Spunea el, cu ocazia banchetului oferit de primarul Londrei pe 15 noiembrie: „Sperăm că - şi alţii ar putea să recunoască acest lucru, alte ţări europene ar putea să recunoască acest lucru - va veni în curând vremea unei alegeri, cea de a avea chiar şi mai multe hidrocarburi ruseşti în conducte gigant sau a susţine Ucraina şi a lupta pentru cauza păcii şi stabilităţii - pentru a pune astfel problema...”. Şi pentru ca lucrurile să fie clare, în sensul angajamentului britanic în favoarea democraţiei globale şi a libertăţii aminteşte, delicat, că „atunci când prietenii noştri polonezi ne-au cerut ajutorul pentru a putea face faţă unei crize provocate în mod deliberat la graniţa cu Belarus, am dat un răspuns rapid”.

Desigur, veţi găsi acolo şi afirmaţiile liniştitoare cum că nu există vreo intenţie de „încercuire strategică a Rusiei” sau de a acţiona într-un mod „adversativ” cu această ţară. Dar, pe fond, problema ridicată de primul ministru britanic reflectă o dilemă reală şi profundă cu care se confruntă nu numai şefii de state şi guverne din spaţiul anglo-saxon, ci şi cei din Uniunea Europeană: în cazul unei acţiuni în forţă a Rusiei, care va fi reacţia imediată în favoarea Ucrainei, cu excepţia indignării diplomatice masive şi a introducerii de sancţiuni extinse, după modelul aplicat în cazul invadării şi apoi preluării ilegale a Crimeii în 2014?

Întrebarea are şi un corolar logic. Este extrem de posibil ca o intervenţie rusă să înceapă şi apoi să fie dublată de intensificarea foarte importantă a războiului civil care opune autorităţile centrale de la Kiev celor separatiste care dispun de forţe militare puternice şi extrem de bine dotate cu armament rusesc modern, plus sprijinul imediat şi susţinerea operaţională a unei rezerve uriaşe, cea a trupelor de asalt de elită din Districtul sud-vest al Rusiei precum şi de activarea instantanee a interzicerii de acces asigurate de tehnica de luptă foarte sofisticată din Crimeea.

Iată, spre exemplu, o hartă cu principalele poziţii deţinute de trupele ruse şi cu concentrările de echipamente, aşa cum a fost ea trimisă recent la OSCE de către serviciile de informaţii ucrainiene:

Iar generalul ucrainean Leonid Kolopatiuk, şeful departamentului de cooperare internă şi verificare din cadrul armatei ucrainiene spunea că armata „gri” existentă în zona Donbas este mai mare decât unele armate europene şi că, la nevoie, „pot executa operaţiuni ofensive limitate pe teritoriul Ucrainei, fără mobilizare prealabilă sau minimă pregătire anterioară”. Din aceeaşi sursă, iată dimensiunea şi compunerea forţelor de care dispun cele două republici independente:

Pe fond, întrebarea esenţială priveşte forma unui viitor conflict în şi pentru Ucraina.

1. O serie de experţi mizează că ceea ce am putea vedea pe viitor, în cazul în care conflictul s-ar intensifica peste nivelul actual, ar fi o folosire extensivă a forţelor existente în cele două republici independentiste, un război civil de mare intensitate şi care să vizeze controlul diverselor regiuni de importanţă strategică. Caz în care, la nivel formal, Rusia va declara că este în afara conflictului şi aşa doreşte să rămână, cu excepţia situaţiei în care, de partea forţelor guvernamentale, răspunzând unei chemări urgente de ajutor, nu vor începe să sosească elemente ale unor forţe militare străine susţinute de acţiuni ale forţelor aviaţiei militare străine pentru susţinerea trupelor de la Kiev. Raiduri aviatice care să plece de pe baze din Ucraina sau de pe aeroporturi din ţări învecinate, atât pentru bombardiere, cât şi avioane de vânătoare sau atac la sol.

A doua variantă ar fi o mobilizare oficială a trupelor ruseşti care să declanşeze ofensiva împotriva trupelor ucrainiene, fie la cererea aliaţilor din provinciile separatiste, fie ca răspuns la eventuale acţiuni considerate ca punând în primejdie trupele şi securitatea la graniţa de sud-vest a Rusiei.

În ambele cazuri, nu poate fi nicidecum o „internaţionalizare” a conflictului, fie adusă înspre aprobare la Consiliul de Securitate al ONU fie pe bază de acorduri bilaterale ale Ucrainei sau ale autorităţilor din republicile separatiste.

Disproporţia de forţe este evidentă. Atât la nivel de numere cât şi la cel al calităţii echipamentelor şi posibilităţii de a asigura o linie a doua sau a treia de rezistenţă, precum şi cantitatea rezervelor existente în depozitele de urgenţă, militare, dar şi civile.

Este limpede că un conflict (sau începerea unui conflict de mare intensitate) în Ucraina, în actualele condiţii, reprezintă o problemă imensă nu numai pentru armată, ci şi pentru populaţia civilă şi aşa supusă privaţiunilor de tot felul şi care, de fapt, va suferi întreg greul unui război, dar şi a ceea ce va urma, de regulă absolută în toate războaiele civile, adică instaurarea unui climat de ură şi neîncredere care va dăinui timp de generaţii.

În acest context, aşa cum spuneam, apare delicata problemă a modului în care ar putea să fie angajate în teren, în condiţii de luptă, contingente străine, altfel decât în cazul unei acţiuni NATO în acord cu o Rezoluţie foarte precisă a Consiliului de Securitate. În absenţa acesteia, cea mai credibilă posibilitate este ca, la cererea Kievului, pe bază bilaterală, diverse state să se angajeze în favoarea unor acţiuni militare fie împotriva trupelor independentiste, fie împotriva celor ruse. Din acest punct, orice scenarii pot deveni credibile.

Dar mai intervine o dimensiune cu totul nouă. Această discuţie generală, mai degrabă de tip war game, are acum o nouă dimensiune care, cel puţin în principiu, ar trebui să influenţeze calculele politicienilor, poate chiar al generalilor subordonaţi: suntem în plină criză economică şi socială de dimensiunile acestea fără precedent în perioada contemporană, cele provocate de o pandemie care se pregăteşte să intre în cea de-a cincea fază şi să lovească nemilos Europa, cu minimum jumătate de milion de morţi, după estimările OMS. Mai ales în această parte a noastră de Europa, oamenii au sărăcit, au devenit disperaţi şi lipsiţi de speranţă, iar tinerii sunt cea mai afectată categorie de populaţie. Masă de manevră în orice conflict, mai pot fi ei oare să fie sacrificaţi foarte uşor? Cât timp? În numele căror idealuri?

Desigur, mobilizarea generală poate fi oricând o soluţie, cea la care visează orice cizmă aflată la conducere şi în vânătoare permanentă de medalii. Dar ceilalţi, oare la ce visează?

Poate, cred eu, aceasta ar fi întrebarea la care ar trebui să se obţină un răspuns real, la nivel naţional, mai ales în statele din jurul Ucrainei, evident şi în România. Ştiind şi respectând cu stricteţe angajamentele noastre din NATO, ne decidem că doar într-un asemenea cadru s-ar putea vorbi despre o implicare a României într-un conflict în Ucraina sau, dimpotrivă, lăsăm deschise porţi şi către alte variante.

Oare nu ar trebui discutate într-o dezbatere la care să participe şi cei direct interesaţi?

Nu ştiu. Eu cred că da, însă cine ştie?

Chiar aşa, ar trebui să şi ştie cineva sau iarăşi vor decide alţii pentru noi?