Întrebare fundamentală care, de atunci încoace, a creat o şcoală de gândire, a generat dezbateri în cabinetele politice şi militare, a obligat la formarea unor grupe de evaluatori de riscuri sistemice specializaţi în interpretarea semnalelor corecte asupra condiţiilor, desfăşurării şi consecinţelor unui conlict global generat de alunecarea în „capcana lui Tucidide“.

Allison creează o teorie privind noul echilibru super instabil de securitate, analizând o serie de precedente, pornind de la Războiul Peloponeziac până la rivalitatea americano-germană, reluând raţionamentul formulat de Tucidide în urmă cu 2500 de ani: „ridicarea Atenei şi spaima pe care acest lucru l-a produs în Sparta au făcut ca războiul să devină inevitabil“. De aici, prin extensie, semnalul de alarmă pe care-l reprezintă apariţia tensiunilor din ce în ce mai importante între o putere de tip hegemonic care a ajuns la stadiul în care să-şi dorească păstrarea propriilor privilegii, inversând politica ofensivă de odinioară înspre creşterea cu orice preţ a securităţii spaţiului intern şi al regiunilor învecinate, considerate cordon de securitate, şi o putere de tip nou, care acum îşi întinde canalele spre lume. Allison prezintă 16 cazuri de „transfer de putere“ începând cu sec. al XVI-lea: dintre acestea, doar în patru s-a putut evita intrarea în „capcana lui Tucidide“, deci declanşarea unui război.

Desigur, pentru Allison, China este principala putere care contestă acum întregul sistem hegemonic de putere instituit de americani după cel de-al Doilea Război Mondial, împărţind la un moment dat lumea cu URSS, apoi, după căderea comunismului, puşi în poziţia absolut inconfortabilă de a îndeplini toate sarcinile ce revin „jandarmului mondial“, calitate la care Trump a renunţat brusc. Într-atât de brusc încât acum avem, înghesuiţi pe buza „capcanei lui Tucidide, nu una, ci patru puteri, fiecare cu pretenţiile, spaimele şi visurile sale, dispunând de argumente şi vectorii necesari pentru a impune o soluţie.

Realitatea de acum depăşeşte cu mult premisa unui conflict dual cum estre imaginată de Allison deoarece întreaga sa teorie se bazează pe apropierea iminentă de un conflict opunând cele două super-puteri, China şi SUA, presupunând în acelaşi timp că ceilalţi vor asista la spectacol.

Nu cred că acesta va fi sensul final al jocurilor deoarece, dată fiind uriaşa capacitate de destrucţie acumulată de fiecare dintre armatele ţărilor respective, etapa următoare a vieţii noastre ar putea fi, dacă va mai fi şi aceea, în coşmarul iernii nucleare.

Cred mai degrabă, ascultând discuţiile de acum din cercuri discrete de reflecţie dar cu putere reală de a mişca lucrurile, că acest conflict nemilos s-a declanşat deja de doi sau trei ani, iar participanţi sunt SUA, UE, China şi Rusia (ultimele două în calitate proprie dar şi, din ce în ce mai evident, exprimând puterea comună a statelor membre ale Organizaţiei de Cooperare de la Şanghai).

Confruntarea este teribilă şi absolut nemiloasă, numai că armele folosite sunt de altă natură, fierătaniile fiind lăsate să evolueze pentru impresia artistică şi pentru a mai face ceva bani prin vânzări masive către statele satelite. Bătălia reală se poartă altundeva, iar noua şi extrem de interesanta „capcană a lui Tucidide“ înseamnă relaţionarea unei ţări cu baza sa reală d putere care este capacitatea de inovare tehnologică şi capacitatea de a o transfera în procese industriale, militare şi civile.

Din acest moment, strategiile fiecăruia dintre jucători sunt diferite,: SUA foloseşte cât mai intensiv posibil sistemul sancţiunilor economice, la un nivel fără precedent, ţintind capacitatea pieţeor adverse şi încercând, pe cât posibil, să impună schimbarea sau chiar anularea unor reguli internaţional acceptate în Organizaţia Mondială a Comerţului. China a intrat deja în zona în care poate etala o serie de avansuri tehnologie excepţionale, dar încă la 8-10 ani de nivelul american, drept care concentrează asupra consolidării rutelor din Noul Drum al Mătăsii şi, împreună cu ţările aliate din proiectul Shanghai, să clădească trasee de infrastructuri critice pe care să le securizeze în vederea scenariilor viitoare. Exact ce face acum Rusia, propunându-i lui Trump termenii uni posibil nou acord pentru calmarea jocurilor în Ucraina şi, de acolo, pentru o nouă formulă de securitate (militară şi economică) în zona estului european.

Context în care Uniunea Europeană este în centrul tuturor scenariilor, dorită ca pradă de război sau ca partener strategic de fiecare dintre ceilalţi trei preopinenţi care ştiu că asigurarea controlului asupra celei mai mari piaeţe interne din lume poate să asigure un avantaj strategic pentru o lungă sau chiar foarte lungă perioadă de acum înainte. Un raţionament compus dintr-o serie de vectori care au devenit presanţi şi, din această cauză, liderii europeni pe care-i veţi vedea reuniţi de o manieră informală la Sibiu, sunt, cu toţii, crispaţi şi temători, chiar dacă (sau tocmai din această cauză) vor semna, zâmbitori, un document de intenţii care nu obligă pe nimeni deât la gânduri umaniste şi frumoase.

Sunt crispaţi şi temători pentru că ştiu că, în funcţie de rezultatele alegerilor, piaţa europeană se poate scinda între pragmatismul economic a occidentului care vrea să supravieţuiască jucând cartea unei politici de cooperare din ce în ce mai aprofundate şi un est care să se grupeze pe temeiurile revenirii la politica sinucigaşă a statelor de dinainte de Primul Război Mondial, state mici şi neînsemnate, certăreţe şi pradă sigură pentru orice învolburare a istoriei.

Sunt crispaţi şi temători pentru că ştiu că, acum, la Sibiu, se încheie o etapă nefericită din viaţa instituţiilor europene şi care a arătat că nu este sufiecient ca UE să aibă potenţialul uriaş de care dispune dacă nu are şi decidenţi politici vizionari care să poată fi socotiţi reali parteneri de dialog de ceilalţi jucători stratosferici. Dacă se va persista pe acestă cale a diviziunilor şi imposibilităţii de a se conveni pe politici europene reale, comune şi obligatorii, atunci tare mi-e teamă că Europa urmează să fie victima alunecării în „capcana lui Tucidide“, iar marii jucători vor începe să o achiziţioneze la bucată sau pe segmente, exact cum fac chinezii care au trecut de la cumpărarea de active strategice la stadiul superior, adică părţi ale economiei greceşti, spre exemplu. Ruşii au făcut asta de mai mult timp.

Asta e miza reală a summitul informal de la Sibiu. În rest, vodevilul penibil cu invitaţia de lipseşte şi scandalul aferent. Sunt la coada problemelor şi, de ce ne-ar interesa pe ce se bat ceilalţi?