Nefericita Ucraină este teatrul principal al operaţiunilor care se montează în serie continuă şi ascendentă, operaţiuni proprii unui război hibrid în care se testează, unul după altul, diferitele procedee de pre-conflict clasic şi de război informaţional. Cele care nu putuseră să fie testate pe alte câmpuri de luptă deoarece, evident, populaţia şi trupele aveau un alt tip de cultură, credinţe şi habitudini, alt tip de imaginar colectiv şi alte tradiţii de comportament şi motivaţii conflictuale.
 
Acesta este însă cadrul general, cel valabil pentru a înţelege modul în care a apărut şi s-a dezvoltat situaţia din Ucraina după momentul Summitului de la Vilnius, cel care a marcat intrarea progresivă a relaţiei Occident-Federaţia Rusă într-o regresie din ce în ce mai puternică, ajungându-se acum la o fază de Război Rece extrem de periculoasă. Dar nimic din toate acestea nu se constituie totuşi într-o motivaţie suficentă pentru a explica în totalitate reacţia absolut inflexibilă a Rusiei, în ciuda loviturilor importante şi cu efecte din ce în ce mai greu de suportat provocate de pachetele de sancţiuni comune UE-SUA-Canada, dar şi de izolarea internaţională şi aceasta în creştere exponenţială în ultimele luni. 
 
Mai trebuie să fie ceva, un element într-adevăr într-atât de important şi de concret încât să isterizeze Rusia şi să o facă să pună o presiune enormă pe statele care îşi anunţaseră o deschidere spre Occident, în formula UE şi, eventual, NATO (deschidere, de altfel, destul de teoretică şi ca acţiune pe termen lung) şi se depărtau astfel definitiv de propunerea Putin, Uniunea Eurasiatică. Mai ales că echipa de politologi de la Kremlin fusese un timp absolut sigură că, după eşecul de la Vilnius, Uniunea Europeană avea să îngroape, dacă nu definitiv, dar cel puţin pe o perspectivă îndelungată, orice proiect de continuare a extinderii. Gândire aparent confirmată de mesajul dat de Jean-Claude Juncker, Preşedintele Comisiei Europene, care anunţase că proiectul extinderii va fi îngheţat pe o perioadă de cel puţin cinci ani, adică pe durata mandatului său.
 
Semnal care a dat ruşilor o dublă speranţă. În primul rând, era indicată în mod clar o perioadă de timp pe care ei au interpretat-o ca un spaţiu vid în care să-şi consolideze politica de expansiune şi să încerce rescrieri de frontiere şi asimilări de teritorii. În al doilea rând, se putea în aceşti cinci ani, continua exercitarea de presiuni directe asupra scenelor politice ale statelor ce doreau apropierea de UE, favorizând forţele adverse, cele care se pronunţă în favoarea Uniunii Eurasiatice, schimbând echilibrul politic intern şi influenţând astfel decisiv opţiunile de politică externă, securitate şi apărare ale statelor respective.
 
Raţionament rusesc foarte corect până în punctul în care sancţiunile economice occidentale au început să-şi facă efectul şi a devenit progresiv din ce în ce mai dificil să se propună în mod realist statelor respective că intrarea în Uniunea Eurasiatică va fi echivalentă cu accesul într-un paradis al bunăstării şi locurilor de muncă bine plătite. Drept care – aceasta este explicaţia a ceea ce se petrece acum - a început o cursă contra-cronometru. Valabilă, ca dramatism şi duritate, pentru ambele părţi.

 
Elementul care poate marca o etapă decisivă este Summitul de la Riga al Parteneriatului Estic (21-22 mai) acolo unde vor fi prezenţi toţi marii competitori, direct sau prin reprezentanţi. Şi, în primul rând, Armenia, Azerbadjian, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina. Cu menţiunea că, deja, două dintre aceste state, Armenia şi Belarus, sunt deja membre cu drepturi depline din proiectul rusesc... Şi totuşi, aşa cum au afirmat din nou şefii de state şi guverne din UE cu ocazia Consiliului European din martie, Europa este decisă să meargă mai departe.
UE este deplin angajată față de Parteneriatul estic. Aceasta va consolida, în mod diferențiat, relațiile cu fiecare dintre cei șase parteneri ai săi. Ar trebui să se consacre eforturi speciale pentru a se înregistra progrese în cooperarea privind construcția statală, mobilitatea și contactele interpersonale, oportunitățile de piață și interconectările. Consiliul European așteaptă cu interes ratificarea cât mai rapid cu putință de către toate statele membre a acordurilor de asociere/zonelor de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare (AA/DCFTA) cu Georgia, Republica Moldova și Ucraina.
Concluziile Consiliului European, 19-20 martie 2015
Interesant mesaj. Dar nici asta nu e suficient ca explicaţie. Cred că detonatorul reacţiei foarte dure din acest moment a ruşilor este informaţia-bombă pe care o găsim de pe site-ul oficial (redactat la Riga) al Summitului : 

„...vor putea constitui subiecte de discuţii în perioada Summitului noi subiecte de interes comun, printre altele şi crearea unui zone comune economice europene”

O asemenea ofertă ar putea să fie într-adevăr interesantă dacă, învăţând ceva din episodul Vilnius, strategii UE construiesc acum un proiect rapid viabil care să ducă mai departe elementele de atractivitate evidente până acum (printre care liberalizarea vizelor şi a exporturilor pentru unele categorii esenţiale de produse) şi introducând în ecuaţie un factor de dezvoltare economic imediat care să fie decisiv.

Foarte important dacă se şi poate face asta în mod practic şi cu prezentarea unui grafic foarte clar de implantare în teren. Momentul este şi el interesant, deoarece toate statele de pe listă se confruntă cu mari probleme economice, iar dependenţa lor faţă de piaţa muncii din Federaţia Rusă a garantat (ca şi până acum în istorie) doar supravieţuirea, fără nici un fel de posibilitate reală de dezvoltare economică.

Care va fi alegerea statelor respective ? Răspunsul este foarte complicat pentru că, evident, el nu poate fi redus la un raţionament de tip economic, evident absolut în favoarea ofertei occidentale. Intră în funcţie - şi acesta este momentul în care ne aflăm – sistemul de presiune enorm al propagandei ruse care se adresează minorităţilor ruse din ţările respective (aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Crimeii sau regiunilor separatiste din Ucraina), favorizând mişcările independentiste sub chemarea la întoarcerea spre Mama Rusia. Ceea ce poate extinde relativ rapid un model conflictual de acum din Ucraina spre Statele Baltice, dar şi înspre sud, atingând din plin Republica Moldova, ultimul teritoriu înainte de contactul direct cu graniţa unui stat NATO.

Ne aşteaptă, în consecinţă, o următoare perioadă de destabilizare, chiar mai importantă decât cea de după Vilnius? Posibil, dar cum acum se fac cărţile, să mai aşteptăm puţin cu prezicerile.