, colonizate de Rusia în perioada Împărătesei Ecaterina a II-a.

Uitaţi-vă cu mare atenţie la harta propusă de iniţiatorii proiectului care, atunci, proclama unirea republicilor autoproclamate Doneţk şi Lungansk şi, urmare a unui referendum din 11 mai 2014, îşi anunţa independenţa faţă de Ucraina:

Ce avem acum? Un alt proiect avortat cum a fost şi acesta al Novorusiei? Foarte greu de afirmat cu mare certitudine deoarece, între timp, situaţia s-a schimbat odată cu mărirea şanselor Ucrainei de a deveni membru NATO şia consolidării din ce în ce mai rapide şi accentuate a legăturilor oficiale ale Kievului cu Uniunea Europeană. Dar şi a incertitudinii bruşte aruncate de Donald Trump în relaţiile cu Ucraina, după ce a invocat posibilitatea unor legături neprincipiale între cei de la Kiev şi echipa de campanie a lui Hillay Clinton, acuzaţie în oglinda celor care se aduc propriei sale echipe în privinţa legăturilor cu Kremlinul...

Dacă, aşa cum pare acum din ce în ce mai evident, Republica Moldova va intra în acelaşi tip de raţionament al apropierii instituţionale de Kremlin, pare-se agreat cu mare plăcere de Preşedintele Dodon, avem toate motivele să fim îngrijoraţi. Şi să privim cu alţi ochi, şi pe alte baze de înţelegere geo-politică, cererile autoinomiste care se aud pe un ton din ce în ce mai apăsat în România, fie privind Ţinutul Secuiesc, fie privind integralitatea Transilvaniei. Nu este deloc o simplă retorică sau un discurs de circumstanţă.

Jocurile se tensionează vizibil, iar campania ofensivă este în plină desfăşurare.