Constatând oficial, nu doar medical, că principalul adversar politic al lui Vladimir Putin e victima unei arme chimice din familia gazului de luptă Noviciok, Germania nu pare să mai aibă cale de întoarcere. Zarurile au fost aruncate. Alea iacta est. Căci Germania e primus inter pares în Europa. Iar Alexei Navalnîi n-a devenit victima oricui. Nu mafia a încercat să-l asasineze. Şi nici vreun potentat local. Arma care era cât pe ce să-l omoare nu e un revolver ruginit. E specială. Chiar foarte.

Ce nu pare să fi înţeles Putin

Nu se fabrică oriunde. Nu dispune de ea fitecine. Aparţine forţelor armate ruse, statului rus, e la dispoziţia lui Putin însuşi, de vreme ce liderul de la Kremlin este stăpânul absolut al ţării. Unul, care nu pare să nu se fi dumirit din nervii provocaţi Londrei de cazul Skripal. Să nu fi priceput el ce spaime îngrozitoare provoacă Occidentului şi lumii civilizate recursul la arme de distrugere în masă de felul celor folosite nu o dată şi de Rusia, şi de aliaţii ei? Să nu fi înţeles în legătură cu ”liniile roşii” încălcate cândva de preşedintele american Obama faţă de regimul gazărilor şi crimelor în masă de la Damasc, decât că vestul e veşnic dispus să-şi trădeze propriile valori şi principii?

Or, Navalnîi nu e doar victima unui atac chimic. A enşpea mia astfel de victimă. E şi liderul masacratei opoziţii ruse, una decimată sistematic, de ani şi decenii în folosul tiranului. Care, dacă ar fi fost un lider cu care să se poată sta de vorbă şi nu un criminal de duzină ori în masă, stalinist, ar fi trebuit să-şi apere adversarii şi să dea ordin să fie protejaţi ca ochii săi din cap.

Putin nu doar că n-a dat vreodată un astfel de ordin. Ţarul îşi permite, a enşpea mia oară, să dea cu tifla occidentului. Ca beneficiar ale unei liste XXL de crime, refuză cu superbie cererile apusene de a o elucida. Refuză să rupă tăcerea, să lămurească asasinatele comise de poliţia politică rusă ori la ordinele ei, precum şi solicitările de transparenţă, de cooperare juridică şi de pedepsire a făptaşilor şi complicilor lor.  

Crima şi industria de fake news

Propaganda rusă încearcă să compenseze flagranta insuficienţă a explicaţiilor de bun simţ ale regimului cu siderant tupeu şi veşnica-i obrăznicie. Aruncă deci în luptă ce are în arsenal: insolenţa unor absurde teorii ale conspiraţiei, dadarisme zise şi whataboutisme, acuze neacoperite. De pildă împotriva celor care, spre cinstea Germaniei, l-au salvat pe Navalnîi aducându-l la Berlin. Şi care, conform agitpropului răspândac, ar fi intoxicat victima ţarului, în loc s-o trateze.

Or, aceste eforturi de îndoctrinare ruseşti nu schimbă datele problemei.  Tentativa de asasinat s-a petrecut şi potenţialul ei de intimidare la adresa oricărei opoziţii faţă de Putin s-a maximizat. Iar Germania, care nu e la primul ei litigiu bilateral cu Moscova, se crede în faţa unui pahar care, în fapt plin şi revărsat de mult, îi pare a fi dat pe din afară acum, cu tentativa de ucidere cu Noviciok a lui Navalnîi, silind-o să adopte măsuri.

Reacţia diplomatică germană

În consecinţă, loială principiului multilateralist şi tributară încă unei anumite timidităţi postbelice, diplomaţia germană a trecut la treabă. A iniţiat de zile demersuri încununate de succes de raliere a sprijinului UE, NATO şi Americii, demnitarii occidentali exprimându-şi in corpore, în diverse formulări, toate salutare, oroarea faţă de acest gen de crime. Nu mai puţin unanim pare şi sprijinul cordial pentru caracterul tranşant al cererilor adresate Moscovei de către Berlin, de a clarifica acest dosar.

Tuturor celor care iau în serios necesitatea apărării valorilor occidentale ştiind că Rusia dictatorului nu înţelege decât limbajul fermităţii, forţei şi embargoului, le suscită speranţe zgomotele politice berlineze. Care sugerează că Angela Merkel însăşi e dispusă, mai nou, să procedeze nu doar la noi sancţiuni, ci chiar şi să se conformeze insistentelor apeluri esteuropene şi americane de sistare a nefericitului proiect al construcţiei gazoductului North Stream II. Care, dacă li se dă crezare diplomaţilor germani, va fi, probabil, supus unui moratoriu.

Misterul care persistă

Fără un răspuns clar şi satisficător rămâne deocamdată doar întrebarea: de ce acum? De ce nu i s-a umplut Germaniei paharul după atacarea cu Noviciok a familiei Skripal? După spionarea cancelarei şi a altora în Bundestag? După brutala asasinare la Berlin, din ordinal FSB, cu mâna unui delincvent de drept comun, a unui azilant cecen? După invadarea Ucrainei? După crimele în masă siriene, comise cu complicitatea Rusiei, nu doar a Iranului? După asasinarea cu Polonium radioactiv a lui Alexander Litvinenko? După omorârea Anei Politkovskaia? După cazurile Hodorkovsky şi Berezovsky?

Să nu fi avut cancelara timp, în cei 20 de ani când conduce CDU şi în cei 16 de la preluarea şefiei guvernului german, să înţeleagă ce hram poartă regimul Putin şi faptul că a face afaceri cu o tiranie agresivă şi expansivă e a trăda democraţia? Să nu fi priceput ea, de mult, că a spori dependenţa energetică a Europei de Rusia prin North Stream II, în locul ameliorării relaţiilor transatlantice şi al păstrării relevanţei diplomatice a Europei, de pildă în Orientul Mijlociu, nu poate fi un demers judicios, eficient ori popular în UE? Să nu fie realizat că relaţia specială a Franţei lui Macron cu Rusia lui Putin nu e de bun augur nici pentru libertate, nici pentru drepturile europenilor, ca să nu mai vorbim de cele asiduu călcate în picioare ale ruşilor? Sau că împăciuitorimul costă, relaţia cu Rusia reclamând de mult un preţ depăşind net valoarea şi utilitatea ei?

Fie şi tardivă, fermitatea faţă de un dictator de extracţie kaghebistă, ca Putin, ba chiar faţă de orice dictator criminal nu poate fi decât salutară. Era mare nevoie de resetarea relaţiilor cu Moscova. Mai bine, deci, mai târziu, decât niciodată.

Dar ar fi bine ca volta să nu fie doar închipuită, iar schimbarea de direcţie să fie durabilă. E de dorit să se bazeze pe valori şi să nu se rezume la un singur dictator, având loc principial, iar nu din oportunitate politică. E de preferat să nu fie doar efectul propriei irelevanţe diplomatice şi proximei dispariţii a unor provocări interne şi externe, precum corona şi primul mandat al  lui Trump. Ori consecinţa faptului că unitatea Europei are nevoie de un duşman comun, fiind mai simplu de condamnat Putin decât Erdogan; sau decât China lui Xi, care e tehnologic mai periculoasă, iar faţă de minorităţi şi disidenţi mai sângeroasă. Şi ar fi util să-l izoleze şi să-l sancţioneze dur pe dictatorul asasin.

Petre Iancu - Deutsche Welle