Am convingerea că acum, înainte de alegerile pentru Parlamentul European, intră în turaţie maximă un proces început de câţiva ani, acela de distrugere a elementului de bază al construcţiei europene: solidaritatea politică care a garantat procesul de pace, prosperitate şi dezvoltare fără precedent în istoria continentului nostru. Totul s-a ţesut - şi nu a fost deloc uşor - în jurul învăţămintelor generate de lecţiile teribile ale celui de-al Doilea Război Mondial şi a nevoii de a reuni într-o nouă formulă energiile unor naţiuni care s-au duşmănit cu ferocitate timp de secole. Pentru o perioadă de timp, s-a putut. Acum, toate semnele spun că se pare că nu se mai poate şi că ne întoarcem, ne lăsăm întorşi sau nu vedem că suntem împinşi spre acel tragic sistem al unei Europe cu foarte multe entităţi statale, posibil de a fi reunite (ca de atâtea ori în istorie) doar în alianţe locale punctuale, fluide odată cu interesele stăpânilor de moment. Se petrec acum evenimente ciudate, se iau decizii politice mai mult decât surprinzătoare, context în care Preşedintele Emmanuel Macron a lansat zilele trecute un avertisment de o duritate neobişnuită dar care mi se pare pe deplin justificat:

„Sunt impresionat de asemănarea între momentul pe care-l trăim acum şi epoca dintre cele două Războaie Mondiale... Într-o Europă divizată de spime, de retragerea între frontiere propusă de mişcarea naţionalistă, de consecinţele crizei economice. vedem cum, aproape metodic, se rearticulează tot ce a ritmat viaţa Europei după Primul Război Mondial şi până la criza din 1929... Europa este confruntată cu un risc: de a fi dezmembrată de lepra naţionalistă şi de a fi sub presiunea unor puteri externe. Riscând astfel să-şi piardă suveranitatea. Adică de a-şi vedea securitatea depinzând de alegerile făcute de americani, de a avea o Chină din ce în ce mai prezentă în infrastructurile sale esenţiale, o Rusie care este câteodată tentată de manipulare, de mari interese financiare şi de pieţe care depăşesc câteodată locul pe care-l pot ocupa Statele.“

Există argumente pentru un asemenea pesimism la nivel înalt? Posibil, dacă ne uităm la harta expansiunii naţionalismului în Europa, foarte posibil nucleu al marii explozii care poate dinamita însuşi proiectul european.

Dar dacă toate astea nu ar fi decât vorbe, parte a unui război de propagandă căruia i s-ar răspunde cu contra-propaganda pe măsură. Există şi argumente?

Iată unul dintre ele, foarte de actualitate şi cu semnificaţii multiple. Austria, ţara care asigură în acest moment preşedinţia rotativă a Consiliului UE, a anunţat că, aşa cum a făcut de curând şi Ungaria, se retrage din Pactul ONUL privind migraţia („Global Compact for Safe, Orderly, and Regular Migration“), document care a fost semnat în iulie, după 18 luni de negocieri, de toate statele membre ale ONU, cu excepţia SUA care, la momentul respectiv, spunea că textul era „incompatibil“ cu politica Administraţiei sale privind migraţia şi suveranitatea naţională americană. Doar câteva zile mai târziu, primul ministru Viktor Orban anunţa la rândul său retragerea Ungariei din acest acord, iar Polonia a transmis recent intenţia sa de a face acelaşi lucru.

Austriei a transmis că nu va trimite pe nimeni la Summitul de la Marrakech (10-11 decembrie), ocazie cu care participanţii vor anunţa intrarea în vigoare a Pactului. Refuzul se bazează, cum argumenta Cancelarul Sebastian Kurz, pe faptul că documentul respectiv poate genera „confuzia între solicitarea de protecţie şi migraţia economică“.

Atenţie la semnificaţiile complexe ale acestei obiecţii căci este foarte posibil, aşa cum am spus de mai mult timp, ca ceea ce se tot discuta pe culoarele de la Bruxelles să se apropie de o formalizare politică, foarte credibilă dacă va exista necesara presiune asupra instituţiilor europene de după alegeri, atunci când cu siguranţă va fi un grup solid de reprezentanţi ai partidelor naţionaliste şi extremiste. Situaţie în care, din punctul meu de vedere, este inevitabil să se ajungă la o discuţie aprofundată şi urmată de o legiferare corespunzătoare pentru o cu totul şi cu totul nouă politică de azil, dublată de reglementări extrem de severe pentru controlul pieţelor muncii. Legislaţii care să privească nu numai colmatarea tuturor breşelor posibile prin care ar putea pătrunde migraţia ilegală, ci şi un control sever pentru limitarea prezenţei „ilegalilor“ europeni şi a familiilor lor identificaţi ca rezidând în Statele Membre şi muncind la negru sau în zona gri. Dar şi redefinirea criteriilor după care se conferă neţionalitatea şi dreptul de muncă. O realitate care s-ar putea să ne intereseze ca ţară generatoare a unui flux migratoriu masiv, de peste 3 milioane de persoane, şi cu perspective de a continua exact la aceleaşi cote până acum.

Este posibil ca aceste noi legislaţii de care veţi auzi vorbindu-se atât de mult în viitoarea campanie pentru europarlamentare să propună respectarea cu stricteţe a „criteriului angajării prioritare naţionale“ dar şi a unor cote maximale nu numai pentru migraţia din afara UE ci şi a celei provenite din ţările sărace şi disperate din Est, primul nume pomenit fiind cel al României. Şi s-ar putea să vedem o asemenea legislaţie propusă de Italia, de Austria, apoi, cu mare plăcere, de extremiştii de dreapta din Germania sau din ţările nordice.

Ar fi posibil? Dacă jocurile europene ar rămâne aşa cum sunt acum, adică generate de acelaşi tip de echilibru între partidele politice europene, poate că ar exista un dubiu. Dar totul urmează să se schimbe în primăvara viitoare. Nu se ştie proporţia exactă, dar este absolut limpede că tendinţa următoarei perioade va fi înspre o renaţionalizare a politicilor europene. Aceasta ar fi perspectiva ce duce direct la haos. Despre celălalt drum va încerca să vorbească cât mai convingător documentu final al Summitului de la Sibiu în care conducătorii de acum din UE vor încerca din toate puterile să de a o speranţă într-atât de solidă încât să influenţeze intenţiile de vot în ţările lor.

Greu de spus ce urmează. Dar uşor de văzut perspectivele care se deschid dacă alegerea va fi în favoarea unei Europe cu state care să se bată între ele pentru a-şi afirma cât mai repede valoarea de singularitate a noii lor identităţi naţionale, fiecare mai bună, mai strălucitoare şi mai cu drepturi istorice decât toate celelalte, în special în raport cu ţările vecine.

„Dreptate“ poate  însemna revizuirea de Tratate, preluarea de teritorii considerate ca injust pierdute prin înţelegeri internaţionale devenite desuete, poate aduce instantaneu revenirea la regimul de frontiere naţionale şi cel de vize obligatorii. Printre multe altele.

Asta se poate? Din nenorocire, nu numai că se poate, dar realitatea asta se construieşte atent chiar şi la uşa noastră.