În noul mileniu, în timpul tranferurilor instantanee de informaţii, al fluxurilor financiare ameţitoare şi al liberei şi rapidei circulaţii a mǎrfurilor şi a oamenilor, nici mirajele celei de a şaptea arte nu ne mai ocolesc aici, în estul Europei. Astfel încât ne putem face direct o pǎrere despre starea cinematografiei mondiale şi despre preocupǎrile şi neliniştile exprimate de creatori de pe diverse meleaguri, dar şi despre felul în care membrii juriilor competiţiilor internaţionale gândesc şi aleg premianţii.

Opinii cu care putem fi de acord, sau nu, care ne pot uimi sau îndemna sǎ punem sub semnul întrebǎrii, echilibrul balanţelor cu care îşi fac alegerile juraţii. Cǎci ce prevaleazǎ în argumentaţia pentru susţinerea unui premiu:  criteriile estetice, acuitatea temelor abordate, originalitatea viziunii regizorale, sistemul de relaţii al producǎtorilor sau forţa cinematografiei cǎreia îi aparţine producţia (deşi multe din filmele de azi sunt  coproducţii ce implicǎ mai multe ţǎri)? Fiecare în parte, sau toate la un loc?

Într-o astfel de stare gânditoare am rǎmas dupǎ vizionarea filmului lui Matteo Garrone, Dogman, pe care l-am vǎzut în octombrie 2018, la a noua ediţie a consistentului Festival Les Films de Cannes à Bucarest şi pe care publicul bucureştean are acum prilejul sǎ-l aprecieze şi în acest Oscar Weekend, organizat de Voodoo Films, la Cinema Elvire Popesco. Pelicula  este alegerea Italiei pentru premiile Academiei Americane de Film şi vom afla pe 22 februarie 2019 dacǎ a reuşit sǎ intre pe lista scurtǎ a nominalizǎrilor, înainte ca ceremonia decernǎrii premiilor, de la Dolby Theater din Hollywood, pe 24 februarie, sǎ ne spunǎ dacǎ şi peste ocean acest film a atras atenţia juraţilor, astfel încât sǎ fie premiat.

La zece ani de când Academia Europeanǎ de Film l-a considerat cel mai bun regizor al anului, pentru filmul sǎu Gomora, iatǎ cǎ în 2018 Matteo Garrone semneazǎ pelicula Frizerul de câini, care îi aduce actorului sǎu principal, Marcello Fonte, douǎ prestigioase distincţii: e considerat Cel mai bun actor al anului, atât de juriul Festivalului de la Cannes, cât şi de cel al Academiei Europene de Film.

Şi într-adevǎr, Marcello Fonte se aflǎ în centrul unei poveşti ce îşi dezvǎluie treptat violenţa, desfǎşuratǎ într-un cartier marin delabrat, ciuruit de nepǎsare, purtând poate amintirea unei apuse eleganţe turistice. În acest climat dezolat, care pare a aminti, în cheie minorǎ, de atmosfera rarefiatǎ a vedutelor din filmele lui Antonioni, micul frizer de câini Marcello încearcǎ sǎ-şi câştige existenţa, aranjând pudoabele capilare ale patrupedelor pe care le iubeşte, dar intrând puţin şi în afacerile necurate cu furturi şi droguri. Fiindcǎ are de crescut o copilǎ, care îl viziteazǎ din când în când. Vecinii, cândva prieteni, îl dispreţuiesc. Iar afacerea pusǎ la cale cu un fost boxer dependent de droguri nu-i aduce recompensa promisǎ, aşa cǎ disperarea îl impinge la o rǎzbunare feroce.

Regizorul şi, odatǎ cu el, spectatorul, pare cǎ urmǎreşte de la oarecare distanţǎ desfǎşurarea acestei povestiri cenuşii, cu aer de neorealism italian, construind pas cu pas, cu tensiune crescândǎ, dezastruosul final tragic. Aşadar, o istorie bine închegatǎ de regizorul Matteo Garrone (care a şi fost nominalizat la Premiul Palme d’Or, la Festivalul de la Cannes), se alcǎtuieşte în jurul acestui mic întreprinzǎtor cu aspect onest, nici prea curajos, cât sǎ dea spargeri singur, fiind doar complice, nici prea cinstit, cât sǎ rǎmânǎ doar la periatul câinilor sǎi dragi. Şi probabil cǎ în aceastǎ lume cenuşie alegerile nici nu sunt libere, dacǎ vrei sǎ supravieţuieti.         

Actorul Marcello Fonte este piesa centralǎ, ce asigurǎ conexiunea în acest joc al micilor lorzi ai puterii locale, nebunul de pe tablǎ care va da şah mat, din disperare. Cu figura sa de bǎtut de soartǎ, el pare purtǎtorul natural al unei suferinţe existenţiale impuse de societate, un învins înainte de a lupta şi imaginea aceasta este potrivitǎ personajului. Cǎruia actorul i-a adǎugat o permanentǎ mascǎ de candoare binevoitoare.  Frizerul din Dogman are ceva din autenticitatea actorilor neprofesionişti ai neorealismului italian, dar îmi vine greu sǎ îmi închipui cum aceastǎ simplitate a interpretǎrii va fi prevalat, prin contrast poate, cu alte creaţii actoriceşti aflate în competiţie la Cannes şi la European Awards. Îmi închipui cǎ, în istoria acrodǎrii premiilor, vine şi pentru juraţi un moment când simt nevoia şi de altceva decât de puternice tehnici actoriceşti şi subtile jocuri psihologice şi atunci privilegiazǎ simplitatea şi autenticul.

Cum la toate ediţiile festivalurilor de film organizate de Voodoo a existat dorinta de a insera social aceste evenimente culturale, si proiecţiile filmului Dogman, care a câştigat la Cannes şi Premiul Palme Dog, vor fi susţinute cu hranǎ pentru câinii pǎrǎsiţi, pentru o masǎ la fiecare bilet vândut în toatǎ ţara, de cǎtre partenerul distribuţiei filmului, Husse România. Aşa cǎ, dacǎ iubiţi cǎţeii, nu rataţi Dogman!

Cu a doua proiecţie din aceastǎ sâmbǎtǎ, somptuoasa peliculǎ Roma, pe care am vǎzut-o la Les Films de Cannes à Bucarest,  suntem departe de minimalismul asumat al precedentei. Dimpotrivǎ, Alfonso Cuarón recurge la mijloace narative complexe, menite a surprinde curgerea lentǎ a amintirilor, şi la un limbaj vizual ce înghite în volutele sale ample, o stilisticǎ artisticǎ potrivitǎ fluxului memoriei. Roma, operǎ complexǎ, construitǎ pe greutatea fiecǎrui detaliu, care alcǎtuiesc în final o amplǎ frescǎ, i-a adus deja regizorului Globul de Aur şi Leul de Aur la Veneţia, între multe alte nominalizǎri şi premii. 

Roma nu este capitala Italiei, ci un cartier din Mexico City, cel în care a crescut şi pe care îl evocǎ acum regizorul atras de cinematografie de mic copil: un an din deceniul 8 al secolului trecut, din viaţa unei familii mic-burgheze mexicane, cu turbulenţele ei interioare: infidelitatea soţului, problemele servitoarelor bǎştinaşe, dintre care una rǎmâne însǎrcinatǎ, dar şi cu tumultul social al epocii: trupele armate pe strǎzi, revoltele studenţeşti. Dar mai ales cu majestatea peisajelor rurale. Iar în acest univers autosuficient, troneazǎ cu dragoste şi gingǎşie femeile, cele care au fost stâlpii lumii în care a crescut micuţul Alfonso. E un flux al memoriei în aceastǎ peliculǎ, care curge ca un fluviu lent, în soarele amurgului, şi fiecare secvenţǎ, deşi încǎrcatǎ de materia suculent-afectivǎ, a amintirii din copilǎrie, pǎstreazǎ totuşi, prin maniera de filmare şi infinitele gradaţii ale alb-negrului, o anumitǎ detaşare, ca a unui Ochi Suprem, ce priveşte din înalt, trecerea molcomǎ a vieţii omeneşti.

 Vom vedea pe 24 februarie dacǎ Academia Americanǎ de Film va aprecia valorile acestei opera majore a lui Alfonso Cuaron, pe care Mexicul a înscris-o la categoria “Cel mai bun film într-o limbǎ strǎinǎ”. Pânǎ atunci, vǎ puteţi face singuri o pǎrere, venind la Oscar Weekend.

Program:

Sâmbătă, 19 ianuarie
13:00   Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari, de Radu Jude (2h 20 min), România
15:30   Burning, de Lee Chang-dong (2h 28 min), Coreea de Sud

18:30   Dogman, de Matteo Garrone (1h 42 min), Italia
20:45   Roma, de Alfonso Cuarón (2h 15 min), Mexic

Duminică, 20 ianuarie
13:00   O afacere de familie, de Hirokazu Kore-eda (2h 01 min), Japonia
15:30   Capharnaüm, de Nadine Labaki (2h 01min), Liban
17:45   Sunset, de László Nemes (2h 22min), Ungaria

20:30   Border, de Ali Abbasi (1h 48min), Suedia