Populismul nu e democraţie: guvernarea în numele poporului, cu ochii la sondaje şi la media

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
uniunea europeana probleme steag foto AP

Alegerile europarlamentare din 26 mai se anunţă complicate pentru partidele clasice şi pentru construcţia europeană însăşi.

Singura mişcare serioasă – în afara unor posibile expulzări „corecte moral“ ale celor ce nu mai reflectă valorile partidelor europene, la PPE, ALDE şi Socialişti – ar fi noua formulă de grup europarlamentar al lui Emmanuel Macron, realizat împreună cu Guy Verhofstadt, şi care pune sub semnul întrebării chiar şi modul de alegere a organismelor europene menţionate în Tratatul de la Lisabona. În rest, noutăţile vin de la partide eurosceptice, naţionaliste şi populiste, mai nou a curentelor suveraniste, care nu-şi doresc mai multă integrare europeană şi luptă pentru reconfigurarea UE în sens interguvernamental din interior - şi cele anti-europene, care şi-ar dori distrugerea completă a UE şi revenirea la statele naţionale în Europa.

Şi pe această dimensiune, diferenţele de abordare sunt majore. Populismul nu e întotdeauna naţionalism, suveranism, aşa cum poate fi de stânga şi de dreapta, deopotrivă. În relaţia cu Rusia există diferenţe majore între PiS-ul polonez, Fidesz-ul ungar, ca să nu mai vorbim despre Lega Nord a lui Salvini sau Adunarea Naţională a doamnei Le Pen. De aceea reunirea într-un grup sau chiar în două, în funcţie e metoda abordată de luptă anti-sistem şi anti-UE, pare nefirească, iar fragmentarea este cea mai probabilă după alegeri. Oricum, împreună aceste partie răspânite pentru tot în Europa, şi cu prezenţă importantă la Guvernare în unele state, ar putea atinge 30-35, poate chiar spre 40% din voturi, în caz e mobilizare bună, pe fondul unei prezenţe în general slabă la acest tip de scrutin care „nu contează“. Iar ulterior aceleaşi partide care zic astăzi că acest scrutin nu contează se vor revolta pe deciziile de la Bruxelles şi pe „puterea nealeşilor“ eurocraţi din fruntea instituţiilor europene.

E adevărat că şi definiţiile ascund multă ambiguitate şi, de ce nu, necunoaştere. Populismul înseamnă asumarea reprezentării poporului, prin excelenţă. Nu una legitimă, construită instituţional, prin reguli, prin calităţi şi abilităţi ale celor ce ocupă aceste zone de decizie. Vorbitul în numele poporului, ce vrea poporul, ce-şi doreşte poporul, pe care un lider carismatic îşi asumă că-l cunoaşte şi-l traduce mai bine, eliminarea instituţiilor, a instrumentelor democratice, preeminenţa şi fetişizarea unuia singur, referendumul, contestarea elitei şi a birocraţiei, a funcţionarilor care fac lucrurile să se întâmple – dar nu le decid – toate subliniază o falsă înţelegere a ideii de democraţie.

Democraţia se instituţionalizează, cultura democratică se asumă, se învaţă şi se profeează în toate cazurile. Ca şi regulile democratice precum egalitatea şi separaţia puterilor în stat – nicidecum o putere supremă, deasupra celorlalte, care le domină – statul de drept şi jutiţia corectă şi independent, egală pentru toţi, independenţa justiţiei, combaterea corupţiei, drepturile omului – nu ale Unicului Om Providenţial, ale Şefului, Tătucului, eventual al clasei/partidului care conduce – ci egalitatea în drepturi pentru toţi. Dar în primul rând supremaţia legii – primul punct din criteriile e la Copenhaga, necesar pentru a începe negocierile de acees în Uniunea Europeană.

Populismul este doar guvernarea prost înţeleasă, cu ochii la mass media şi ochii la sondajele de opinie. Duce la mediacraţie – guvernarea indirectă de către sau prin intermediul media - şi la mediocraţie – promovarea în prim plan a mediocrilor, care nu au constrângeri morale sau profesionale ca să nu utilizeze demagogia şi minciuna pentru a livra ce vrea să audă publicul şi pentru a aduna voturi; oameni de paie, fără coloană vertebrală sau convingeri de vreun fel care nu au nevoie de cunoştiinţe sau de o meserie pentru a conduce. Pentru că nu-şi propun decât să facă ce vor masele. Folowship, urmarea instinctelor medii ale populaţiei, nu leadership – propunere de viziuni, proiecte şi căutarea de a convinge ulterior şi de a obţine sprijin de la populaţie care să-l urmeze pe lider în aplicarea în realitate a proiectului propus.

Victimizarea, teoria conspiraţiei, duşmanul major, rău, abolut ajută la mobilizarea propriului electorat. Fără reguli, ad-hocratic. La improvizaţie şi pe regula sic volo – c-aşa vreau eu.

Populismul nu este democraţie. A urma ce vrea cetăţeanul în mod absolut şi nu a crea viziuni şi a-i propune lucruri care să-i îmbunătăţească viaţa, înseamnă înglodarea în stangare politică şi dezastrul economic. Curajul, dorinţa şi voinţa afirmată, proiectul, cunoaşterea şi ştiinţa în domenii concrete, generarea de proiecte în jurul cărora să se strângă sprijin, aceasta e esenţa democraţiei. Media participanţilor la vot este redusă, iar proiectele trebuie concepute, prezentate şi explicate de către lideri de opinie, de partide, de către specialiştii angajaţi, după calcule şi evaluarea consecinţelor acestor politici. A susţine că cineva reprezintă poporul nu e decât o formă de demagogie şi de păcălire a unui electorat mai puţin sofisticat.

În plus, populismul utilizează pe scară largă nu numai demagogia, ci şi fabulaţiile. Ca să livrezi publicului ce-şi doreşte, pe aşteptarea primordială din poveştile utopice cu peştişorul de aur, înseamnă să nu ai un program economic sutenabil. Să le spui ce vor să audă. Să le câştigi votul. Apoi, ajuns la guvernare, ţii cont de realităţi, de cifre de experţi. Bine, există şi cealaltă variantă, chiar să vrei să aplici ce ai anunţat în campanie. Doamne fereşte de statul în care populiştii ajung la guvernarea şi chiar vor să aplice ce au promis. E prăbuşire economic deplină.

În rest, e nevoia clasică de duşmani. Populiştii trebuie să se confrunte tot timpul cu o ameninţare, cu un adversar mai puternic – Soros, Marea Finanţă Globală, Grupul Bilderberg, Guvernul Mondial, Masoneria... Mai nou chiar Uniunea Europeană – ca şi cum statele nu ar fi membre UE şi nu ar participa la toate deciziile, după reguli convenite în Tratate ratificate. Victimizarea, teoria conspiraţiei, duşmanul major, rău, abolut ajută la mobilizarea propriului electorat. Fără reguli, ad-hocratic. La improvizaţie şi pe regula sic volo – c-aşa vreau eu. Am fost ales? Bine. Facem cum zic eu, spune ad-hocratul populist. Nu contează expertiză, angajamente anterioare, consecinţe, nimic. Doar ce vreau eu, pentru că am fost ales. Iar acest tip de aborări distruge naţiuni, destine şi vieţi. Şi nimic din acest demers nu e democraţie. Doar fariseim, fals bazat pe fantezii, fabulaţii şi demagogie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite